Stelele-n cer Deasupra mărilor Ard depărtărilor Până ce pier. După un semn Clătind catargele Tremură largile Vase de lemn; Nişte cetăţi Veghind întinsele Si necuprinsele Singurătăţi. Orice noroc Şi-întinde-aripile Gonit de clipele Stării pe loc. Până ce mor, Pleacă-te îngere La trista-mi plângere Plină de-amor. Nu e păcat? Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat?
Ultima poezie scrisă de Mihai Eminescu, se pare cu câteva ore înainte de a muri. Controversată de altfel de unii dintre criticii literari, acceptată azi când medicina a făcut progrese.
Cum își anticipa el sfârșitul…
ApreciazăApreciază
Da. Incredibil.
ApreciazăApreciază
Sunt o broboană de nisip
În marea lumii să mă cat
Fără să aflu ce-i uscat
Uite și de-aceea țip
Îți mulțumesc mult, Elvira! Nu știam de poezia asta. E superbă!
Felicitări pentru inițiativă! Mulțam încă o dată!
ApreciazăApreciază
Eu îți mulțumesc, broboană de nisip!
Eminescu m-a fascinat mereu.
ApreciazăApreciază
Ce frumos, este prima dată când citesc această poezie și am citit destul de multe, îmi plăcea mult în copilărie și în adolescenta. A fost cu adevărat o minte mult înaintea timpului său, cu siguranță. Mulțumesc pentru aceste versuri.
ApreciazăApreciază
Cu mare drag. Mi-am amintit întâmplător de poezie fiind în stația de tramvai de la Sf. Gheorghe, acolo unde este și biserica ce l-a primit pentru slujba de înmormântare și unde i se face o mică pomenire anual, la data morții.
ApreciazăApreciază