Vrăbiile și norocul lumii

O planetă fără păsări este o planetă fără îngeri!

  Mehmet Murat ildan

– Doamne, dar de ce cumpără lumea atâta arpacaș în ultimele zile?

– Pentru că se scumpește, de la 2 – 2.5 lei, a ajuns la 4.5 lei. 

– Bine, dar ce faceți cu el?

– Hm! Nu pot să vă spun că mă credeți nebună! 

– Nuuu, doar sunt curioasă!

– Ei bine, unii fac colivă din arpacaș. Alții, așa ca noi, hrănesc vrăbiile când afară e totul înghețat. Doar iarna pe ger, vara nu. Și noi avem un stol care stă în tufa de caprifoi, adică în bolta de  Mâna Maicii Domnului! De câțiva ani le ajutăm să treacă iarna.

– Wow! Fumos. Am mai auzit asta.

Discuția de mai sus am avut-o în ultimele zile ale anului 2021, într-un mall, când să plătim marfa. Ei bine, de câțiva ani, în bolta noastră veșnic verde, căci Mâna Maicii Domnului își păstrează frunzele verzi și iarna, poposește un stol de cântărețe gălăgioase. Cum rezistă micuțele pe ger, nu prea știu. Dar știu, știm toți din familie, că sunt puțin dependente de noi.

Dimineața, micile creaturi ce cântăresc cam 30 g fiecare (creierul lor are totuși 1g), ies din culcuș și stau înfoiate în pomul de vis a vis, tăcute și aproape nemișcate, toate cu fața spre ușa casei noastre. Cum am deschis ușa și ne-am apropiat de tăvița  în care punem arpacaș,  mămăligă, firimituri de pâine albă (să nu fie de secară ori neagră pentru că nu le priește), uneori și un pic de grăsime animală sau carne tocată, stolul se agită, începe să ciripească vesel și, mai nou, nici nu ne îndepărtăm doi pași că ele sunt grămadă pe mâncare. Cu adevărat obraznice 😄 dar și semn că ne-au studiat îndelung și ne consideră prieteni, chiar dacă din interes.  Nici de motanul nostru leneș nu se mai tem. După masă, copioasă sau nu, depinde de vreme, concertul ne  este asigurat. 

Apoi se agață de crenguțe cu ghearele lor fragile care se prind ca un inel și … moțăie o vreme! Își bagă capul sub câte o aripioară (apropo, gâtul lor are 14 vertebre în timp ce gâtul unei girafe are doar jumătate), se înfoiază bine să prindă aer între pene și astfel trec iarna. 

De multe ori mă gândesc la rolul lor în lumea asta mare și modernă. Cum s-au adaptat, cum rezistă chimicalelor și uneori urii omenești. Căci micile cântărețe fac mizerie, de, așa e natura lor. Și uneori fac și eu calcule pentru cantitatea de arpacaș pe care să o cumpăr și cât costă. Aflasem din istoria unui sinistru conducător asiatic  că o vrabie ar consuma în medie 4.5 kg de mâncare anual. Noi le hrănim doar maxim patru luni.

“Nu e distractiv să fii vrabie!”

Îmi amintesc cât de mirată și furioasă am fost aflând că un tiran comunist a condamnat această specie la dispariție. Și odată cu dispariția vrăbiilor, și-a condamnat la moarte și un număr impresionant de supuși umani, se spune că între 50 și chiar 78 milioane de oameni! Este și azi secret de stat!

 “Mărețul”  conducător n-a fost altul decât Mao Zedong, chinezul care la 12 februarie 1958, a semnat un decret istoric pentru eradicarea tuturor șobolanilor, muștelor, țânțarilor și vrăbiilor din țară. A considerat că în China trăiesc prea multe vrăbii care consumă hrana anuală a unui număr de 60 000 de oameni și că acestea trebuie exterminate, specia să dispară! Bine, celebrul Mao a considerat cam două decenii mai târziu că țara sa este săracă și pentru că  avem în exces  femeile, cam 10 milioane ar trebui exportate, sic,  în SUA!  

Ciudat că acest proiect al exterminării vrăbiilor a fost propus lui Mao de un biolog,  Zhou Jian, atunci  ministrul adjunct al educației din țară. El invoca un experiment european, zicea el de mare succes, petrecut cu două secole în urmă. Dar când nu citești lecția istoriei până la capăt, sigur dai greș.

Istețul Mao Zedong a dat ordin, fără a se consulta cu un biolog, ca oamenii să ucidă vrăbiile, să nu le lase să aterizeze știut fiind că o vrabie nu poate zbura mai mult de 15 minute, să le distrugă cuiburile și ouăle și să aducă dovada – gheara stângă – la centre special amenajate. Urma ca la un anumit număr de gheare aduse, fiecare să primească un premiu în bani ori mâncare! Și nebunia s-a pornit! Copiii de la vârsta de 5 ani în sus primeau praștie, adulții arme, toți luptau cu … vrăbiile! Campania  Patru Dăunători (țânțari, purici, șobolani și vrăbii),  parte integrantă din proiectul pentru refacerea economiei chineze, Marele salt înainte, a fost marele salt înapoi. Omoară o vrabie!  Așa s-a numit campania specială în care toți muncitorii chinezi au primit liber de la muncă 3 zile, doar pentru a prinde și ucide vrăbii!  „Trei milioane de oameni, de la străbunicii la trăgătorii ABC, aveau de făcut treaba lor. Orașul era împărțit în cinci sute de secțiuni frontale, ale căror activități erau dirijate strategic de un sediu. Doar operațiunile vitale au fost menținute, toate celelalte lucrări au fost oprite. Sâmbătă dimineață întregul oraș a fost trezit din somn la ora patru dimineața prin tobe constante pe oale și tăvi. De îndată ce te-ai ridicat ai alergat la locul tău prestabilit. ” Așa avea să scrie Ruth Weiss, jurnalistă și scriitoare austriacă, aflată  în acea perioadă în China unde a și primit cetățenie; articolul a apărut în  Sächsische Zeitung,   intitulat Nu este distractiv să fii vrabie!   

Nebunia a fost atât de mare încât chiar ambasadele străine din China au primit cereri de a ucide vrăbiile ce poposeau pe clădirile lor. Totuși Iugoslavia l-a înfruntat pe marele conducător și a refuzat să ucidă vrăbii. Cum povestea Frances Wong în cartea sa, China legată și nelegată, istorie timpurie, Iugoslavia a anunțat că în curtea ambasadei sale acordă azil politic vrăbiilor din China! F. Wong a fost o femeie repatriată în China în anul 1949 și în carte își povestește drama trăită în această țară, din acel an până după anul 2000.

Ornitologul Tso-hsin Cheng care a atras atenția că vrăbiile nu se hrănesc doar cu semințe ci și cu insecte, care a încercat să dovedească acest fapt prin disecții de vrăbii, a primit ca pedeapsă curățarea toaletelor publice și șase luni de muncă ca păstor simplu. Căci politicul rar are cultură sau, și mai grav, rar apleacă urechea la specialiști. Doar pandemia de acum ne-a dovedit asta din plin.

După un an, în 1959, China a cunoscut o invazie nemaivăzută de lăcuste. Uriașă și distrugătoare. Recoltele au fost distruse în totalitate. Și așa a început marea foamete din China anilor 1959 – 1961. La invazia insectelor s-au adăugat și fenomene naturale dar și politicile comuniste care au răsturnat complet tradițiile agricole ale țării (confiscarea proprietății private, amestecul culturilor agricole, defrișarea masivă a pădurilor și ridicarea de zone industriale pe locul lor).  Oamenii mureau de foame, animalele din gospodării la fel, a început canibalismul, doar pentru că “înțeleptul” conducător a ignorat legile naturii: vrăbiile sunt mari consumatoare de insecte, deci și lăcuste. Lipsa vrăbiilor a dus la înmulțirea tuturor insectelor și atragerea stolurilor de lăcuste în lanurile fără paznic natural!

Disperat, Mao a chemat într-un târziu specialiștii care i-au spus adevărul. Lanțul naturii sau al divinității, s-a rupt. Și Mao ce a făcut?  A cerut să se importe vrăbii!

Doar vecinii sovietici i-au ajutat, unii zic că și Canada dar vrăbiile importate  erau nepregătite pentru noul mediu de viață și, se spune, adaptarea a durat mult. Nici azi China nu are suficiente vrăbii pentru a-și apăra recoltele de prădătorii insecte. 

 Jurnalistul chinez Yang Jisheng a estimat pe baza unor studii dificile (dovezile erau greu de cercetat) numărul imens de decese din acei ani dar cartea, Tombstone, a fost  interzisă în China, autorul a fost și el oprit să zboare în SUA pentru a-și lua un mare premiu.  Subiectul este și azi oarecum tabu.

Oricum vrăbiile erau consumate mult în bucătăria chineză, considerată fiind carnea lor cu mari proprietăți afrodisiace. De ce trebuiau omorâte atât de urât din ordinul unui tiran?!

Cireșe ori vrăbii?

Să ne mirăm de un dictator chinez pentru această faptă? Nu, doar înțelegem că nu iubea istoria și nici sfaturile specialiștilor. Căci în sec.XVIII, în anul 1744, Frederic al II-lea al Prusiei a ordonat și premiat uciderea vrăbiilor. Dar n-a fost o acțiune de forța celei care a avut loc două secole mai târziu în China. Vrăbiile se hrănesc în principal cu semințe de grâu, orz și ovăz sau semințe de diferite plante dar iubesc și fructele zemoase precum cireșele. Se spune că acesta a fost motivul pentru care Frederic cel Mare ar fi ordonat uciderea lor, salvarea cireșelor. Reversul? S-a redus numărul vrăbiilor și al altor păsări cântătoare dar numărul insectelor a crescut atât de mult, încât nu s-au mai făcut cireșele, ba și frunzele au dispărut din cauza înmulțirii peste măsură a  insectelor. Doar că Frederic cel Mare a înțeles greșeala, aceea că nu el este Dumnezeu și a  retras  ordinul imperial.

Vrăbiile într-adevăr mănâncă fructe, struguri, semințe și chiar mugurii plantelor. Dar să nu uităm că primăvara în special, un cuplu consumă și 3 kg de insecte dăunătoare agriculturii.

În sec. XIX, tot în Europa, s-a practicat uciderea cu semințe otrăvitoare. S-a crezut mult timp că doar vrăbiile consumă grâul de pe câmp. Fals! La fel ca mai târziu în China, și în Europa s-au înmulțit insectele consumatoare de fructe și semințe, insecte consumate preferențial de vrăbii în sezoanele calde. Se știe azi că o mare parte din hrana vrăbiilor este proteică animală iar puii și-i hrănesc doar cu viermișori, larve, resturi de insecte. Dacă le dau cereale în prima parte a vieții, puii mor.

Carnea de vrabie este azi o delicatesă în unele bucătării europene. Cu atât mai mult cu cât vrabia nu are grăsime, astfel că mofturile culinare ale unora sunt satisfăcute.  Dar în trecut era un fel de mâncarea săracului, pentru că oamenii nu-și permiteau să cumpere carne de vită ori porc, așa că ei vânau vrăbii. Așa cum au devenit multe alte alimente ieftine din trecut, ale săracilor, azi în gama de lux.

Cântec şoptit – Zaharia Stancu

Odată am ucis o vrabie,

Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o.

Pe urmă, o zi

Şi-o noapte întreagă

Am tot plâns-o şi am tot jelit-o.

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat…

În mână ţineam o bucată de pâine.

Degeaba! Mi-a spus

Degeaba mai plângi,

Ce-ai omorât, omorât rămâne! 

Simbol și legendă

În originalul ebraic al Vechiului Testament, vrabia era numită tzippôr (רוֹפּצ), substantiv care semnifică, la rădăcină, „ciripit”. Sunetele cuvântului tzippôr imită fidel glasul tremurând al unei păsărele… Traducerea greacă a Scripturii utilizează termenul strouthion (στρουϑίον) „vrabie”  /  Andrei Pohrin

De ce iubesc vrăbiile? Pentru că sunt atât de fragile ca aspect dar atât de descurcărețe în viață. Mici și gureșe, obraznice dar uneori sperioase, adaptabile la mari variații de temperatură, cu bucuria lor de a se scălda la propriu în apa care de abia s-a dezghețat, modul lor de a se organiza în grupuri mari iarna pentru a supraviețui, frumusețea cuplului, toate astea mă fac să îndrăgesc micuța ființă. Poate cred și în simboluri, nu sunt sigură. Legendele însă îmi plac.

Se spune că vrabia a fost prezentă atât la nașterea, cât și la răstignirea lui Isus. În ambele dăți a rostit cu voce clară un singur cuvânt: Trăiește! A adeverit astfel nu doar viața lui Isus pe Pământ ci și Învierea după moarte!

Cei care nu se iubesc decât pe sine, au creat o altă legendă, contrară iubirii promovată de Isus față de toate viețuitoarele. Ei spun că  vrabia este pentru Dumnezeu o pasăre blestemată pentru că  a furat cuie și le-a dus la crucea pe care a fost răstignit Iisus pentru a-i fi pironite membrele. Pentru asta a fost blestemată și de atunci nu poate merge, doar zboară și sare. Adevărul este că vrabia n-ar putea duce în cioc, în zbor, așa o greutate.

O altă  legendă, se pare de origine slavă, spune că trădătorul lui Iisus Hristos nu a fost Iuda, ci o vrabie. Se zice că  vrabia a aruncat un fir de iarbă pe capul lui Isus, în Grădina Ghetsimani, după care Hristos a fost capturat și răstignit. Și pentru aceasta, pasărea a fost blestemată.

Dar altă legendă dă ceva de gândit:  copil fiind,  Iisus a lucrat din lut 12 vrăbii, același număr cu apostolii, apoi a bătut  din palme și  păsările şi-au luat zborul în lume.  

O altă legendă spune că a fost o fată frumoasă dar mult prea țâfnoasă cu mama ei. Aceasta o blestemă să ajungă o pasăre dar să fie  frumos colorată. Dumnezeu a fost și el nemulțumit de purtarea fetei așa că a aruncat pasărea frumoasă în lada cu cenușă și culorile ei minunate  au devenit gri, uneori cu tente maronii, acolo unde cenușa nu a prins! Așa ar fi ajuns vrăbiile  un simbol al umilinței.

În Egiptul antic și nu doar acolo, se credea că vrăbiile duc în ciocul lor sufletul morților spre cer sau chiar al bolnavilor fără speranță. Chiar aveau reprezentarea vrăbiilor în hieroglife.

În mitologia greacă, vrabia era asociată cu Afrodita, zeița frumuseții, iubirii și bucuriei. În Metamorfozele sau Măgarul de Aur al lui  Apuleius, sec. II d.Hr., o turmă de vrăbii vrăjitoare este, alături de  alte păsări,  escortă pentru carul zeiței.   Ca mesager al  zeiței Afrodita, vrăbiile au  prezis pentru clarvăzători că războiul Troiei va ține nouă ani, arătându-se acestora  nouă  vrăbii pe care le mânca un șarpe.

Roma antică iubea vrăbiile și aveau credința că uciderea sau doar rănirea uneia  aduce ghinion, nenorociri. Se  credea că micile păsări sunt protectoare spirituale  pentru mamele cu copii bolnavi sau morți.

Celții o aveau și ei în cultura lor și probabil așa s-a transmis și în cultura sârbă. 

Este un simbol și în străvechea artă a tatuajelor. Pentru cei închiși în lagăre ori pur și simplu ca infractori, vrabia desenată pe pereții celulelor sau tatuată pe corpul deținuților, reprezintă dorința de libertate.   Un cuplu care își tatuează vrabia, are legătură cu fidelitatea și ajutorul ce se naște într-un cuplu de vrăbii, uneori pe viață.

Vrabia, dacă imbatraneste, se face cu totul albă. Vrabiei, la 50 de ani mai întâi, îi crește o pană albă pe spate, pe urmă ii tot cresc până la 100 de ani; atunci e albă cu totul. O vrabie din acelea când se arată, are sa fie anul bun. Dacă o vezi, să n-o ucizi, căci acela-i norocul. / Datinile si credintele poporului roman de Elena Niculita-Voronca.

Despre vrăbii se pot spune multe. Cum au emigrat abia în sec. XIX în America și Australia, cum au fost primite cu bucurie, apoi cu ură, cât de bine s-au adaptat în aproape toate zonele geografice ale lumii, cât de bine se organizează iarna pe ger și primăvara când apar puii… Aproape ca oameni care trăiesc în colectivitate. Doar că oamenii le ajută să se împuțineze, din egoism sau pur și simplu din necunoașterea rolului lor în această lume.  Probabil că peste două generații umane vrăbiile vor fi doar în cărțile de povești. Dacă vom mai avea și povești despre lumea reală.

Eu le iubesc pentru că sunt vesele când primesc dragostea noastră, mâncarea, pentru că deja au încredere în noi și mai ales pentru concertele lor unice din  fiecare zi!