Bibliotecile, “memoria omenirii”

Canalul cel mai important prin care cartea poate să ajungă în masa cititorilor este rețeaua de biblioteci. Ele sînt menite să fie unități active ale revoluției noastre culturale, adevărate focare de răspîndire a culturii socialiste la orașe și sate. 

Așa scria în a doua sa reîncarnare revista CONTEMPORANUL, anul 1953, nr: 333, 2/4. Pentru vremurile acelea prima propoziție era un mare adevăr. A doua lovea precum  sabia dublu încovoiată, iataganul otoman, după cum cititorul  era un bun luptător cultural, adică știa să se strecoare printre permis și interzis. La fel ca în toate mileniile de când ideile omului au fost așternute pe pietre.  

Biblioteca

este un cuvânt care dispare treptat din limbajul zilnic al celor mai mulți oameni, al elevilor dar și mai grav al  profesorilor, dispare din peisajul orașelor căci nu mai vezi decât foarte rar o firmă pe care să citești acest cuvânt. Pentru unii dintre noi biblioteca  a fost locul în care am petrecut cu bucurie multe ore din copilărie și adolescență iar  acea pierdere de timp se simte și azi, ca un sigiliu de foc, după decenii de viață. Un sigiliu de care suntem mândri că l-am apucat. Acolo căutam cărțile recomandate de profesori dar, atât cât reușisem, unii, să intrăm pe sub pielea bibliotecarelor, răsfoiam pe furiș și alte cărți, de obicei dedicate celor mari. Erau despre război, despre dragoste, despre politică, rar despre istorie adevărată și foarte, foarte rar despre religiile lumii. Pierduți printre rafturile simple de lemn, mai trăgeam cu urechea când bibliotecara șușotea cu câte cineva ce întreba despre Gyr,  Eliade, Blaga, Galaction, ca să amintesc doar câțiva români. De atunci un nume mi-a rămas în minte: Giovanni Papini! Bibliotecara uitase că răscolesc prin rafturi și a negociat cumva cu un nou venit, mare comunist de altfel, procurarea unei cărți a acestui autor. N-am întrebat decât acasă cine e Giovanni Papini. Replica rapidă a fost să uit acest nume și să nu-l pronunț la școală că e periculos! Am aflat totuși cine era, ce făcea și ce a scris el după ceva ani….

Azi lucrurile s-au mai schimbat. Poți găsi muuult mai ușor  operele dorite, le poți citi, foarte multe le poți cumpăra și umple rafturile dedicate cărților în  propria casă,  ca apoi să-ți faci un selfie ori să înregistrezi ceva pe youtube, un interviu, o videoconferință, un apel pe video call,  având în spate biblioteca colorată, asemeni unei  tapiserii flamande ori a unui tapet bine lucrat.

Din când în când, în presă, pe bloguri, vloguri ori site-uri comune de impresii turistice, citești ori vezi ceva interesant despre biblioteci din alte zări, cele românești, bune, sunt aproape necunoscute. Problema este că mulți dintre cei care le văd pe dinafară ori le trec pragul pentru aceleași selfies, și apoi postează acele poze cu ei în prim plan, nici nu știu unde au unde au intrat. Bine, nu doar despre biblioteci este așa. 

Și totuși lipsa bibliotecilor nu este atât de gravă. Mii, sute de mii de opere literare, muzicale, științifice, sunt înregistrate modern și ocupă puțin spațiu la depozitarea fizică. Pentru o bibliotecă privată, a unui om de rând, este o binefacere. Poți cumpăra, stoca, multă informație care nu se prăfuiește, nu se uzează ușor după folosire dar, foarte important spun ca cineva pățit, nu este atractivă pentru amicii care s-ar împrumuta din biblioteca ta și apoi fie nu recunosc că le-ai dat o carte, fie rup tocmai pagina pe care ai semnătura ta, a celui ce ți-a dăruit-o ori alt semn care să o personalizeze ca fiind proprietatea ta. Sincer, îmi plac azi cărțile electronice pentru că nu sunt vizibile, nu te obligă să refuzi cererea unui amic, nu necesită efort când te muți și, cel mai important, sunt la purtător oriunde ai călători în lume. Probabil a fost visul multor călători de-a lungul timpului, acela de a avea biblioteca ta personală când călătorești. Dar dacă în trecut acest fapt era aproape imposibil de realizat, astăzi este cel mai ușor. 

Că ideea de a duce cu tine cărțile, biblioteca personală, a existat și chiar unii au făcut asta, o dovedește istoria. Când nici nu mă gândeam să scriu despre biblioteci celebre, deși mereu m-a pasionat tema, am citit despre un bogat al lumii arabe care și-a cărat cu el manuscrisele, impropriu numite cărți la acea vreme, pe 400 de cămile. Pentru a fi ușor de căutat un anume manuscris, sulurile erau trecute în ordinea alfabetică a autorilor și puse în lăzi numerotate! Iar cămilele erau încărcate cu lăzi în ordinea crescătoare a inventarului! Din păcate am uitat cine era personajul dar dacă voi mai da peste informație, revin aici cu o completare. Ori poate știe cineva dintre voi, cititorii.

Și completarea a venit! Mulțumesc Tata Tata (profil fb și excelente postări pe AFA):

BIBLIOTECA PE CĂMILE. Vizirul persan Sahib (care a trăit la jumătatea secolului al X-lea) iubea cu pasiune cărţile. El avea o bibliotecă cu circa 17 000 de cărţi. Fiind totodată şi om de stat şi ostaş, el îşi petrecea cea mai mare parte din viaţă călare. In campanii îşi lua şi biblioteca. Pentru transportul cărţilor erau folosite 400 de cămile. Caravana reprezenta un catalog original. Cămilele mergeau totdeauna înşirate într-o anumită ordine alfabetică,încît „bibliotecarii” — conducătorii caravanelor— găseau cu uşurinţă cartea pe care o dorea Sahib („Scânteia”, 20 iunie 1965)

Bibliotecile lumii, de când au apărut și până azi, încă atrag prin conținutul de informație, fie că sunt tăblițe, câte or mai fi, papirusuri, pergamente, hârtie și   în primul rând dar și prin legende, modul de organizare a manuscriselor, condițiile speciale asigurate pentru păstrarea operelor, modul cum erau date spre studiu. Iar spațiile în care se organizau bibliotecile, au atras și atrag și azi prin arhitectură și decorațiuni interioare. 

Numele vine de la  grecescul bibliothéke, adică combinația lui biblos / carte sau biblion / carte mică,   mai bine zis biblia / colecții de cărți și théke / dulap. Comun cu Biblia în latină, cartea de căpătâi a creștinismului (a fost numită pentru prima dată Biblie undeva în jurul secolului al IV-lea în scrierile lui Ioan Gură de Aur)! Dar sunt și alte păreri că numele ar veni de la orașul antic Byblos de unde se exportau mari cantități de papirus. Byblos a fost unul dintre cele mai mari centre culturale feniciene. Aici papirusul ce creștea în Delta Nilului,  era  transformat prin prelucrare umedă în suluri pe care se putea scrie. Se folosea doar tulpina principală, byblos. Deci orașul antic, sulurile vegetale, culegerea de cărți sfinte creștine, cartea și depozitele de carte, au luat toate numele trestiei de papirus din feniciană!

De aici o serie de cuvinte compuse, dintre care aș alege cu plăcere bibliofil și m-aș întrista la  bibliofob….

Lumea antică a organizat primele biblioteci, cele în care se depozitau tăblițele de lut, în zona pe care azi o vizităm toți cu plăcere mai ales pentru plajele ei minunate, unii și pentru resturile vizibile ale marilor civilizații antice ori medievale. Adică departe de noi, de Europa cum îi zicem azi. Semn că leagănul culturii, al civilizației nu a fost în țara noastră cum frecvent se postează pe fb și nu numai. Despre acele biblioteci atât de fragile, urmele s-au pierdut aproape în totalitate. Dar în istoria umanității a existat o bibliotecă ceva mai vârstnică decât religia creștină, o bibliotecă a cărei existență  a fost  strâns legată de două dintre cele trei mari religii monoteiste de azi, poate chiar de toate trei, cine să mai  știe? Sfârșitul ei naște și azi îndelungi discuții între specialiști dar ce e sigur, numărul teoriilor privind distrugerea manuscriselor ei s-a tot micșorat, azi fiind doar două mai credibile. Și ele legate de religii. La școală am învățat că cea mai mare bibliotecă a lumii antice a dispărut într-un incendiu provocat de Iulius Caesar în orașul multietnic Alexandria. Oare? În articolul următor una dintre Bibliotecile antice, cea din Alexandria Egiptului în vremea conducerii macedonene.

Totuși, până la acel articol, memoria mea se întoarce la unul dintre autorii preferați ai propriei mele copilării: Edmondo de Amicis cu a sa Cuore. Dar n-am uitat că tot el, printre altele un bun pedagog, a scris o povestioară scurtă ca pentru elevii primelor clase, numită Biblioteca lui Stardi. Dacă nu o știți, o puteți citi copiilor ori nepoților voștri pe:

https://e-povesti.ro/povesti/biblioteca_lui_stardi/ .

Lectura e o formă de fericire, dar nu poți obliga pe nimeni să fie fericit.
Jorge Luis Borges