Reprezentativ

Siropul de agave

Continuare de aici : Siropul de arțar

Vă spuneam în articolul Mierea de albine, un alimentul trecutului ?! că siropul de arțar și cel de agave sunt îndulcitori la modă astăzi, recomandați în locul zahărului și chiar a mierii de albine. Interesant că ambele plante, arțar și agave, sunt simboluri ale țărilor de origine, Canada și Mexic. Dacă pentru Canadieni arțarul este important în producerea siropului, cu agava mexicană sau americană lucrurile stau altfel.

Când au început să apară aceste tipuri de îndulcitori am cochetat și eu cu ideea de a înlocui blamatul zahăr alb cu ceva mai aparte, mai curat ziceam eu. Dar cum de felul meu sunt o mare scormonitoare prin tot felul de documente și informații autorizate, nici aici nu m-am dezmințit (acum ce să zic, asta nu ne asigură că toate informațiile sunt corecte sau bine intenționate). Așa am aflat câte ceva despre multele feluri de siropuri îndulcitoare și despre cât de naturale sunt. Este important de știut de ce sunt atât de multe variante comerciale, cu prețuri fie prea mici pentru un produs de import, fie exagerat de mari.

Despre siropul de arțar am povestit deja. E rândul siropului de agave.

Agava este o plantă ce se dezvoltă bine în America Centrală, în special în Mexic. Crește în zonele aride sau pe pantele vulcanice. Acum a fost aclimatizată și în alte zone ale globului dar nu are aceleași proprietăți precum cea din locul de baștină. De vină sunt atât solul cât și clima. Se spune că numele ei vine de la grecescul agauos / agavos care înseamnă măreț. Și este o plantă măreață având în vedere dimensiunile la care poate ajunge în zonele americane dar mai ales trecutul ei. Este aproape sigur că a fost aliment de bază pentru locuitorii zonei încă de acum 9000 de ani, mai bine zis a fost o plantă completă din care și-au extras fibrele pentru haine, au folosit-o la acoperitul sălașurilor și mai ales drept hrană. Este simbolul unei zeițe aztece, Mayahuel, zeița fecundității care a fost omorâtă de zeul suprem din gelozie. Mexicanii încă mai spun că seva de agavă, aquamiel cum i-au zis spaniolii cuceritori, este sângele zeiței bune și blânde, Mayahuel. Legenda spune că din oasele zeiței a apărut prima plantă de agavă albastră care să aducă bunăstarea celor ce au iubit-o.

Cel mai apreciat sirop de agave se obține din planta numită agava albastră sau științific Agava Tequilana Weber, o specie cu port înalt și frunze colorate într-un verde albăstrui, crescută la peste 1500 m peste nivelul mării și în condiții de secetă excesivă pentru a nu i se dilua seva bogată în zaharuri, minerale, vitamine, aminoacizi. Seva plantei este recoltată din nucleul ce se formează în mijlocul plantei de-a lungul a 1- 15 ani, de obicei bună după 7 sau 10 ani. Cultivatorii urmăresc plantațiile de o anumită vârstă și atunci când văd semnele maturității plantei, îndepărtează cele aproximativ 200 de frunze cărnoase acoperite cu ceară naturală și taie acel miez, piña din care se extrage seva dulce.

Piña recoltată

Miezul bun cântărește cam 50 kg. Această recoltare ar loc tot timpul anului. După ce inima plantei, piña este recoltată, încep procesele de obținere a sevei dulci, a nectarului de agave cum se mai spune. Acesta se obține fie prin coacerea plantei și apoi stoarcerea sucului obținut, fie prin mărunțire, presare și încălzirea la temperaturi de până la 50 gr. Celsius pentru transformarea zaharurilor.

Siropul de agave natural se diferențiază după temperatura folosită la coacerea plantei dar și după metodele de filtrare. Cel deschis la culoare este mai sărac în minerale dar cu un gust mai puțin pronunțat, bun pentru că nu schimbă gustul preparatelor. Cel maroniu spre negru este obținut printr-o încălzire mai puternică dar nefiind filtrat este mult mai sănătos dar și aromat.

Acum problema siropului de agave este la fel cu cea a siropului de arțar. Planta de origine, agave albastră, cred că vă dați seama că are un areal totuși destul de restrâns pentru a crește, plus că scopul principal al cultivatorilor este producerea faimoasei băuturi tequila (în Mexic zona de cultivare intensivă a agavei albastre este foarte mică, aproximativ 150 kmp, reglementată prin hotărâre guvernamentală). Tequila se obține din seva de agave albastre dar se vinde mult mai scump decât siropul. Și atunci cum credeți că se rezolvă abundența de sirop de agave de pe piață ? Simplu, prin contrafacere. Una din metode este ca resturile de piña de agave albastre rămase de la presele pentru tequila să fie fierte și să fie amestecate cu alte siropuri gen cel de porumb. Sau să fie produs prin procedee rapide și mai puțin ortodoxe de preparare cu adăugare de esențe sintetice care schimbă structura chimică a siropului. Există, dovedit, varianta de a produce sirop de agave natural dar din alte plante de agave (sunt cam 300 de specii din care aproximativ 140 doar în Mexic) care nu doar că nu sunt benefice omului dar chiar pot fi toxice. Dar producătorul e cinstit, siropul este foarte natural !!

Siropul de agave este foarte recomandat pentru indicele glicemic mic /IG ! Dar ce este indicele glicemic ? Cum calculez ? Cât de sigur sunt că cel de pe etichetă este real ? Pariez că și acesta este un termen pe care noi toți îl folosim fără să-l cunoaștem, fiind și un termen nou introdus. Așa ne lăsăm păcăliți să cumpărăm și să consumăm produse care au trecut acest IG mic pe etichetă sau prospect. Ne pot face mai rău decât zahărul.

Îndulcitori ziși naturali sunt foarte mulți pe piața românească și europeană. Ar trebui să ne documentăm puțin înainte de a-i consuma. Gândiți-vă că majoritatea sunt foarte scumpi în raport cu mierea naturală. Pe de altă parte, am o îndoială justificată că acele siropuri sunt atât de naturale. Dacă e să luăm doar termenul de valabilitate al produsului, avem puțin de cugetat. Gândiți-vă că amerindienii, cei care au folosit secole de-a rândul seva arțarilor, produceau chiar un fel de zahăr de arțar solid, deoarece acesta avea un termen de valabilitate mai lung și putea fi transportat ușor în timpul deplasărilor tribului. La fel seva de agave, era mult mai simplu procesată de azteci, nu trecea prin procese de rafinare ca astăzi, era produsă în cantități limitate iar plantele acelor ani creșteau într-un sol cu adevărat curat. Deci este greu să credem că un produs de azi poate avea aceleași efecte benefice ca în trecut. Mai ales că și rezistența omului modern la boli s-a diminuat.

Ca o concluzie la articolele mele despre miere și siropurile de arțar și agave, eu n-aș folosi exclusiv un anumit îndulcitor, oricât de lăudat este el. Și în nici un caz drept panaceu. Știm deja cu toții ce efecte poate avea o reclamă insistentă sau una care ne place nouă dar de fapt e falsă. Și nici studiile științifice publicate agresiv ca o reclamă mascată nu mă conving știind că rezultatele acestora se văd după foarte mulți ani de testări pe oameni și nu pe animale. De exemplu pentru siropul de arțar, Federația Producătorilor de Sirop de Arțar din Quebec a finanțat un studiu științific pe o perioadă nu foarte lungă, concluzionând că acest îndulcitor este cu adevărat un panaceu în peste 40 de boli și previne la majoritatea consumatorilor apariția cancerului. Asta îmi dă de gândit să fiu mai atentă dacă eu cumpăr siropul de arțar care este totuși gustos.

Totuși ar fi bine să nu uităm că fiecare avem un bagaj genetic croit și tot ajustat de-a lungul istoriei omului după locul unde ne naștem, după tiparele etniei, după modul de viață. Ca o dovadă a ceea ce spun este că cei stabiliți în alte țări duc dorul plantelor sau produselor care se găsesc doar în zona lor natală. Nu zice nimeni că organismul lor se îmbolnăvește dacă nu consumă leuștean de pildă. Dar psihic, ducem dorul, unii mai mult, alții mai puțin și probabil că asta se datorează și unui mecanism chimic din organismul nostru.

Fără a avea pretenția unor recomandări imperative, nici n-aș îndrăzni să fac așa ceva cu atât mai mult cu cât specialiștii independenți, neplătiți de anumite firme, nu au ajuns la un rezultat cert, pot spune că e bine să vă informați și să cugetați ce să consumați. Ar fi bine să vă gândiți pe ce dați banii în schimbul sincerității comercianților și de ce nu, a sănătății. Îmi place siropul de arțar în special și mai puțin siropul de agave, nu și Stevia (nu ștevia), culmea, și ea o plantă sud-americană. Dar nu fac din ele îndulcitori de bază. Le consum doar ocazional, mai mult legat de o poftă de moment a unui preparat. Pentru mine mierea naturală luată direct de la stupină este ideală și până acum nu m-a dezamăgit. Dar nu uitați că toți consumăm zahăr alb, fără dorință dar cu știință că există în produsele din comerț, doar iubim muștarul, ketchupul, băuturile din comerț chiar dacă sunt light, pliculețe de cafea instant, înghețata, iaurturile ieftine și chiar banala pâine care este uneori atât de dulce și umedă tocmai din cauza adaosului de zahăr. Nu văd rațiunea blamării mierii de albine. Dacă stau să mă gândesc, grecii consumă multă miere și totuși nu am văzut decât rar greci obezi, nu grași.

Ascultam de curând un nutriționist care spunea că oamenii zilelor noastre implicați activ în societate, nu pot evita în totalitate consumul de zahăr alb rafinat. De aceea trebuie să fie atenți la cantitatea altor îndulcitori folosiți acasă, chiar dacă ea provine din stupina proprie sau dintr-o pădure de arțar cunoscută. Pe de altă parte, același specialist spunea că n-ar interzice nici un îndulcitor, nici măcar zahărul dacă acesta ar fi consumat într-o cantitate controlată, mică și alternând cu îndulcitori naturali verificați. Cu alte cuvinte respectarea dictonului de mai jos depinde de fiecare dintre noi,

Est modus in rebus.

Și întorcându-mă la true or false / true and false din articolul trecut, cred că ambele ne guvernează viața și implicit alimentația noastră. E bine de păstrat o cale de mijloc între ce e nou și ce e tradițional, ce ne este recomandat agresiv și ce știm că am mâncat de mici copii și nu ne-a dăunat. Asupra acestui subiect voi încerca să revin în alt articol.

Reprezentativ

Siropul de arțar

Continuare de aici : Mierea de albine, alimentul trecutului ?!

Înainte de 1990 noi cei ce trăiam în țara asta, dacă nu aveam diabet, foloseam masiv doi îndulcitori: zahărul și mierea de albine. După acel „89 viața noastră a luat-o un pic razna și am început să cunoaștem alimentele fabuloase la care salivam înainte când priveam filmele americane, mai rar la cinema și mai des ilegal prin casele care dețineau tehnica aceea scumpă și interzisă. Așa am ajuns treptat să avem de ales între numeroși îndulcitori, care de care mai fabuloși dar și mai scumpi. Toți promit o viață fericită fără boli sau kilograme în plus. True or false ?! După mine, undeva ca o medie, true and false !

Azi mă opresc puțin la celebrul sirop de arțar, alimentul amerindienilor, azi al întregii planete.

Siropul de arțar este un îndulcitor bun dacă este original și nu un fals. Ca și consumator nou, e greu să faci o diferență între cel bun și cel falsificat. Oricum noi cei neobișnuiți cu acest produs facem greu diferența între original și un fals reușit. Doar după gust și parfum nu se poate să deosebim produsul să le deosebim pe cele două.

Siropul de arțar se obține în principal din seva dulce ce se găsește primăvara din abundență în trunchiul copacului arțar negru sau de piatră, pom ce este pe tot cuprinsul Canadei. Această sevă bogată în zahăr are un rol în viața plantei. Pe scurt ea se formează toamna din amidon și rolul ei este de a proteja și hrăni arțarul. Primăvara este destul de concentrată în zaharuri, este plăcut aromată așa că oamenii au căutat metode de a o culege. Înțeapă bietul copac, introduc un tub în trunchiul lui și tot pe pom atașează vase de colectare. Singura perioadă de colectare a sevei de arțar este primăvara, într-o perioadă de șase săptămâni, începând în februarie sau martie, după condițiile meteo.

Siropul de arțar se produce majoritar în Canada, cam 80% dar a ajuns atât de mult căutat datorită reclamelor încât a fost nevoie de înlocuitori. Și nu mă refer la cel făcut din zahăr și cu esență de arțar că acela chiar este un fals grosolan, Mă gândesc la un alt sirop, destul de slab calitativ dar cu gust apropiat, siropul de mesteacăn. Cum spuneam, cererea a fost atât de mare pentru siropul de arțar încât în secolul trecut s-au căutat înlocuitori. Și s-a găsit mesteacănul din care se face un sirop mai slab calitativ, siropul de mesteacăn. Problema cu acest sirop este că fiind asemănător la gust cu cel de arțar, a început să fie produs masiv în țări care au bogate culturi de mesteceni adică în Rusia și alte state ale fostului URSS sau în nordul Europei. Diferențele între seva de arțar și cea de mesteacăn sunt mari calitativ, de aceea și siropul de mesteacăn este mult mai ieftin. Se folosește fie singur, fie în amestecuri dar cu esență de arțar pentru siropul fals de arțar. Dar seva mesteacănului este mult mai săracă în zahăr, în minerale și vitamine, ultimele presupun că sunt doar pe hârtie. Seva de mesteacăn pentru a se îngroșa și concentra în zahăr, are nevoie de o încălzire cu mult mai lungă decât cea de arțar. Pentru a obține 1 l sirop de mesteacăn este nevoie de aproximativ 80 – 140 l sevă proaspăt strânsă. Însă pentru siropul de arțar se folosesc maxim 35 – 40 l sevă proaspătă, un pom de o anumită vârstă putând da până la aproximativ 1500 l pe sezon.

Marii producători sunt Canada – 80 % din producția mondială – și SUA. Dar fiecare are propriul sistem de etichetare așa că atunci când cumpărăm ar fi bine să le știm pe ambele. Siropul de arțar exportat de Canada are patru clasificări: Light Extra / AA, rafinat, deschis la culoare dar obținut în cantități mici, foarte scump, Light / A un sirop aromat bun, Mediu / B este mai închis la culoare și cu un gust mai accentuat, Amber / C un sirop cu irizații de chihlimbar și un gust destul de puternic de arțar și în fine Siropul industrial / D, foarte colorat și foarte parfumat. Fiecare din aceste categorii are o cantitate diferită de zahăr, minerale și alți produși naturali și pentru a-l nimeri pe cel bun în magazin, e nevoie de conștiința vânzătorului. Specialiștii spun că siropul de arțar natural nu îngheață, nu face cristale. Ar fi un mod de a-l verifica căci pe piață există acel sirop de clătite, o etichetă care trebuie să dea de gândit fiind făcut din cu totul altceva decât sevă de arțar și periculos de ieftin. Dar ar mai fi de spus că sunt deja producători care și-au modernizat instalațiile și folosesc pentru colectarea sevei de arțar tuburi de plastic (un material blamat de altfel). Aceste tuburi însumează kilometri doar pentru o singură plantație. Deci dacă ar fi să ne gândim bine, degeaba ne bucurăm că în magazin siropul de arțar este în recipient de sticlă.

Canadienii au un adevărat cult al acestui aliment. Au un festival dedicat lui, au degustători pasionați care se ghidează după regulile degustătorilor de vinuri, știut fiind că în siropul natural de arțar pot fi identificate aproape 100 de arome unice. Au studii serioase privind beneficiile acestui sirop dar, să fim serioși, ale siropului natural fără adaosuri.

Nu voi copia aici în articol compoziția chimică a siropului de arțar. Ar putea fi o informație falsă. Dovedit este că seva de arțar conține mai multe minerale benefice organismului, mulți aminoacizi dar infim de puține vitamine, pierdute în procesul de transformare în sirop. Apoi e bine de știut că extracția sevei de arțar, este un proces ce durează șase săptămâni și dă o sevă diferită, la început mai bogată în nutrienți decât cea din final. Tot așa, seva diferă de la an la an, de la un sol la altul și după condițiile meteo. Deci și siropul este diferit.

Se spune că în timpul ultimului război mondial oficialitățile americane recomandau populației să folosească drept îndulcitor siropul de arțar și nu zahărul alb. Să nu credeți că motivul era sănătatea oamenilor. Doar prețul căci pe atunci zahărul era foarte scump și siropul de arțar foarte ieftin. Plus că cei care doreau, mergeau și strângeau seva pomilor pe care apoi o fierbeau singuri preparându-și îndulcitorul. Între timp lucrurile s-au inversat, siropul de arțar a ajuns la un preț exagerat fără să avem o garanție că cel mai scump este chiar 100% natural. Motivul a fost cererea tot mai mare, exportul din Canada în toate colțurile lumii civilizate în timp ce suprafața acoperită cu pădurile de arțar care dau sevă bună a rămas cam aceleași, adică toată Canada dar și Alaska. Deși în lume cresc peste 40 de specii de arțar, nu toate dau o sevă bună pentru acest sirop. Am și eu în curte un arțar frumos, tare falnic dar nu …dulce.

Așa arată pădurea de arțari timp de șase săptămâni de primăvară, cel mult până în aprilie. Copacii sunt găuriți și bidoanele de recoltarea sevei sunt prinși zdravăn de trunchiul nevinovat. La fel se întâmplă și cu mestecenii. Oricât am încercat, eu n-am descoperit nici un studiu asupra calității pomilor de la care se adună anual această sevă. Mă gândesc că genetic ar putea fi afectați și ei după repetarea anuală a procedurilor, având în vedere că amerindienii căutau în fiecare primăvară copaci fără răni vechi.

Seva adunată se prelucrează industrial pentru comerț, trecând prin mai multe etape de filtrare și fierbere, după cum se dorește produsul final. Cei care își fac singuri acest sirop, se duc la cabanele de zahăr, locuri speciale pentru fierberea sevei. Nu prea este indicat de fiert în casă, aburii antrenează ceva rășini, mai ales la mesteacăn, ce se depun pe obiecte și perete în zona de fierbere.

Probabil mulți ați auzit sau încercat dieta de slăbit folosită de Naomi Campbell: 6 sau 10 zile să nu consumi decât limonadă îndulcită cu sirop de arțar. Să fim drepți, este o dietă periculoasă de înfometare așa că o poți ține bine mersi și cu limonadă cu zahăr. Oricum, medicii nu o recomandă. Și ca o paranteză, ar trebui să meditați îndelung atunci când vă hotărâți pentru o anume dietă de slăbit, când citiți etichete sau materiale bogate în informații de specialitate care doar aparent vă dau impresia că înțelegeți ce este acela quebecol de exemplu, ca să fiu în tema articolului (un produs ce se formează în timpul fierberii sevei de arțar, structură chimică ce nu se găsește în natură deci ar trebui să ne dea de gândit când considerăm siropul de arțar un produs 100 % natural).

Ar fi multe de spus despre acest îndulcitor american. Poate că vă întrebați de ce nu insist pe compoziția lui în minerale (bogat în mangan și zinc), aminoacizi, fitohormoni, enzime, tipuri de zaharuri și la ce ar putea ajuta acestea organismul nostru. Sau din contră, care sunt efectele negative la un consum constant pe termen lung. Răspunsul este simplu: sunt cuvinte doar pe o etichetă, majoritatea dintre noi, cei care nu avem studii de specialitate pe aceste ramuri, preluăm aceste cuvinte mecanic, fără să le înțelegem precum un biochimist, un medic sau un farmacist.

Articolul viitor va fi despre siropul de agave, un alt îndulcitor celebru. Mai ales că cel adevărat se extrage din Agave Tequiliana și asta deja spune multe 😉!

Reprezentativ

Mierea de albine, alimentul trecutului ?!

Spuneam în articolul trecut că mierea de albine este un aliment foarte vechi. Apoi a devenit și medicament, singură sau în amestecuri cu fructe sau părți de plante. Deși s-a găsit în Spania un desen rupestru din anul 7000 î.Hr. care dovedește că mierea era consumată de om de atunci iar acest obicei a continuat neîntrerupt până în zilele noastre, mierea a devenit mai nou un aliment blamat. Studiile științifice se bat cap în cap, oamenii nu știu ce să mai creadă și aleg să consume alți îndulcitori mai puțin benefici organismului nostru adaptat acestei regiuni geografice și tradițiilor vechi. De ce oare ?!

România este pe un loc fruntaș ca producător și exportator de miere naturală dar este în coada listei în ceea ce privește consumul acesteia. În timp ce un european din vest consumă cam 2 – 5 kg de persoană anual, românii au o medie de aproximativ 0.500 kg anual . Dar la zahărul rafinat stăm exact invers: europenii cam 16 kg de persoană, românii 30 kg ! Oare de ce consumă vesticii atâta miere ?! Se îmbolnăvesc singuri, intenționat ?! Căci după multele articole pe care le-am citit recent cum că mierea e toxică sau că omul e un criminal chinuind albinele, cam așa reiese cu vesticii. La noi se consumă destulă miere din cupaje (amestecuri) dar cel mai mult miere falsificată produsă în țară sau adusă din afară. Motivele sunt două: dezinformarea interesată asupra calității și compoziției îndulcitorului natural și apoi prețul mai ridicat al mierii de calitate. Am constatat că este mai ușor să te iei după reclame decât să te documentezi puțin și să analizezi singur informația. Și cum e dovedit că generațiile actuale sunt depășite de cantitatea de informație pe care nu o pot sau nu vor să o verifice, problema e clară. Aveam să mă conving de faptul că reclama este rege acum câțiva ani când am trimis în afară niște miere de mană dar persoana care trebuia să o dea copilului a considerat că este mult mai bună mierea de manuka, extrem de scumpă. Noroc că magazinul naturist care comercializa produsul a refuzat să-i vândă după ce a aflat că este pentru un copil de cinci ani. I-a oferit un sortiment de miere de manuka diluată, 40% manuka și restul de 60% miere obișnuită europeană. Aflând acest fapt, am studiat puțin această miere și m-am lămurit de ce nu se dă așa oricum. Nu sunt producător de miere, doar consumator dar mi-am băgat nasul și neuronul destul de adânc în fagurele cu informații de calitate. Dar să le luăm pe rând și v-aș propune un sumar despre tipurile de miere românești și din lume.

În primul rând v-aș aminti că mierea naturală este de proveniență florală sau din sucurile dulci secretate de frunzele sau scoarța copacilor și arbuștilor din păduri. Și ar mai fi o categorie, mierea din ceaiuri parfumate și zahăr, că de, nu toți apicultorii sunt corecți. Dar aici vorbim doar de mierea de albine naturală.

Mierea florală este cea produsă de albine din nectarul florilor și pe care acesta îl prelucrează cu ajutorul unor glande, producând lichidul frumos colorat și aromat, bogat în zaharuri naturale, vitamine, minerale, enzime, antibiotice naturale și câte alte substanțe. Aceasta este monofloră când nectarul este majoritar de la o singură plantă, lucru ce se poate face doar dacă stupii sunt într-o plantație întinsă sau este miere polifloră dacă albinele culeg de pe pajiști, fânețe sau alte locuri cu o multitudine de plante.

Mierea monofloră este de nenumărate feluri, de la cea de salcâm, tei, cimbru, coriandru, zmeur, rapiță, floarea soarelui, prun, iasomie, păducel, trifoi, lavandă, eucalipt, mentă, etc. Acum cred că oricine își poate închipui că produsele cele mai bune provin din zonele care au culturi întinse din plantele menționate mai sus, cum ar fi de exemplu mierea de lavandă, cea mai bună fiind cea de origine franceză din Provence.

Dintre sortimentele de miere monofloră de pe piața românească, o compoziție aparte o are mierea de floare soarelui. Este singura miere care are în compoziție lecitină. De aceea este foarte recomandată elevilor.

Mierea de mană de pădure, cum e numită oficial este acea miere care se obține din scurgerile dulci și rășinoase de pe trunchiurile și frunzele anumitor copaci precum fagul, frasin, brad, molid. Cea mai bună miere de mană nu are deloc polen, deci este doar din seva copacilor . Culoarea diferă și ea în funcție de specia de pe care s-a cules nectarul, de la roșiatic la negru-brun sau chiar cu irizații de verde. Albinele fie culeg rășinile ce ies din scoarța pomilor și le prelucrează complet în stup, fie culeg bobițele dulci și lipicioase de pe frunze, mana, practic rezidurile de glucoză eliberate de afide când își produc mierea lor (harnice albinuțele noastre și practice 😉atunci când condițiile sunt vitrege). Este o miere cu totul specială deoarece este puțin mai săracă în zaharuri dar este foarte bogată în minerale și vitamine, chiar de 10 – 20 de ori mai mult decât mierea florală. Mierea de mană este ideală pentru copii, sportivi, în perioada de convalescență, persoanele cu probleme ale sistemului osos dar și cea mai indicată în anumite forme de diabet și alergii. Cu un gust aparte față de restul sortimentelor de miere, este totuși de ales dacă este 100% naturală.

Și pentru că sunt destule voci care susțin că omul chinuie albinele și le ia mierea, pot să vă spun ce am aflat de la un stupar bătrân și foarte experimentat. Mierea de mană făcută de albine doar din sucul dulce și rășinile din pădurile dese, este periculoasă lăsată peste iarnă ca hrană naturală în stup. Este o hrană grea pe care nu o pot digera în totalitate micile ființe și dacă iarna este grea și albinele nu pot avea un zbor de curățire, se îmbolnăvesc și pot muri. O pagubă pentru apicultori căci o familie slăbită de boală sau care pur și simplu a murit, necesită o investiție mult mai mare la refacerea stupinei decât aceea de a-i asigura o hrană bună peste iarnă.

Nu am de gând să vă povestesc despre fiecare tip de miere la ce afecțiuni este bună și nici să copiez compoziții cu nume de neînțeles oricât de bombardată este lumea modernă de cuvinte precum antioxidanți, aminoacizi, acid succinic, invertaza, xantophile … căci nu ajută la nimic, din contră, doar sperie. Dar pot să vă spun câteva chestii absolut pământene.

Mierea monofloră dacă este de calitate are mirosul apropiat de acel al plantei majoritare din care albinele au cules polenul. Normal că are și indicațiile pe care le are planta respectivă dacă ar fi consumată ca ceai doar că mierea vine îmbunătățită: alături de principiile ajutătoare specifice plantei, are antibiotice, enzime, vitamine, minerale, etc., toate apărute prin laborioasa muncă a albinei. Dacă este și benefică 100 % pentru afecțiunea respectivă, aici este problema ce trebuie înțeleasă. Trebuie ținut cont de toate afecțiunile de care suferiți în acel moment, de tratamentul medicamentos, de dietă și de greutatea corporală, de plăcerea de a consuma acel produs fără teamă căci știți, psihicul contează enorm

Nu pot încheia fără să vă amintesc că preferabil este să consumați frecvent miere locală luată de la apicultori autorizați. Dar important este să o consumați controlat dacă pot spune așa, cu măsură. Cum de altfel se consumă orice fel de ceai sau plantă, chiar și aparent inofensiva apă minerală, nu după pofte și speranțe ci doar cu măsură. Leacurile naturale ca și hrana au reguli multe care nerespectate duc la efecte inverse decât cele visate. Așa este și mierea: consumată cu măsură și de bună calitate este un aliment excelent și un medicament curat; în exces, devine periculoasă. Ca să vă faceți o idee, pentru copii de la noi se recomandă introducerea în alimentație, treptat, de la vârsta de un an. Mierea de manuka de la trei ani, ca să nu vă spun că mierea de bumbac nu este recomandată deloc copiilor ! Și e bine să țineți cont, când consumați miere, de cantitatea de sucuri, muștar, sosuri, pâine din comerț, gumă de mestecat și câte altele care adunate ne umplu de o cantitate apreciabilă de zaharuri, de cele mai multe ori artificiale și proaste. Altfel spus, numărul de lingurițe de miere pe care puteți să-l consumați zilnic nu este scris nicăieri drept cel care vi se potrivește. Consumați limitat cât să vă simțiți bine și să nu faceți din miere un veritabil dușman.

Pentru că eu ca și mulți dintre voi iubim călătoriile și știu ce mare plăcere este să afli și să guști produse locale deosebite, am aflat că există câteva tipuri de miere mai deosebite și pe care unii chiar reușesc să le guste. Cât de bune sunt nu știu, eu m-am limitat doar la tipurile de miere europeană și drept să spun, parcă aș rămâne la cea de portocal, are un gust minunat. Și la cea din fânețele slovene, așa zisă miere de karst, excelentă. De altfel slovenii au făcut o adevărată afacere cu turismul apicol, bravo lor. Mierea de portocal este accesibilă financiar pentru noi, luată direct de la stupinele grecești sau portugheze. Dar nu m-aș da în lături să gust și mierea africană deși nu m-ar încânta deloc prețul. Poate m-aș opri și la mierea de taiga, de ce nu ?!

Mierea albă este numele sub care se ascund atât tipuri de miere locale (de trifoi alb, salvie ori rapiță) dar mai ales miere etiopiană, de fapt miere de la un tip de salvie ce crește doar într-o anume regiune. Tot miere albă este și mierea kiawe din Hawai. Mare grijă dacă vi se oferă așa ceva de cumpărat. Se vinde de obicei miere de rapiță, din abundență în culturile balcanice și excelentă de altfel, dar prețul poate fi un indiciu pentru originea africană, hawaiană sau doar balcanică botezată. Tot la miere albă găsiți și celebra și extrem de rara miere de Kandyk. O plantă pe cale de dispariție din zona Altai dă acest nectar care doar prelucrat de albine ajută ficatul și pancreasul bolnav. Ați citit despre mierea yemenită de Sydr, că de consumat mă îndoiesc că ați consumat, poate doar gustat un produs mai slab. Altfel un borcănel mic de tot, nefalsificat costă de la 200 dolari în sus ! Eu nici măcar n-am văzut-o pe cea naturală, de gustat nici vorbă. Nici pe cea de Kandyk.

Când cumpărați miere de proveniență exotică vândută prin magazinele europene, gândiți-vă că acesta este cumva tratată, unele zvonuri spun chiar iradiată din motive pur medicale. Oricum nu este miere crudă ci prelucrată pentru a da bine în borcan.

O albinuță plină de nectar (pozele toate sunt preluate de pe Pixabay)

Mierea naturală, crudă cum spun specialiștii, este un bun aliment și medicament dar și un excelent produs cosmetic ! Vă interesează să povestesc și despre acest aspect ? Voi hotărâți !

Mierea adevărată, curată, este un produs nu foarte ieftin. Și nici ușor de găsit dacă nu cunoști un apicultor cu frică de Dumnezeu sau un magazin naturist care să își asume riscul de a vinde produse bune dar scumpe, deci cu rulaj mai mic. Apoi este o reclamă negativă privind consumul de miere naturală pe care oamenii și-o însușesc fără să judece. Este oare mai bine, mai sănătos pentru noi românii consumul de sirop de agave ? Ori siropul de arțar? Sunt excelente și acestea dar au valorile lor care trebuiesc respectate și, ca la orice aliment, trebuie să știi ce să alegi. Să-i știi foarte bine compoziția, conservantul și mai ales contraindicațiile. Le voi bârfi puțin în articolul viitor și tare mi-ar place să vă aflu părerile : sunteți consumatori de miere naturală ? Ce părere aveți despre acest aliment-medicament? Consumați frecvent îndulcitori exotici mexicani sau de altă proveniență ?

Reprezentativ

Mierea de albine, cel mai bătrân îndulcitor

Promiteam zilele trecute la Leacuri vechi pentru oameni noi că în ziua de 20 mai voi începe să povestesc despre îndulcitori. Ei bine azi mă opresc la cel mai vechi îndulcitor cunoscut de oameni, cel mai celebru, mierea de albine. Cine se face răspunzătoare de producerea neîncetată de milenii a acestui dulce natural ?

Măria Sa Albina.

Oamenii se spune că inițial s-au hrănit cu plante, apoi cu carne crudă, apoi au descoperit focul și au aflat gustul cărnii trecută prin jar, apoi au fiert-o și tot așa. Dar paralel cu asta au descoperit că unele animale își prepară hrana din nimic aproape și culmea, această hrană este foarte gustoasă. Avea unul din acele gusturi care ne fac dependenți de dulce, un mister încă nedezlegat. Cam așa se bănuiește că a descoperit omul primitiv și mierea albinelor, un aliment și medicament care azi, după aproximativ multe milenii de folosire, încă hrănește și cel mai rău, naște multe dispute.

Am să vă spun pe scurt că omenirea a cunoscut încă de la omul primitiv până în sec. XVIII un singur îndulcitor natural care nu necesita prelucrare, doar o depozitare bună și acest îndulcitor era produs de albine. Zahărul deși descoperit de ceva timp, abia în sec. XVIII a devenit foarte ieftin și accesibil maselor largi.

Dacă ar fi să analizăm la rece consumul de miere de-a lungul evoluției omului și până când zahărul a devenit modă, atunci ne-am pune normal întrebarea : A fost mierea toxică pentru om ? A fost mierea un aliment și medicament cancerigen ? A fost mierea un aliment care a oprit evoluția omului sau a creat mutații îngrozitoare ? Și sigur la acestea vor veni și alte întrebări : Care-i adevărul despre consumul mierii de albine astăzi ? Este mierea un aliment bun în epoca noastră ? Poate fi mierea folosită în tratamente ușoare azi, în era medicamentelor de sinteză ? Cum pot să aleg mierea ca aliment și leac din sutele de sorturi de pe piață, reclame, articole încurajatoare sau înspăimântătoare ? Există o diferență între mierea de albine și siropul de arțar, de agave sau de yacon ? Este mierea naturală și nu procesată un bun produs cosmetic ?

Răspunsurile ar fi diferite și trebuiesc analizate după dietele și bolile oamenilor de azi, după interese comerciale, după credulitate, după cât de dispus ești să te informezi, să judeci singur, după multe. Un produs testat mii de ani nu are cum să fie considerat toxic, nociv organismului uman. Mierea poate este singurul produs natural care s-a supus involuntar testelor tuturor tipologiilor umane în diferite situații. Gândiți-vă că mierea a fost folosită de toate popoarele antice, întâi ca aliment apoi ca metodă de tratament, primele dovezi despre acest leac fiind cam din anii 3000 î.Hr. Nu degeaba albina a fost atât de apreciată încât a fost simbolul unei dinastii egiptene care susținea că această vietate deosebită s-a născut din lacrimile zeului Ra, a fost prima dată recomandată ca medicament acum 5000 de ani de către Imhotep, medic egiptean (ungerea cu miere a unei arsuri minore este și azi folosită, pot spune că am testat și dă rezultate). Apoi au fost lucrările lui Hipocrate și Dioscoride , medici renumiți. Imperiul Roman a folosit mierea ca monedă de schimb ce valora mai mult decât aurul, oare de ce ?!

Mierea este singurul aliment din lume care ținut în vase bine închise, la întuneric, nu se strică niciodată și poate fi consumată oricând. Este dovedit prin vasele cu miere găsite în mormântul lui Tutankamon sau pe vasele scufundate, mierea aceasta antică păstrându-și chiar parfumul florilor.

Mierea, indiferent că este românească, grecească sau de celebra Manuka nu este un panaceu. Nu a fost și nici nu va fi. Dar este un aliment important pentru ființele umane trecute de vârsta de 1 an, doar dacă este curată, adică miere creată de albine care au acces la culturi fără chimicale și plante modificate genetic sau stupi care n-au fost hrăniți masiv cu siropuri de plante și zahăr. Sau dacă nu este un melanj de diferite tipuri de miere și alte produse de falsificată .

Dar consumul de miere de albine naturală, asemeni oricărui aliment sau leac de pe această planetă se supune unui dicton care trebuie înțeles, crezut, respectat :

Est modus în rebus ./

Este o măsură în toate. / Horațiu, Satiricele

Mierea de albine, un produs care azi a început să fie blamat probabil din interese comerciale, merită mai multă atenție din partea noastră. Ar trebui să aflăm ce tipuri de miere sunt benefice organismului nostru după nevoile acestuia de mai multă sau mai puțină energie, de diferitele boli pe care astăzi le are orice om, de necesarul de zahăr care diferă de la om la om. Oare e bună mierea de lavandă, de pin sau mierea de mană ? Vreau ca mierea să mă ajute printr-un supliment de minerale sau doar să-mi dea energie ? O vreau doar ca simplu îndulcitor ?

Sunt enorm de multe întrebări la care nu știm dacă avem răspunsul corect. Eu, crescută în primii ani de viață într-o stupină, consumatoare de miere și la această vârstă, știu că nu aș renunța la acest aliment complex cu toate spaimele care s-au creat în jurul lui. Îmi place mierea românească de tei, mierea de mană dar și mierea grecească din nectarul florilor de portocal. Nu mă încânt în fața rafturilor cu miere de anumite plante, produsă în mici stupine pentru că știu sigur că acele plante nu se cultivă masiv la noi, deci albinele nu ajung în principal la ele. Nu cumpăr miere de oriunde și nu miere foarte ieftină căci știu sigur că e contrafăcută.

Voi ce părere aveți despre consumul de miere ? De unde o procurați și din ce plante doriți să fie ? Știți la ce mici probleme de sănătate vă ajută diversele tipuri de miere ?

Dar despre harnicele albine ce știți ? Vă sperie articolele care incriminează consumul de miere ?

Astăzi este Ziua Mondială a Albinelor. Faptul că harnicele albine au o zi a lor se datorează unei țări micuțe pe care eu o iubesc, Slovenia. Ei, slovenii, au luptat pentru această zi și au obținut-o de la ONU începând cu anul 2018. Data de 20 mai nu a fost aleasă întâmplător. Pe 20 mai 1734 s-a născut într-un sat din zona Carniola Anton Janša, fiul unui țăran care creștea albine. Acest copil analfabet dar foarte talentat la pictură, a mers la Viena pentru a studia artele însă s-a îndreptat spre apicultură, devenind apoi primul profesor de apicultură, numit chiar prin decret imperial dat de împărăteasa Maria Tereza. Tot ce a descris acest înaintaș sloven în lucrările sale a fost confirmat mai târziu prin studii științifice. Manualele lui sunt și azi studiate.

Leacuri vechi la oameni noi…

Lumea leacurilor străvechi, o lume mirifică de când nici nu o știm, o legătură cu regnul animal pe care nu o cunoaștem în profunzime, adică cine a creat-o și de ce dar știm că a a lucrat tare bine în folosul omului și a restului animalelor. Milenii de-a rândul singura formă de tratament a fost din plante, minerale și diferite produse animale. Omenirea n-a dispărut, ființa umană a evoluat fizic și intelectual, a descoperit noi și noi metode de folosirea leacurilor antice, a descoperit noi plante iar metodele de tratament, deloc simple, le-a transmis din generație în generație întâi oral, ca pe mari taine, apoi au apărut scrierile din care unele se mai regăsesc păstrate cu mare grijă în diverse instituții. Și totul a fost bine pentru viețuitoare și întreaga noastră planetă cât viața a urmat un zeu, Natura. Când mintea omenească a evoluat prea mult, a început să creeze primele forme de autodistrugere, adică medicamentele de sinteză și alimentele pline de chimicale nenaturale.

Dacă mă întorc cu ochii minții spre negura timpurilor, aflu că tratarea oamenilor se făcea inițial doar cu plante și minerale, apoi și cu produse animale. Inițial se bănuiește, și nu are cum să fie altfel, fiecare ființă printr-un cod secret recunoștea plantele ce-i făceau bine și le căuta, așa cum azi pisica și câinele caută o anumită iarbă când le e rău sau cum vulturii bătrâni caută rostopasca atunci când vederea se pierde.

Apoi omul, trecând de faza primitivă a existenței lui și organizându-se, normal că pe lângă șeful de trib a ales să fie tratat de un alt om despre care credea că are puteri divine. De fapt era un om care poate avea ceva mai mulți neuroni capabili să stocheze informația primită de la niște observații accidentale, să le combine, să le verifice și apoi să le distribuie celor din trib dar printr-un troc benefic lui.

De când am creat acest blog mi-am propus să am și o astfel de categorie, Leacuri vechi la oameni noi. Căci lumea a evoluat, oamenii de azi privesc altfel decât anticii spre bolile vechi de milenii și care azi au luat un avânt deosebit, s-au înmulțit haotic. Mai sunt bune leacurile vechi ? Mai credem în ele ? Se mai pot recomanda azi și cu ce riscuri ? Ar putea fi mii de întrebări, toate bune. Majoritatea primesc răspunsuri gen Pythia. Dar asemeni templului în care practica această preoteasă, trebui să ținem cont de o regulă veche, grecească, pornită de la o legendă foarte inspirată și care se găsea tot în templul din Delphi :

Nimic în exces !

Am să vă propun pentru început pe această temă, în articolul viitor să vorbim despre îndulcitori ! Și nu aiurea m-am oprit la ei, veți vedea în articolul de luni 20 mai.