MIRACOLE Telekom !! Pentru cine nu ştie, reziliere contract abonat decedat! Legal, negru pe alb cu litere de tipar în contract, termen 2 zile !! Văzând că profesioniştii Telekom nu dau nici un semn după ce îi anunțasem de decesul abnatului, merg să duc modemul şi să scap de grijă, deşi fusesem informată că nu e voie să-l mişc din loc 30 zile, după care mă anunţă ei când vin să ia…bomba ! După un schimb de amabilităţi cu funcţionara care îmi spune pe un ton ridicat că se va analiza cererea de mai multe departamente, că departamentul juridic este ocupat până peste cap, etc., etc. după ce insist că abonatul e DECEDAT şi nu au ce analiza, că apartamentul de mâine are alt propietar -parole – îi cer să ştampileze cererea şi să scrie că refuză primirea modemului vechi de 6-7 ani şi că de restul se va ocupa avocatul angajat pt alte acte. Brusc tastează ceva, ia sacoşa cu modemul şi-l bagă sub birou fără să se uite dacă nu cumva am pus o varză acolo şi-mi dă un proces verbal cu antet, semnat de ea :
Proces verbal, seria, nr, data, cod abonat. SUBSEMNATUL XY, în calitate de abonat al T.R.C.S.A. domiciliat în …PREDAU următoarele echipamente: router…xxx … către subsemnata XX reprezentant al firmei T.R.C.S.A., DECLAR că am primit echipamentul mai sus menţionat. Clientului i s-au adus la cunoştinţă motivele pentru care i se ridică echipamentul. CLIENTUL confirmă primirea unei copii a prezentului p.v. întocmit în 2 exemplare. AM PREDAT ( numele abonatului….decedat) Am primit salariat xx
O.K., văd minunea şi o iau la trap spre uşă. Aud în spate că abonatul va primi acasă răspunsul la cererea depusă săptămâna trecută, pe 25 iunie !! Am puterea să-i spun femeii, strategic, din uşă să noteze adresa nouă a abonatului care a dat cu subsemnatul azi, 30 iunie, la 11 zile de la deces : cimitirul X, parcela y !! Şi am zburat afară !!
Acum mi-a trecut supărarea pe Telekom, chiar încep să-i simpatizez 😣 dar sunt supărată pe decedat că a fost şi a predat un router cam nou ce nu era în contractul vechi doar în evidenţele firmei de telefonie, că a semnat şi n-a luat şi hârtia, plus că fiind și eu acolo nu mi-a zis şi mie dacă ….DINCOLO …sunt abonamente Telekom că în cazul ăsta eu rămân veşnic aici deasupra, pe pământ !! Acum ce să zic, a fost ori n-a fost abonatul decedat în același timp cu mine în sediul Telekom ?! Că eu n-am simțit aer rece fâlfâind prin preajmă…..
Mare miracol la Telekom ăsta!!!
Faptele de mai sus le trecusem la arhivă cu data de 2018. Dar fb a ținut să-mi reamintească povestea de acum un an când nu reușeam să-i fac pe cei de la firma de mai sus să priceapă că nu respectă propriile legi, adică rezilierea unui contract în caz de decesul abonatului. Mă țineam tare, eram la al doilea caz de acest gen. La primul după 3 luni n-am mai plătit ! Un an de zile au venit facturi apoi cineva cred că a găsit, în final, cererea și copia după certificatul de deces.
Ei bine, treceam peste amintirea cadou de la Facebook dar zilele trecute o vecină de-a mea a intrat și ea în lumea misterelor : două contracte Enel, din care unul, legal își încetase valabilitatea de câteva luni. Apoi un contoar pe numele ei dar figurând la o adresă ce se află cam la 1 km distanță, angajați Enel care umblă bezmetici pe stradă căutând chiar acel contoar vechi pe care tot ei l-au ridicat de curând, funcționari care răspund de parcă ar da în bobi – Situația mă depășește doamnă. Următorul la rând !!!!! O sumă de pe facturi achitate dar care la ei figurau neachitate și pentru care se emite ordin de sistare energie electrică deși pe online e parfum 1/2 din cont 😣, oameni neinstruiți la relații clienți…..Telefoane, nervi, deplasări la centrul Enel, un cont de abonat care seamănă cu un ghiveci, lume nervoasă….
O lume nebună sau doar interesele unor firme prestatoare de servicii vitale de a scoate bani de la oamenii nevinovați ?!
Vă mai amintiți de Măriuca ? Măriuca din zilele noastre, nu copilul erou de la 1917. Măriuca, fetița ce trebuia să fie înfiată de o artistă dar care a pierdut totul din cauza unei mame biologice nebune și hrăpărețe. Sunt convinsă că vă amintiți de nenumăratele emisiuni tv unde Luminița A., cea care dorea să înfieze fetița, a avut de suportat furia acelei mame care în realitate nu se gândea la fericirea Măriucăi ci dorea doar ceva pentru ea, ceva gratis, probabil ceva de lungă durată, ceva doar material.
De neînțeles în cazul Măriucăi a fost legislația română de protecție a minorului și legislația adopției. Practic, sub litera legii, mai bine zis sub tăișul unor legi neclare, Măriuca a fost smulsă dintr-o familie ce dorea să o adopte, să-i ofere un cămin cu posibilități materiale și unde ar fi fost iubită. Instanța a ales ca Măriuca să fie redată mamei naturale care nu avea nimic, nici măcar un serviciu cât de cât sigur și care anterior o abandona-se într-un centru de plasament! Și tot Măriuca, fetița frumoasă cu chip de zână, a fost târâtă, inuman pentru vârsta ei fragedă, prin tot felul de săli, procese, interviuri ca în final marea protecție a minorului din țara noastră să o plaseze într-o altă casă de copii !! Oare acea mamă naturală care nu-i putea oferi nici măcar un adăpost copilei, că de o mâncare și educație bună nu se poate vorbi, nu putea fi decăzută din drepturi ?! Oare legiuitorii n-au văzut drama copilei care era expusă negoțului făcut de mamă, aproape ca în Evul Mediu ?!
Astăzi Măriuca este tot într-un centru de plasament. Au trecut anii și copila aceea are cicatrici pe viață. Din vina cui ? În primul rând și cel mai grav a legiuitorilor noștri !!
Cam așa va fi și în cazul Sorinei. O poveste care este neclară, un copil de etnie romă, cu adevărat greu adoptabil, cu un trecut ce putea fi rezolvat de mulți ani dacă s-ar fi vrut. Am urmărit cazul în media. Credeți-mă, uneori mă gândesc că eu aș fi bătută în cap citind sau ascultând atâtea informații absolut șocante. Unde sunt legile care normal trebuiesc să aibă continuitate ? Unde au fost psihologii copilului în ultimul an ? Cum poate fi considerată asistenta maternală persoana care decide soarta copilului ?! (Să fie clar, nu am nimic cu femeia aceia, poate că o iubește și-și dorește înfierea Sorinei dar să nu uităm că era, până de curând, un simplu angajat care avea în grijă acest copil. Nu ea îi hotăra soarta. Dar dacă-și dorea cu adevărat să-i fie mamă Sorinei, putea.)
Cum poate legiuitorul să accepte că un copil de opt ani își poate spune părerea despre familia care vrea să-l adopte dacă acel copil n-a fost consiliat sincer, nu a fost evaluat psihologic, nu a avut posibilitatea sa petreacă timp cu eventualii părinți ? Și cum de nici un salariat n-a apreciat corect intențiile asistentei maternale ?!
Nu pot să zic nimic despre familia care a înfiat copilul. Acuzele că a fost înfiată pentru trafic de organe sunt grave și nu cred că are cineva dovada asta. Oare cum trebuie privit un om care lucrează într-o firmă farmaceutică ce produce medicamente pentru cei ce fac transplant ?! Dacă ați afla că e fiul, fratele sau tatăl vostru, ce ați face ? Și câți dintre cei ce au ridicat piatra fără să fie ferm convinși că acest copil a fost adoptat cu un scop macabru sunt împotriva transplantului de organe ?! Declarat în scris, ferm !
Dincolo de oribila, brutala metodă de a transfera un minor familiei care l-a adoptat, dincolo de dezbaterile absolut halucinante și contradictorii pe care le-am văzut, cazul Sorinei este cazul multor copii din orfelinate, tratați doar ca o marfă, ieftină sau foarte scumpă. Și ce este mai grav, am constatat că nimeni nu știe cum se poate face acest transfer legal, decent, uman, fără traume majore pentru un copilul și așa lovit de soartă și de bârfa lumii. Dar cui îi pasă de aceste suflete ?! Cui îi pasă că Sorina era un copil foarte greu adoptabil din motive ce nu-i pot fi imputate ei, etnia ?! Nu e singurul caz când o familie cu alți copii, biologic ai lor, înfiază copil sau copii de etnie romă. Am privit mult timp poza unui simpatic actor român și a soției sale care strângeau cu drag trei copii: doi blonzi, ai lor, alături de frumoasa Roxana India, micuța romă ! Vă admir curajul și dăruirea Dragoș B. și Dana N., sunteți o familie frumoasă.
Cazul Sorina se va stinge, cortina se va lăsa mai devreme sau mai târziu. Așa cum s-a stins și cazul Măriuca. Și cum s-au stins atâtea povești despre viața grea a copiilor din centrele de plasament. S-au stins doar poveștile, reportajele, emisiunile despre ei și adulții ce se războiesc folosindu-i pe copii ca pe niște ghiulele vii. Dar cui îi pasă de focul din sufletul copiilor care au trecut prin aceste încercări ? Acolo focul arde mocnit, uneori ținut ascuns o viață, alteori explodând dramatic, distrugător, spre mirarea adulților .
M-aș bucura ca Sorina să plece cu noua ei familie. Măcar va exista o șansă. Că de altfel nimeni pe lumea asta pământeană nu poate garanta că Sorina va avea un viitor bun dacă va rămâne aici. Sau dincolo, peste ocean. Acesta este misterul vieții. Ce e sigur, copiii abandonați în centrele de plasament sunt pentru unii doar o marfă. Din păcate o marfă foarte perisabilă…..
De Sânziene, începând din anul 2015, se serbează neoficial atât la noi cât și în alte țări, Ziua Internațională a Iei românești. Un obiect de îmbrăcăminte care a traversat mileniile, la propriu și care ne-a purtat prin lume cartea identității noastre naționale. Un obiect vestimentar cu care ne mândrim dar pe care câți dintre noi o cunoaștem la adevărata ei valoare ? Căci ia adevărată este astăzi totuși rară, noi, majoritatea, îmbrăcăm sau admirăm produsele contrafăcute din magazine și tarabe.
Ia, spune doamna dr. Doina Dascălu Ișfănoni, cercetător etnolog și istoric de artă la Muzeul Național al Satului D. Gusti, este un termen mai nou, de la Nicolae Iorga încoace, pentru acest obiect vestimentar tradițional feminin. Până atunci se folosea termenul general de cămașă, cu regionalismele sale, termen preferat și azi de cercetătorii din domeniu. Ei susțin că deja cuvântul ie este de folosință orășenească sau al intelectualilor satului sec. XIX.
Pentru noi trăitori ai sec. XXI, cămașă populară cu înțelegerea ei largă sau ie, aproape nu contează numele, ar fi important totuși să-i înțelegem mesajul și rostul ei în lumea satului românesc, în istoria noastră ca popor și să știm cât ar valora una autentică. Să înțelegem de ce Dimitrie Cantemir a numit ia și întreg costumul popular românesc “cartea de identitate a românilor .
Se spune că dovada purtării primelor ii ar fi fost găsită în urmele uneia dintre cele mai vechi culturi europene, cultura Cucuteni. Deci am avea această cămașă de aproape 6000 de ani ! Ea apare pe Columna lui Traian în forma simplă a costumului femeiesc dac dar și pe monumentul de la Adamclisi și ideea specialiștilor este că aceste cămăși se croiau dintr-o singură bucată de pânză tăiată în formă de cruce, cu mult înainte de apariția creștinismului. Cert este că pe iile lucrate în secolul trecut se găsesc încă cusături ce au fost identificate și pe artefacte de acum câteva milenii. Căci ia are cusută în modelul ei o carte de identitate, o carte de rugăciune, o protecție împotriva vrăjilor, deochiului, descrie starea sufletească a purtătoarei, starea ei civilă, poate chiar rolul în ierarhia satului, asta prin semne și culori specifice fiecărei regiuni din țara noastră. Ia se lucra în familie, mamele și bunicile transmiteau fetelor atât meșteșugul cusutului cât și rugăciunile ce se spuneau la începutul lucrului. Primele ii despre care s-au găsit informații erau lucrate din in sau cânepă, erau mai simple și aveau ca motive soarele, crucea cu raze a celor de dinainte de Hristos și viitorul semn al Învierii, spirala sau funia vieții, soarele reprezentat printr-un cerc, cu multiplele lui interpretări, florile, motive geometrice precum rombul, apoi cocoșul care păzește ușile de Necuratul, spicul de grâu și melcul pentru fertilitate și abundență, vița de vie reprezentând atât renașterea naturii cât și credința în viața veșnică, câte altele. Aproape că nu există ie autentică din orice regiune ar fi să nu aibă cusut pe ea un semn ascuns, unic, greu de observat și care să reprezinte protecție împotriva deochiului. Dacă acest semn era observat, el își pierdea puterea magică. Nu în ultimul rând, când credința creștină a pătruns adânc în viața satelor noastre, femeile au început să lase părți din ie neterminate, în locuri mai greu de observat, pe principiul că doar Dumnezeu atinge perfecțiunea.
Culorile în care se lucrau iile aveau și ele mesajul lor. Cele vii, vesele erau purtate de fete nemăritate sau neveste imediat după nuntă. Când deveneau mame, în unele regiuni purtau ii lucrate cu ață albastră, apoi la bătrânețe sau când erau văduve, ia era lucrată doar cu ațe negre. Materialele din care se făceau iile s-au schimbat și ele după vremuri, cu timpul inul și cânepa au fost înlocuite cu bumbacul ce se putea albi ușor iar firul cu care se broda a fost însoțit și de fir de argint sau aur, după moda otomană, mai ales în zona Țării Românești sau cu firul nobil de borangic.
Demn de reținut este că această cămașă a femeilor din lumea satului românesc a fost prezentată lumii întregi ca un brand de țară de nimeni altele decât primele regine ale României, femei ce veneau din alte etnii. Elisabeta, soția regelui Carol I al României a impus doamnelor din anturaj să poarte aceste costume populare cu ii deosebit de frumos și bogat lucrate. Chiar regina are un portret într-un frumos costum muscelean, surprinsă probabil de pictorul George Healy în perioada ei bună, înainte de moartea unicului copil căci ia este lucrată în fir roșu, asemeni mărgelelor de la gât. Cea care a dus cu adevărat ia și costumul popular românesc în lume a fost totuși regina Maria, soția regelui Ferdinand, cea care a impus ca obligatorie participarea doamnelor de la curte, la unele evenimente, doar în costume tradiționale autentice și a trimis la multe expoziții internaționale costume populare din diverse zone românești. Și chiar ea, regina, participa la multe întruniri internaționale importante în frumoasele costume populare românești.
Pictată de artiști celebri, cel mai mult se pare de Grigorescu dar și de Rossenthal (România revoluționară), îl inspiră pe Matisse (La blouse roumaine) care primise cadou ii autentice de la prietenul Th. Pallady. Tabloul lui Matisse avea să-l inspire peste patru decenii pe Yves Saint Laurent care prezintă în 1981 celebra sa colecție despre care se spune că a fost surprinzătoare și fascinantă în lumea haute couture. Ce a urmat apoi în lumea modei, Nadia Comăneci care l-a inspirat pe J. P. Gaultier, deja pare ceva obișnuit. Ia românească, un hrisov al identității noastre care a răzbit prin milenii este, cum spunea profesorul Apan,
….un templu la purtător, o imago mundi care ne dă …o identitate culturală unică, inimitabilă. Acesta este adevăratul brand românesc.
Și așa cum se spunea într-un reportaj tv, cămașa populară românească este purtătoare de tradiții, martor al evenimentelor bune dar și rele, este potrivită tuturor vârstelor și-i face pe toți purtătorii la fel de demni. Și nu trebuie uitat că din tot costumul popular femeiesc, ia sau cămașa este singura care prin croiala sa, prin semnele cusăturilor și prin unele culori a rezistat timpului și influențelor străine, este oarecum cea mai apropiată de antica camisa, așa cum s-a descoperit pe teritoriul românesc . Despre ie, materiale, modele, cusături, culori, tradiții la purtat, s-ar putea scrie zeci de pagini. Peste toate însă cămașa românească din portul femeilor noastre este un cumul de tradiții, de istorie, de credințe, de măiestrie artistică, este trecutul nostru milenar și ar trebui ca cineva dintre “doamnele“ ce ne conduc să-și facă timp și să lupte pentru a o face patrimoniu UNESCO, așa cum alte țărișoare au reușit cu costumele lor populare.
Pe iile vechi sunt mesaje, povești de viață, o istorie a poporului nostru cu datinile, suferințele, bucuriile și istoria lui.
Cele care aveți, îmbrăcați de Sânziene– ziua soarelui, fertilității, recoltei, vegetației bogate – câte o ie cu motive românești și purtați-o cu drag în aceste zile când doar noi cei de jos ne gândim la tradiții și cultură românească și încă sperăm că tot ce-i românesc nu piere. Poate că simbolurile cusute de bunicile voastre prin locuri ascunse ne vor apăra de năpastă !!
O zi obișnuită din săptămână, un drum la piață, printre altele. Locuiesc de ceva ani în afara Bucureștiului, la doar 2 km de granița capitalei. Drum bun, asfalt, nu noroaie, nu gropi. Un drum obișnuit al sec. XXI în România. Și mai ales o zonă unde taxiurile se caută precum aerul condiționat pe caniculă.
Nu am carnet de șofer așa că atunci când am ceva greutate sau este vreme rea, iau un taxi către casă. Nu doar pentru acei 2 km, nici vorbă ! Cel puțin pentru 7 km. Nu că îmi place să dau banii la taxi dar nu am succes la o distanță mică. O singură dată am întrebat la derută un taximetrist ce staționa la 3 km de casa mea. Deși eram sigură că mă refuză, omul a fost super amabil și cineva acolo Sus la răsplătit, peste bacșișul oferit de mine și nicidecum cerut de el, un client nou aștepta chiar în capătul străzii mele !
După aproape 10 ani de când folosesc taxiul de câteva ori pe lună, luat cel mai des de la Bucur Obor, pot spune că am o experiență cu stațiile din zonă și taximetriștii pirat pe care nimeni dintre cei ce au obligația să-i verifice, nu-i vede. După ce acum doi ani la o comandă prin dispeceratul unei firme am avut parte de o sperietură zdravănă, astăzi a venit și o altă bomboană. Atunci am comandat un taxi pentru o distanță de aproximativ 6 km. Șoferul care a venit a început să mă înjure că din cauza sărăntocilor ca mine care merg pe distanțe scurte nu pot ei să-și facă planul ! Am coborât rapid, nici eu nu știu cum, aveam telefonul în mână și i-am zis că dacă nu deschide ușile apăs pe numărul de urgență și fiind comandă prin dispecerat el nu are scăpare. Apoi am sunat la firma respectivă. Nu pot fi sigură dar respectivul șofer avea un comportament de drogat. Firma pretinde că l-a dat afară pentru că nu era singura reclamație de acest gen împotriva lui. Oare ce a așteptat până la mine din moment ce avea măcar un precedent ?!
Spuneam că iau destul de des taxi de la Bucur Obor. Costul unei curse de la piață la mine acasă este în medie 15 lei pe aparat. De nenumărate ori șoferii care par autorizați (au firmă, ceas, becul verde aprins) cer din start sume mult mai mari, de la 25 lei în sus, cea mai mare a fost de 50 lei că ninge doamnă, abia conduc ! De fapt abia începu-se să ningă, asfaltul era negru.
Astăzi, 18 iunie, fac piața pe la 8.30 – 9.00 dimineața și mă îndrept spre una din stațiile de taxi. Două mașini, ambele cu becurile verzi aprinse, nici unul nu vrea cursa asta ! Mai apare unul, trage mașina în stație și pleacă să-și facă piața. Al patrulea vrea 25 lei. Refuz. De nu știu unde apare imediat un tip care zice că mă duce el cu 25 lei cu tot cu ciubuc ! Tare oferta ! Dar mașina nu era în stație. Refuz scurt fără comentarii și mă retrag spre colțul străzii cu gândul să pun pe ceva curat sacoșele, să scot telefonul și să caut pe una din aplicații un taxi din acela blamat și care m-a scos mereu din încurcătură.
Taximetristul 25 lei cu tot cu ciubuc are în sfârșit clientul ideal : o bătrână care abia târa un cărucior de piață. Bun, nimic de zis, treaba fiecăruia ce face cu banii. Ei dar omul nostru după ce duce clienta la mașina lui, habar am unde, apare în dreptul meu și plin de oftică îmi strigă de la volan:
Acolo să stai fă pân-o veni un prost să te ia !!
Țin să-l anunț pe șoferul respectiv care fiind cu ochii pe mine era să dea peste un bătrân, că acel prost a venit la două minute după el, era tot de la o firmă normală de taxi deci prostul îi era coleg. Omul a fost amabil, m-a rugat să-l aștept câteva minute să schimbe bani că nu mai avea mărunt iar cursa a făcut fix 13 lei pe aparat !! Fără ciubucul pe care omul nu l-a pretins dar l-am lăsat eu, ca de fiecare dată când sunt mulțumită de serviciile cuiva.
Din păcate n-am văzut decât că taxiul condus de individul nervos era înregistrat – sau așa cred dacă nu cumva mașina avea firmă falsă. Viteza mașinii și șocul meu văzând bătrânul ce era să fie victimă au făcut să nu pot reține măcar un număr de licență sau înmatriculare.
Ajunsă acasă aveam să văd la televizor că taximetriștii sunt la miting și-și cer drepturi. Abia atunci m-am gândit că este cazul să povestesc pățania. Să fie clar :
-nu am nimic cu firmele obișnuite de taximetrie, dar mojicia, mizeria din taxi și mai ales refuzul des de a lua clienți la prețuri legale au depășit de ceva timp limitele noastre de înțelegere.
-îi respect pe acei șoferi care se poartă civilizat, normal. Și se îmbracă curat și decent.
-mi-ar fi mult mai ușor să fac cu mâna unui taxi pe stradă decât să mă opresc și să butonez telefonul pe o aplicație. Problema este că taximetriștii, într-o proporție mare, nu-și doresc clienți. La propriu ! Cum poți sta în stație, cu becul verde aprins și să refuzi curse de 8, 10, 15 lei în zone fără probleme?! Cea mai șocantă cursă refuzată, fără motiv, a fost în toamna trecută când am plătit 60 lei pentru dus/întors într-zonă depărtată și staționare acolo 20 minute. Îmi amintesc ce mulțumit a fost șoferul care m-a luat atunci, după ce primisem 3 refuzuri și cereri de peste 100 lei cursa ! Este recunoscut de șoferii de taxi cu bun simț că din taximetrie se poate trăi bine, ca din orice meserie, dacă îți respecți clienții. Poate ceva mai bine decât un profesor sau un medic debutant.
-acum un an am fost într-o zonă fără transport în comun. M-a dus cineva dar la plecare urma să comand un taxi pe aplicație. Ieșind din instituție am văzut peste drum 3 taxiuri cu becul verde aprins. M-am plimbat prin jurul lor să găsesc măcar un șofer. Ei bine toți trei erau în magazinul care avea păcănele. Au refuzat cursa care în final pe Uber a făcut 18 lei plătiți direct de pe card, deci fiscalizați ! Mașina de la Uber venit să mă ia în 10 minute de la o distanță apreciabilă.
A practica meseria de șofer de taxi în București, ca în orice oraș mare și aglomerat, este stresant. Dar nu uitați voi, acei șoferi care disprețuiți clienții, că nu aveți cea mai grea meserie din lume. Mă întreb cum pot unii dintre voi să fie corecți, demni, civilizați ?! Ei din ce trăiesc ?! Să nu-mi spuneți că fac taximetrie din pasiune ! Știu, îmi veți spune că aveți clienți-problemă. Ei bine, noi avem taximetriști cu foarte mult tupeu.
Și nu pot să nu-mi amintesc de serviciile de taximetrie din unele orașe europene, pe unde am avut nevoie. Nu zic că n-ar avea și ei oile lor negre dar oare cum de am fost foarte mulțumiți chiar în Bulgaria și Serbia ?!
Concluzia mea este că se câștigă foarte bine din taximetrie dacă vă permiteți să vă bateți joc de clienți. Ați ajuns chiar spaima turiștilor străini și asta e grav !
Și apropo, dna. primar Firea, când vă hotărâți să verificați personal aceste fapte precum unii domnitori de altă dată ?! E ușor să vă puneți o perucă și niște ochelari de soare și să simțiți pe propria piele cum e să cauți un taxi în zonele aglomerate, cum se cer sume fabuloase pentru o cursă de doi lei sau cum se răspunde de parcă ai cere luna de pe altă galaxie. Să nu spun de condițiile din unele mașini și de aspectul șoferilor !
Și vă spun încă o dată, aș prefera să fac cu mâna unui taxi decât să butonez o aplicație. Problema este că voi, șoferii de taxi români MĂ OBLIGAȚI să susțin Uber, Bolt, Clever. Sunt client și plătesc serviciile de taxi.
De ce n-am dreptul mereu la o cursă decentă, curată, normală la preț și mai ales la respect verbal ?!!
A fi politician înseamnă să fii capabil să spui dinainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare. Iar apoi să poţi explica de ce nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.
Vă spuneam în articolul Mierea de albine, un alimentul trecutului ?! că siropul de arțar și cel de agave sunt îndulcitori la modă astăzi, recomandați în locul zahărului și chiar a mierii de albine. Interesant că ambele plante, arțar și agave, sunt simboluri ale țărilor de origine, Canada și Mexic. Dacă pentru Canadieni arțarul este important în producerea siropului, cu agava mexicană sau americană lucrurile stau altfel.
Când au început să apară aceste tipuri de îndulcitori am cochetat și eu cu ideea de a înlocui blamatul zahăr alb cu ceva mai aparte, mai curat ziceam eu. Dar cum de felul meu sunt o mare scormonitoare prin tot felul de documente și informații autorizate, nici aici nu m-am dezmințit (acum ce să zic, asta nu ne asigură că toate informațiile sunt corecte sau bine intenționate). Așa am aflat câte ceva despre multele feluri de siropuri îndulcitoare și despre cât de naturale sunt. Este important de știut de ce sunt atât de multe variante comerciale, cu prețuri fie prea mici pentru un produs de import, fie exagerat de mari.
Despre siropul de arțar am povestit deja. E rândul siropului de agave.
Agava este o plantă ce se dezvoltă bine în America Centrală, în special în Mexic. Crește în zonele aride sau pe pantele vulcanice. Acum a fost aclimatizată și în alte zone ale globului dar nu are aceleași proprietăți precum cea din locul de baștină. De vină sunt atât solul cât și clima. Se spune că numele ei vine de la grecescul agauos / agavos care înseamnă măreț. Și este o plantă măreață având în vedere dimensiunile la care poate ajunge în zonele americane dar mai ales trecutul ei. Este aproape sigur că a fost aliment de bază pentru locuitorii zonei încă de acum 9000 de ani, mai bine zis a fost o plantă completă din care și-au extras fibrele pentru haine, au folosit-o la acoperitul sălașurilor și mai ales drept hrană. Este simbolul unei zeițe aztece, Mayahuel, zeița fecundității care a fost omorâtă de zeul suprem din gelozie. Mexicanii încă mai spun că seva de agavă, aquamiel cum i-au zis spaniolii cuceritori, este sângele zeiței bune și blânde, Mayahuel. Legenda spune că din oasele zeiței a apărut prima plantă de agavă albastră care să aducă bunăstarea celor ce au iubit-o.
Cel mai apreciat sirop de agave se obține din planta numită agava albastră sau științific Agava Tequilana Weber, o specie cu port înalt și frunze colorate într-un verde albăstrui, crescută la peste 1500 m peste nivelul mării și în condiții de secetă excesivă pentru a nu i se dilua seva bogată în zaharuri, minerale, vitamine, aminoacizi. Seva plantei este recoltată din nucleul ce se formează în mijlocul plantei de-a lungul a 1- 15 ani, de obicei bună după 7 sau 10 ani. Cultivatorii urmăresc plantațiile de o anumită vârstă și atunci când văd semnele maturității plantei, îndepărtează cele aproximativ 200 de frunze cărnoase acoperite cu ceară naturală și taie acel miez, piña din care se extrage seva dulce.
Piña recoltată
Miezul bun cântărește cam 50 kg. Această recoltare ar loc tot timpul anului. După ce inima plantei, piña este recoltată, încep procesele de obținere a sevei dulci, a nectarului de agave cum se mai spune. Acesta se obține fie prin coacerea plantei și apoi stoarcerea sucului obținut, fie prin mărunțire, presare și încălzirea la temperaturi de până la 50 gr. Celsius pentru transformarea zaharurilor.
Siropul de agave natural se diferențiază după temperatura folosită la coacerea plantei dar și după metodele de filtrare. Cel deschis la culoare este mai sărac în minerale dar cu un gust mai puțin pronunțat, bun pentru că nu schimbă gustul preparatelor. Cel maroniu spre negru este obținut printr-o încălzire mai puternică dar nefiind filtrat este mult mai sănătos dar și aromat.
Acum problema siropului de agave este la fel cu cea a siropului de arțar. Planta de origine, agave albastră, cred că vă dați seama că are un areal totuși destul de restrâns pentru a crește, plus că scopul principal al cultivatorilor este producerea faimoasei băuturi tequila (în Mexic zona de cultivare intensivă a agavei albastre este foarte mică, aproximativ 150 kmp, reglementată prin hotărâre guvernamentală). Tequila se obține din seva de agave albastre dar se vinde mult mai scump decât siropul. Și atunci cum credeți că se rezolvă abundența de sirop de agave de pe piață ? Simplu, prin contrafacere. Una din metode este ca resturile de piña de agave albastre rămase de la presele pentru tequila să fie fierte și să fie amestecate cu alte siropuri gen cel de porumb. Sau să fie produs prin procedee rapide și mai puțin ortodoxe de preparare cu adăugare de esențe sintetice care schimbă structura chimică a siropului. Există, dovedit, varianta de a produce sirop de agave natural dar din alte plante de agave (sunt cam 300 de specii din care aproximativ 140 doar în Mexic) care nu doar că nu sunt benefice omului dar chiar pot fi toxice. Dar producătorul e cinstit, siropul este foarte natural !!
Siropul de agave este foarte recomandat pentru indicele glicemic mic /IG ! Dar ce este indicele glicemic ? Cum calculez ? Cât de sigur sunt că cel de pe etichetă este real ? Pariez că și acesta este un termen pe care noi toți îl folosim fără să-l cunoaștem, fiind și un termen nou introdus. Așa ne lăsăm păcăliți să cumpărăm și să consumăm produse care au trecut acest IG mic pe etichetă sau prospect. Ne pot face mai rău decât zahărul.
Îndulcitori ziși naturali sunt foarte mulți pe piața românească și europeană. Ar trebui să ne documentăm puțin înainte de a-i consuma. Gândiți-vă că majoritatea sunt foarte scumpi în raport cu mierea naturală. Pe de altă parte, am o îndoială justificată că acele siropuri sunt atât de naturale. Dacă e să luăm doar termenul de valabilitate al produsului, avem puțin de cugetat. Gândiți-vă că amerindienii, cei care au folosit secole de-a rândul seva arțarilor, produceau chiar un fel de zahăr de arțar solid, deoarece acesta avea un termen de valabilitate mai lung și putea fi transportat ușor în timpul deplasărilor tribului. La fel seva de agave, era mult mai simplu procesată de azteci, nu trecea prin procese de rafinare ca astăzi, era produsă în cantități limitate iar plantele acelor ani creșteau într-un sol cu adevărat curat. Deci este greu să credem că un produs de azi poate avea aceleași efecte benefice ca în trecut. Mai ales că și rezistența omului modern la boli s-a diminuat.
Ca o concluzie la articolele mele despre miere și siropurile de arțar și agave, eu n-aș folosi exclusiv un anumit îndulcitor, oricât de lăudat este el. Și în nici un caz drept panaceu. Știm deja cu toții ce efecte poate avea o reclamă insistentă sau una care ne place nouă dar de fapt e falsă. Și nici studiile științifice publicate agresiv ca o reclamă mascată nu mă conving știind că rezultatele acestora se văd după foarte mulți ani de testări pe oameni și nu pe animale. De exemplu pentru siropul de arțar, Federația Producătorilor de Sirop de Arțar din Quebec a finanțat un studiu științific pe o perioadă nu foarte lungă, concluzionând că acest îndulcitor este cu adevărat un panaceu în peste 40 de boli și previne la majoritatea consumatorilor apariția cancerului. Asta îmi dă de gândit să fiu mai atentă dacă eu cumpăr siropul de arțar care este totuși gustos.
Totuși ar fi bine să nu uităm că fiecare avem un bagaj genetic croit și tot ajustat de-a lungul istoriei omului după locul unde ne naștem, după tiparele etniei, după modul de viață. Ca o dovadă a ceea ce spun este că cei stabiliți în alte țări duc dorul plantelor sau produselor care se găsesc doar în zona lor natală. Nu zice nimeni că organismul lor se îmbolnăvește dacă nu consumă leuștean de pildă. Dar psihic, ducem dorul, unii mai mult, alții mai puțin și probabil că asta se datorează și unui mecanism chimic din organismul nostru.
Fără a avea pretenția unor recomandări imperative, nici n-aș îndrăzni să fac așa ceva cu atât mai mult cu cât specialiștii independenți, neplătiți de anumite firme, nu au ajuns la un rezultat cert, pot spune că e bine să vă informați și să cugetați ce să consumați. Ar fi bine să vă gândiți pe ce dați banii în schimbul sincerității comercianților și de ce nu, a sănătății. Îmi place siropul de arțar în special și mai puțin siropul de agave, nu și Stevia (nu ștevia), culmea, și ea o plantă sud-americană. Dar nu fac din ele îndulcitori de bază. Le consum doar ocazional, mai mult legat de o poftă de moment a unui preparat. Pentru mine mierea naturală luată direct de la stupină este ideală și până acum nu m-a dezamăgit. Dar nu uitați că toți consumăm zahăr alb, fără dorință dar cu știință că există în produsele din comerț, doar iubim muștarul, ketchupul, băuturile din comerț chiar dacă sunt light, pliculețe de cafea instant, înghețata, iaurturile ieftine și chiar banala pâine care este uneori atât de dulce și umedă tocmai din cauza adaosului de zahăr. Nu văd rațiunea blamării mierii de albine. Dacă stau să mă gândesc, grecii consumă multă miere și totuși nu am văzut decât rar greci obezi, nu grași.
Ascultam de curând un nutriționist care spunea că oamenii zilelor noastre implicați activ în societate, nu pot evita în totalitate consumul de zahăr alb rafinat. De aceea trebuie să fie atenți la cantitatea altor îndulcitori folosiți acasă, chiar dacă ea provine din stupina proprie sau dintr-o pădure de arțar cunoscută. Pe de altă parte, același specialist spunea că n-ar interzice nici un îndulcitor, nici măcar zahărul dacă acesta ar fi consumat într-o cantitate controlată, mică și alternând cu îndulcitori naturali verificați. Cu alte cuvinte respectarea dictonului de mai jos depinde de fiecare dintre noi,
Est modusin rebus.
Și întorcându-mă la true or false / true and false din articolul trecut, cred că ambele ne guvernează viața și implicit alimentația noastră. E bine de păstrat o cale de mijloc între ce e nou și ce e tradițional, ce ne este recomandat agresiv și ce știm că am mâncat de mici copii și nu ne-a dăunat. Asupra acestui subiect voi încerca să revin în alt articol.
Înainte de 1990 noi cei ce trăiam în țara asta, dacă nu aveam diabet, foloseam masiv doi îndulcitori: zahărul și mierea de albine. După acel „89 viața noastră a luat-o un pic razna și am început să cunoaștem alimentele fabuloase la care salivam înainte când priveam filmele americane, mai rar la cinema și mai des ilegal prin casele care dețineau tehnica aceea scumpă și interzisă. Așa am ajuns treptat să avem de ales între numeroși îndulcitori, care de care mai fabuloși dar și mai scumpi. Toți promit o viață fericită fără boli sau kilograme în plus. True or false ?! După mine, undeva ca o medie, true and false !
Azi mă opresc puțin la celebrul sirop de arțar, alimentul amerindienilor, azi al întregii planete.
Siropul de arțar este un îndulcitor bun dacă este original și nu un fals. Ca și consumator nou, e greu să faci o diferență între cel bun și cel falsificat. Oricum noi cei neobișnuiți cu acest produs facem greu diferența între original și un fals reușit. Doar după gust și parfum nu se poate să deosebim produsul să le deosebim pe cele două.
Siropul de arțar se obține în principal din seva dulce ce se găsește primăvara din abundență în trunchiul copacului arțar negru sau de piatră, pom ce este pe tot cuprinsul Canadei. Această sevă bogată în zahăr are un rol în viața plantei. Pe scurt ea se formează toamna din amidon și rolul ei este de a proteja și hrăni arțarul. Primăvara este destul de concentrată în zaharuri, este plăcut aromată așa că oamenii au căutat metode de a o culege. Înțeapă bietul copac, introduc un tub în trunchiul lui și tot pe pom atașează vase de colectare. Singura perioadă de colectare a sevei de arțar este primăvara, într-o perioadă de șase săptămâni, începând în februarie sau martie, după condițiile meteo.
Siropul de arțar se produce majoritar în Canada, cam 80% dar a ajuns atât de mult căutat datorită reclamelor încât a fost nevoie de înlocuitori. Și nu mă refer la cel făcut din zahăr și cu esență de arțar că acela chiar este un fals grosolan, Mă gândesc la un alt sirop, destul de slab calitativ dar cu gust apropiat, siropul de mesteacăn. Cum spuneam, cererea a fost atât de mare pentru siropul de arțar încât în secolul trecut s-au căutat înlocuitori. Și s-a găsit mesteacănul din care se face un sirop mai slab calitativ, siropul de mesteacăn. Problema cu acest sirop este că fiind asemănător la gust cu cel de arțar, a început să fie produs masiv în țări care au bogate culturi de mesteceni adică în Rusia și alte state ale fostului URSS sau în nordul Europei. Diferențele între seva de arțar și cea de mesteacăn sunt mari calitativ, de aceea și siropul de mesteacăn este mult mai ieftin. Se folosește fie singur, fie în amestecuri dar cu esență de arțar pentru siropul fals de arțar. Dar seva mesteacănului este mult mai săracă în zahăr, în minerale și vitamine, ultimele presupun că sunt doar pe hârtie. Seva de mesteacăn pentru a se îngroșa și concentra în zahăr, are nevoie de o încălzire cu mult mai lungă decât cea de arțar. Pentru a obține 1 l sirop de mesteacăn este nevoie de aproximativ 80 – 140 l sevă proaspăt strânsă. Însă pentru siropul de arțar se folosesc maxim 35 – 40 l sevă proaspătă, un pom de o anumită vârstă putând da până la aproximativ 1500 l pe sezon.
Marii producători sunt Canada – 80 % din producția mondială – și SUA. Dar fiecare are propriul sistem de etichetare așa că atunci când cumpărăm ar fi bine să le știm pe ambele. Siropul de arțar exportat de Canada are patru clasificări: Light Extra / AA, rafinat, deschis la culoare dar obținut în cantități mici, foarte scump, Light / A un sirop aromat bun, Mediu / B este mai închis la culoare și cu un gust mai accentuat, Amber / C un sirop cu irizații de chihlimbar și un gust destul de puternic de arțar și în fine Siropul industrial / D, foarte colorat și foarte parfumat. Fiecare din aceste categorii are o cantitate diferită de zahăr, minerale și alți produși naturali și pentru a-l nimeri pe cel bun în magazin, e nevoie de conștiința vânzătorului. Specialiștii spun că siropul de arțar natural nu îngheață, nu face cristale. Ar fi un mod de a-l verifica căci pe piață există acel sirop de clătite, o etichetă care trebuie să dea de gândit fiind făcut din cu totul altceva decât sevă de arțar și periculos de ieftin. Dar ar mai fi de spus că sunt deja producători care și-au modernizat instalațiile și folosesc pentru colectarea sevei de arțar tuburi de plastic (un material blamat de altfel). Aceste tuburi însumează kilometri doar pentru o singură plantație. Deci dacă ar fi să ne gândim bine, degeaba ne bucurăm că în magazin siropul de arțar este în recipient de sticlă.
Canadienii au un adevărat cult al acestui aliment. Au un festival dedicat lui, au degustători pasionați care se ghidează după regulile degustătorilor de vinuri, știut fiind că în siropul natural de arțar pot fi identificate aproape 100 de arome unice. Au studii serioase privind beneficiile acestui sirop dar, să fim serioși, ale siropului natural fără adaosuri.
Nu voi copia aici în articol compoziția chimică a siropului de arțar. Ar putea fi o informație falsă. Dovedit este că seva de arțar conține mai multe minerale benefice organismului, mulți aminoacizi dar infim de puține vitamine, pierdute în procesul de transformare în sirop. Apoi e bine de știut că extracția sevei de arțar, este un proces ce durează șase săptămâni și dă o sevă diferită, la început mai bogată în nutrienți decât cea din final. Tot așa, seva diferă de la an la an, de la un sol la altul și după condițiile meteo. Deci și siropul este diferit.
Se spune că în timpul ultimului război mondial oficialitățile americane recomandau populației să folosească drept îndulcitor siropul de arțar și nu zahărul alb. Să nu credeți că motivul era sănătatea oamenilor. Doar prețul căci pe atunci zahărul era foarte scump și siropul de arțar foarte ieftin. Plus că cei care doreau, mergeau și strângeau seva pomilor pe care apoi o fierbeau singuri preparându-și îndulcitorul. Între timp lucrurile s-au inversat, siropul de arțar a ajuns la un preț exagerat fără să avem o garanție că cel mai scump este chiar 100% natural. Motivul a fost cererea tot mai mare, exportul din Canada în toate colțurile lumii civilizate în timp ce suprafața acoperită cu pădurile de arțar care dau sevă bună a rămas cam aceleași, adică toată Canada dar și Alaska. Deși în lume cresc peste 40 de specii de arțar, nu toate dau o sevă bună pentru acest sirop. Am și eu în curte un arțar frumos, tare falnic dar nu …dulce.
Așa arată pădurea de arțari timp de șase săptămâni de primăvară, cel mult până în aprilie. Copacii sunt găuriți și bidoanele de recoltarea sevei sunt prinși zdravăn de trunchiul nevinovat. La fel se întâmplă și cu mestecenii. Oricât am încercat, eu n-am descoperit nici un studiu asupra calității pomilor de la care se adună anual această sevă. Mă gândesc că genetic ar putea fi afectați și ei după repetarea anuală a procedurilor, având în vedere că amerindienii căutau în fiecare primăvară copaci fără răni vechi.
Seva adunată se prelucrează industrial pentru comerț, trecând prin mai multe etape de filtrare și fierbere, după cum se dorește produsul final. Cei care își fac singuri acest sirop, se duc la cabanele de zahăr, locuri speciale pentru fierberea sevei. Nu prea este indicat de fiert în casă, aburii antrenează ceva rășini, mai ales la mesteacăn, ce se depun pe obiecte și perete în zona de fierbere.
Probabil mulți ați auzit sau încercat dieta de slăbit folosită de Naomi Campbell: 6 sau 10 zile să nu consumi decât limonadă îndulcită cu sirop de arțar. Să fim drepți, este o dietă periculoasă de înfometare așa că o poți ține bine mersi și cu limonadă cu zahăr. Oricum, medicii nu o recomandă. Și ca o paranteză, ar trebui să meditați îndelung atunci când vă hotărâți pentru o anume dietă de slăbit, când citiți etichete sau materiale bogate în informații de specialitate care doar aparent vă dau impresia că înțelegeți ce este acela quebecol de exemplu, ca să fiu în tema articolului (un produs ce se formează în timpul fierberii sevei de arțar, structură chimică ce nu se găsește în natură deci ar trebui să ne dea de gândit când considerăm siropul de arțar un produs 100 % natural).
Ar fi multe de spus despre acest îndulcitor american. Poate că vă întrebați de ce nu insist pe compoziția lui în minerale (bogat în mangan și zinc), aminoacizi, fitohormoni, enzime, tipuri de zaharuri și la ce ar putea ajuta acestea organismul nostru. Sau din contră, care sunt efectele negative la un consum constant pe termen lung. Răspunsul este simplu: sunt cuvinte doar pe o etichetă, majoritatea dintre noi, cei care nu avem studii de specialitate pe aceste ramuri, preluăm aceste cuvinte mecanic, fără să le înțelegem precum un biochimist, un medic sau un farmacist.
Articolul viitor va fi despre siropul de agave, un alt îndulcitor celebru. Mai ales că cel adevărat se extrage din Agave Tequiliana și asta deja spune multe 😉!
Căutând desenul Mâinile de Albrecht Dürer pentru a-l alătura într-un alt articol dedicat operei stradale din Atena și din care s-au inspirat grafferii, intitulată Mâini rugându-se,am găsit frumoasa legendă creată nu se știe de cine dar impresionantă. Deși foarte veche, a circulat liber totuși o vreme dar în 1933 cineva a publicat-o dându-se drept autorul cu drepturi depline.
Mâinile, așa cum și-a intitulat Dürer desenul, este de fapt o schiță în cerneală și creion pe hârtie albastră și face parte dintr-un grup de studii pentru o lucrare bisericească, un altar, la început de sec. XVI. Deși circulă această legendă sub diferite variante, totuși analizând biografia artistului datele nu corespund. Se pare că artistul și-a desenat propriile mâini. Dar mie mi-a plăcut mult legenda, o poveste despre iubire, jertfă, destin implacabil și povara unui suflet nevinovat.
Legenda mâinilor în rugăciune
În secolul al XVI-lea, într-un sat mic lângă Nürnberg, a trăit o familie cu 18 copii. Pentru ai putea hrăni, Albrecht Dürer Bătrânul, tatăl, lucra ca profesor, plus orice altă muncă pentru a-și întreține familia. Doi dintre copiii săi, Albrecht cel Tânăr și Albert, au avut un vis. Amândoi au vrut să facă studii despre artă la o școală de renume a vremii dar știau că familia nu-i poate întreține. Până la urmă tinerii au crezut că au găsit o rezolvare bună a marii lor probleme : vor da cu banul și vor stabili ca cel ce va avea pajura să urmeze școala de arte timp de patru ani, susținut de fratele celălalt care va lucra în mină. După terminarea studiilor, fratele artist îl va susține la studii pe celălalt, fie din vânzarea picturilor, fie lucrând la rândul lui în mină.
Albrecht Tânărul a câștigat și a plecat la Nürnberg. Fratele său Albert a coborât în mine pentru următorii patru ani și l-a întreținut pe Albrecht care a devenit imediat foarte cunoscut și apreciat pentru talentul său. Picturile lui Albrecht aveau mare căutare și erau plătite cu bani buni. La terminarea studiilor, tânărul artist întors acasă a fost sărbătorit de familie. Albrecht nu-și uitase promisiune, acum era rândul lui să-l întrețină la școală pe Albert:
-Și acum, Albert, binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum poți merge la Nürnberg pentru a-ți urmări visul și mă voi ocupa de tine.
Albert însă a dat un răspuns uluitor care a transformat bucuria familiei în mare durere: – Nu, frate, nu pot merge la Nürenberg, este prea târziu pentru mine. Privește mâinile mele. Oasele din fiecare deget au fost zdrobite cel puțin o dată și, în ultima vreme, am suferit de artrită atât de grav la mâna mea dreaptă încât nu pot ține nici măcar un pahar pentru a vă întoarce toastul. Nu, frate, pentru mine este prea târziu dar mă bucur că am putut să duc la capăt promisiunea de a te întreține întreaga perioadă de studii.
Deși autorul și-a numit lucrarea Mâinile, cei care au fost impresionați de poveste au numit desenul Mângăind mâinile. Au considerat desenul o mângâiere pentru jertfa fratelui său.
Talent și voință, daruri divine plătite din greu, așa cum a spus acum cinci secole chiar Dürer:
De ce mi-a dat Dumnezeu un talent atât de magnific?!
Spuneam în articolul trecut că mierea de albine este un aliment foarte vechi. Apoi a devenit și medicament, singură sau în amestecuri cu fructe sau părți de plante. Deși s-a găsit în Spania un desen rupestru din anul 7000 î.Hr. care dovedește că mierea era consumată de om de atunci iar acest obicei a continuat neîntrerupt până în zilele noastre, mierea a devenit mai nou un aliment blamat. Studiile științifice se bat cap în cap, oamenii nu știu ce să mai creadă și aleg să consume alți îndulcitori mai puțin benefici organismului nostru adaptat acestei regiuni geografice și tradițiilor vechi. De ce oare ?!
România este pe un loc fruntaș ca producător și exportator de miere naturală dar este în coada listei în ceea ce privește consumul acesteia. În timp ce un european din vest consumă cam 2 – 5 kg de persoană anual, românii au o medie de aproximativ 0.500 kg anual . Dar la zahărul rafinat stăm exact invers: europenii cam 16 kg de persoană, românii 30 kg ! Oare de ce consumă vesticii atâta miere ?! Se îmbolnăvesc singuri, intenționat ?! Căci după multele articole pe care le-am citit recent cum că mierea e toxică sau că omul e un criminal chinuind albinele, cam așa reiese cu vesticii. La noi se consumă destulă miere din cupaje (amestecuri) dar cel mai mult miere falsificată produsă în țară sau adusă din afară. Motivele sunt două: dezinformarea interesată asupra calității și compoziției îndulcitorului natural și apoi prețul mai ridicat al mierii de calitate. Am constatat că este mai ușor să te iei după reclame decât să te documentezi puțin și să analizezi singur informația. Și cum e dovedit că generațiile actuale sunt depășite de cantitatea de informație pe care nu o pot sau nu vor să o verifice, problema e clară. Aveam să mă conving de faptul că reclama este rege acum câțiva ani când am trimis în afară niște miere de mană dar persoana care trebuia să o dea copilului a considerat că este mult mai bună mierea de manuka, extrem de scumpă. Noroc că magazinul naturist care comercializa produsul a refuzat să-i vândă după ce a aflat că este pentru un copil de cinci ani. I-a oferit un sortiment de miere de manuka diluată, 40% manuka și restul de 60% miere obișnuită europeană. Aflând acest fapt, am studiat puțin această miere și m-am lămurit de ce nu se dă așa oricum. Nu sunt producător de miere, doar consumator dar mi-am băgat nasul și neuronul destul de adânc în fagurele cu informații de calitate. Dar să le luăm pe rând și v-aș propune un sumar despre tipurile de miere românești și din lume.
În primul rând v-aș aminti că mierea naturală este de proveniență florală sau din sucurile dulci secretate de frunzele sau scoarța copacilor și arbuștilor din păduri. Și ar mai fi o categorie, mierea din ceaiuri parfumate și zahăr, că de, nu toți apicultorii sunt corecți. Dar aici vorbim doar de mierea de albine naturală.
Mierea florală este cea produsă de albine din nectarul florilor și pe care acesta îl prelucrează cu ajutorul unor glande, producând lichidul frumos colorat și aromat, bogat în zaharuri naturale, vitamine, minerale, enzime, antibiotice naturale și câte alte substanțe. Aceasta este monofloră când nectarul este majoritar de la o singură plantă, lucru ce se poate face doar dacă stupii sunt într-o plantație întinsă sau este miere polifloră dacă albinele culeg de pe pajiști, fânețe sau alte locuri cu o multitudine de plante.
Mierea monofloră este de nenumărate feluri, de la cea de salcâm, tei, cimbru, coriandru, zmeur, rapiță, floarea soarelui, prun, iasomie, păducel, trifoi, lavandă, eucalipt, mentă, etc. Acum cred că oricine își poate închipui că produsele cele mai bune provin din zonele care au culturi întinse din plantele menționate mai sus, cum ar fi de exemplu mierea de lavandă, cea mai bună fiind cea de origine franceză din Provence.
Dintre sortimentele de miere monofloră de pe piața românească, o compoziție aparte o are mierea de floare soarelui. Este singura miere care are în compoziție lecitină. De aceea este foarte recomandată elevilor.
Mierea de mană de pădure, cum e numită oficial este acea miere care se obține din scurgerile dulci și rășinoase de pe trunchiurile și frunzele anumitor copaci precum fagul, frasin, brad, molid. Cea mai bună miere de mană nu are deloc polen, deci este doar din seva copacilor . Culoarea diferă și ea în funcție de specia de pe care s-a cules nectarul, de la roșiatic la negru-brun sau chiar cu irizații de verde. Albinele fie culeg rășinile ce ies din scoarța pomilor și le prelucrează complet în stup, fie culeg bobițele dulci și lipicioase de pe frunze, mana, practic rezidurile de glucoză eliberate de afide când își produc mierea lor (harnice albinuțele noastre și practice 😉atunci când condițiile sunt vitrege). Este o miere cu totul specială deoarece este puțin mai săracă în zaharuri dar este foarte bogată în minerale și vitamine, chiar de 10 – 20 de ori mai mult decât mierea florală. Mierea de mană este ideală pentru copii, sportivi, în perioada de convalescență, persoanele cu probleme ale sistemului osos dar și cea mai indicată în anumite forme de diabet și alergii. Cu un gust aparte față de restul sortimentelor de miere, este totuși de ales dacă este 100% naturală.
Și pentru că sunt destule voci care susțin că omul chinuie albinele și le ia mierea, pot să vă spun ce am aflat de la un stupar bătrân și foarte experimentat. Mierea de mană făcută de albine doar din sucul dulce și rășinile din pădurile dese, este periculoasă lăsată peste iarnă ca hrană naturală în stup. Este o hrană grea pe care nu o pot digera în totalitate micile ființe și dacă iarna este grea și albinele nu pot avea un zbor de curățire, se îmbolnăvesc și pot muri. O pagubă pentru apicultori căci o familie slăbită de boală sau care pur și simplu a murit, necesită o investiție mult mai mare la refacerea stupinei decât aceea de a-i asigura o hrană bună peste iarnă.
Nu am de gând să vă povestesc despre fiecare tip de miere la ce afecțiuni este bună și nici să copiez compoziții cu nume de neînțeles oricât de bombardată este lumea modernă de cuvinte precum antioxidanți, aminoacizi, acid succinic, invertaza, xantophile … căci nu ajută la nimic, din contră, doar sperie. Dar pot să vă spun câteva chestii absolut pământene.
Mierea monofloră dacă este de calitate are mirosul apropiat de acel al plantei majoritare din care albinele au cules polenul. Normal că are și indicațiile pe care le are planta respectivă dacă ar fi consumată ca ceai doar că mierea vine îmbunătățită: alături de principiile ajutătoare specifice plantei, are antibiotice, enzime, vitamine, minerale, etc., toate apărute prin laborioasa muncă a albinei. Dacă este și benefică 100 % pentru afecțiunea respectivă, aici este problema ce trebuie înțeleasă. Trebuie ținut cont de toate afecțiunile de care suferiți în acel moment, de tratamentul medicamentos, de dietă și de greutatea corporală, de plăcerea de a consuma acel produs fără teamă căci știți, psihicul contează enorm
Nu pot încheia fără să vă amintesc că preferabil este să consumați frecvent miere locală luată de la apicultori autorizați. Dar important este să o consumați controlat dacă pot spune așa, cu măsură. Cum de altfel se consumă orice fel de ceai sau plantă, chiar și aparent inofensiva apă minerală, nu după pofte și speranțe ci doar cu măsură. Leacurile naturale ca și hrana au reguli multe care nerespectate duc la efecte inverse decât cele visate. Așa este și mierea: consumată cu măsură și de bună calitate este un aliment excelent și un medicament curat; în exces, devine periculoasă. Ca să vă faceți o idee, pentru copii de la noi se recomandă introducerea în alimentație, treptat, de la vârsta de un an. Mierea de manuka de la trei ani, ca să nu vă spun că mierea de bumbac nu este recomandată deloc copiilor ! Și e bine să țineți cont, când consumați miere, de cantitatea de sucuri, muștar, sosuri, pâine din comerț, gumă de mestecat și câte altele care adunate ne umplu de o cantitate apreciabilă de zaharuri, de cele mai multe ori artificiale și proaste. Altfel spus, numărul de lingurițe de miere pe care puteți să-l consumați zilnic nu este scris nicăieri drept cel care vi se potrivește. Consumați limitat cât să vă simțiți bine și să nu faceți din miere un veritabil dușman.
Pentru că eu ca și mulți dintre voi iubim călătoriile și știu ce mare plăcere este să afli și să guști produse locale deosebite, am aflat că există câteva tipuri de miere mai deosebite și pe care unii chiar reușesc să le guste. Cât de bune sunt nu știu, eu m-am limitat doar la tipurile de miere europeană și drept să spun, parcă aș rămâne la cea de portocal, are un gust minunat. Și la cea din fânețele slovene, așa zisă miere de karst, excelentă. De altfel slovenii au făcut o adevărată afacere cu turismul apicol, bravo lor. Mierea de portocal este accesibilă financiar pentru noi, luată direct de la stupinele grecești sau portugheze. Dar nu m-aș da în lături să gust și mierea africană deși nu m-ar încânta deloc prețul.Poate m-aș opri și la mierea de taiga, de ce nu ?!
Mierea albă este numele sub care se ascund atât tipuri de miere locale (de trifoi alb, salvie ori rapiță) dar mai ales miere etiopiană, de fapt miere de la un tip de salvie ce crește doar într-o anume regiune. Tot miere albă este și mierea kiawe din Hawai. Mare grijă dacă vi se oferă așa ceva de cumpărat. Se vinde de obicei miere de rapiță, din abundență în culturile balcanice și excelentă de altfel, dar prețul poate fi un indiciu pentru originea africană, hawaiană sau doar balcanică botezată. Tot la miere albă găsiți și celebra și extrem de rara miere de Kandyk. O plantă pe cale de dispariție din zona Altai dă acest nectar care doar prelucrat de albine ajută ficatul și pancreasul bolnav. Ați citit despre mierea yemenită de Sydr, că de consumat mă îndoiesc că ați consumat, poate doar gustat un produs mai slab. Altfel un borcănel mic de tot, nefalsificat costă de la 200 dolari în sus ! Eu nici măcar n-am văzut-o pe cea naturală, de gustat nici vorbă. Nici pe cea de Kandyk.
Când cumpărați miere de proveniență exotică vândută prin magazinele europene, gândiți-vă că acesta este cumva tratată, unele zvonuri spun chiar iradiată din motive pur medicale. Oricum nu este miere crudă ci prelucrată pentru a da bine în borcan.
O albinuță plină de nectar (pozele toate sunt preluate de pe Pixabay)
Mierea naturală, crudă cum spun specialiștii, este un bun aliment și medicament dar și un excelent produs cosmetic ! Vă interesează să povestesc și despre acest aspect ? Voi hotărâți !
Mierea adevărată, curată, este un produs nu foarte ieftin. Și nici ușor de găsit dacă nu cunoști un apicultor cu frică de Dumnezeu sau un magazin naturist care să își asume riscul de a vinde produse bune dar scumpe, deci cu rulaj mai mic. Apoi este o reclamă negativă privind consumul de miere naturală pe care oamenii și-o însușesc fără să judece. Este oare mai bine, mai sănătos pentru noi românii consumul de sirop de agave ? Ori siropul de arțar? Sunt excelente și acestea dar au valorile lor care trebuiesc respectate și, ca la orice aliment, trebuie să știi ce să alegi. Să-i știi foarte bine compoziția, conservantul și mai ales contraindicațiile. Le voi bârfi puțin în articolul viitor și tare mi-ar place să vă aflu părerile : sunteți consumatori de miere naturală ? Ce părere aveți despre acest aliment-medicament? Consumați frecvent îndulcitori exotici mexicani sau de altă proveniență ?
Promiteam zilele trecute la Leacuri vechi pentru oameni noi că în ziua de 20 mai voi începe să povestesc despre îndulcitori. Ei bine azi mă opresc la cel mai vechi îndulcitor cunoscut de oameni, cel mai celebru, mierea de albine. Cine se face răspunzătoare de producerea neîncetată de milenii a acestui dulce natural ?
Măria Sa Albina.
Oamenii se spune că inițial s-au hrănit cu plante, apoi cu carne crudă, apoi au descoperit focul și au aflat gustul cărnii trecută prin jar, apoi au fiert-o și tot așa. Dar paralel cu asta au descoperit că unele animale își prepară hrana din nimic aproape și culmea, această hrană este foarte gustoasă. Avea unul din acele gusturi care ne fac dependenți de dulce, un mister încă nedezlegat. Cam așa se bănuiește că a descoperit omul primitiv și mierea albinelor, un aliment și medicament care azi, după aproximativ multe milenii de folosire, încă hrănește și cel mai rău, naște multe dispute.
Am să vă spun pe scurt că omenirea a cunoscut încă de la omul primitiv până în sec. XVIII un singur îndulcitor natural care nu necesita prelucrare, doar o depozitare bună și acest îndulcitor era produs de albine. Zahărul deși descoperit de ceva timp, abia în sec. XVIII a devenit foarte ieftin și accesibil maselor largi.
Dacă ar fi să analizăm la rece consumul de miere de-a lungul evoluției omului și până când zahărul a devenit modă, atunci ne-am pune normal întrebarea : A fost mierea toxică pentru om ? A fost mierea un aliment și medicament cancerigen ? A fost mierea un aliment care a oprit evoluția omului sau a creat mutații îngrozitoare ? Și sigur la acestea vor veni și alte întrebări : Care-i adevărul despre consumul mierii de albine astăzi ? Este mierea un aliment bun în epoca noastră ? Poate fi mierea folosită în tratamente ușoare azi, în era medicamentelor de sinteză ? Cum pot să aleg mierea ca aliment și leac din sutele de sorturi de pe piață, reclame, articole încurajatoare sau înspăimântătoare ? Există o diferență între mierea de albine și siropul de arțar, de agave sau de yacon ? Este mierea naturală și nu procesată un bun produs cosmetic ?
Răspunsurile ar fi diferite și trebuiesc analizate după dietele și bolile oamenilor de azi, după interese comerciale, după credulitate, după cât de dispus ești să te informezi, să judeci singur, după multe. Un produs testat mii de ani nu are cum să fie considerat toxic, nociv organismului uman. Mierea poate este singurul produs natural care s-a supus involuntar testelor tuturor tipologiilor umane în diferite situații. Gândiți-vă că mierea a fost folosită de toate popoarele antice, întâi ca aliment apoi ca metodă de tratament, primele dovezi despre acest leac fiind cam din anii 3000 î.Hr. Nu degeaba albina a fost atât de apreciată încât a fost simbolul unei dinastii egiptene care susținea că această vietate deosebită s-a născut din lacrimile zeului Ra, a fost prima dată recomandată ca medicament acum 5000 de ani de către Imhotep, medic egiptean (ungerea cu miere a unei arsuri minore este și azi folosită, pot spune că am testat și dă rezultate). Apoi au fost lucrările lui Hipocrate și Dioscoride , medici renumiți. Imperiul Roman a folosit mierea ca monedă de schimb ce valora mai mult decât aurul, oare de ce ?!
Mierea este singurul aliment din lume care ținut în vase bine închise, la întuneric, nu se strică niciodată și poate fi consumată oricând. Este dovedit prin vasele cu miere găsite în mormântul lui Tutankamon sau pe vasele scufundate, mierea aceasta antică păstrându-și chiar parfumul florilor.
Mierea, indiferent că este românească, grecească sau de celebra Manuka nu este un panaceu. Nu a fost și nici nu va fi. Dar este un aliment important pentru ființele umane trecute de vârsta de 1 an, doar dacă este curată, adică miere creată de albine care au acces la culturi fără chimicale și plante modificate genetic sau stupi care n-au fost hrăniți masiv cu siropuri de plante și zahăr. Sau dacă nu este un melanj de diferite tipuri de miere și alte produse de falsificată .
Dar consumul de miere de albine naturală, asemeni oricărui aliment sau leac de pe această planetă se supune unui dicton care trebuie înțeles, crezut, respectat :
Est modus în rebus ./
Este o măsură în toate. / Horațiu, Satiricele
Mierea de albine, un produs care azi a început să fie blamat probabil din interese comerciale, merită mai multă atenție din partea noastră. Ar trebui să aflăm ce tipuri de miere sunt benefice organismului nostru după nevoile acestuia de mai multă sau mai puțină energie, de diferitele boli pe care astăzi le are orice om, de necesarul de zahăr care diferă de la om la om. Oare e bună mierea de lavandă, de pin sau mierea de mană ? Vreau ca mierea să mă ajute printr-un supliment de minerale sau doar să-mi dea energie ? O vreau doar ca simplu îndulcitor ?
Sunt enorm de multe întrebări la care nu știm dacă avem răspunsul corect. Eu, crescută în primii ani de viață într-o stupină, consumatoare de miere și la această vârstă, știu că nu aș renunța la acest aliment complex cu toate spaimele care s-au creat în jurul lui. Îmi place mierea românească de tei, mierea de mană dar și mierea grecească din nectarul florilor de portocal. Nu mă încânt în fața rafturilor cu miere de anumite plante, produsă în mici stupine pentru că știu sigur că acele plante nu se cultivă masiv la noi, deci albinele nu ajung în principal la ele. Nu cumpăr miere de oriunde și nu miere foarte ieftină căci știu sigur că e contrafăcută.
Voi ce părere aveți despre consumul de miere ? De unde o procurați și din ce plante doriți să fie ? Știți la ce mici probleme de sănătate vă ajută diversele tipuri de miere ?
Dar despre harnicele albine ce știți ? Vă sperie articolele care incriminează consumul de miere ?
Astăzi este Ziua Mondială a Albinelor. Faptul că harnicele albine au o zi a lor se datorează unei țări micuțe pe care eu o iubesc, Slovenia. Ei, slovenii, au luptat pentru această zi și au obținut-o de la ONU începând cu anul 2018. Data de 20 mai nu a fost aleasă întâmplător. Pe 20 mai 1734 s-a născut într-un sat din zona Carniola Anton Janša, fiul unui țăran care creștea albine. Acest copil analfabet dar foarte talentat la pictură, a mers la Viena pentru a studia artele însă s-a îndreptat spre apicultură, devenind apoi primul profesor de apicultură, numit chiar prin decret imperial dat de împărăteasa Maria Tereza. Tot ce a descris acest înaintaș sloven în lucrările sale a fost confirmat mai târziu prin studii științifice. Manualele lui sunt și azi studiate.
Spuneam aici că vizita la Marele Meteoron mi-a adus și puțină tristețe prin lipsa informațiilor, știind cât de mult au contribuit domnitorii români la bunăstarea acestui lăcaș de cult. Mai mult, pelerinii români veniți aici, grupuri majoritar compuse din femei, nu află de celebra vizită a primei românce, Regina Maria. În schimb străinii au aceste informații în ghidurile lor și aveam să mă conving de acest fapt.
Despre Muntele Athos se știe că este unul din locurile sacre ale ortodoxiei în care femeile nu au voie să intre. Avaton înseamnă neumblat, adică loc interzis. Acolo organizarea monahilor a dus la crearea de legi care inițial le apărau averile și drepturile față de populația civilă, chiar au delimitat peninsula până la fostul Canal al lui Xerxes, teritoriu ce de peste un mileniu este oficial locul călugărilor (printre ultimii alungați de pe peninsulă au fost și ciobanii vlahi ). Apoi au dat Legea Avatonului, încă în vigoare astăzi pe Muntele Athos și în alte mânăstiri din lume, susținută de articolul 186 din Carta Constitutionala a Muntelui Athos (1924), legală din 1926, prin decretul statului grec dat în 10/26 septembrie 1926.
Principiul avatonului a fost oficializat de sf. Athanasie Athonitul după regulile impuse și susținute de împărații creștini. Legea era foarte dură mergând până la a se interzice să se dea apă sau mâncare femeilor găsite acolo care uneori veneau îmbrăcate în haine bărbătești, alteori erau rude nevoiașe ale călugărilor și care veneau tocmai pentru a cere ajutor creștin. Astăzi legea prevede pedeapsa cu închisoare de un an pentru femeile care pășesc pe pământ athonit ori se apropie la mai puțin de 500 m de mal. Dar autoritățile grecești se feresc să aplice această lege absurdă deși este în vigoare.
Cu toate amenințările și anatemele, femeile din satele vecine n-au ezitat să urce atunci când era nevoie de ajutor, când incendii puteau distruge definitiv mânăstirile. În acele momente de mare cumpănă pentru mânăstiri, prezența femeilor era bună! Sau stareții au acceptat venirea femeilor din familia proprie ori a unor politicieni însoțiți de femei. Acum 10 ani cred un grup de femei a intrat pe teritoriul călugărilor protestând împotriva hotărârilor judecătorești care le obligau să-și părăsească proprietățile dintr-un sat vecin din afara granițelor călugărești și să le cedeze pentru Athos!! Și culmea, femeile au câștigat și au rămas în casele lor, muntele nu s-a scufundat după cum spune legenda, nici sfârșitul lumii nu s-a produs și nici nu se apropie!
Legae Avatonului s-a aplicat și la Meteore odată cu ridicarea primei bisericuțe a Marelui Meteoron. Se spune că prima femeie care a urcat acolo, după cam șapte secole de interdicție a fost Regina Maria a României. În martie 1921, mergând în Grecia la nunta fiului ei Carol cu principesa greacă, Maria și-a îndeplinit dorința și a urcat la Marele Meteoron după o călătorie obositoare cu vaporul, trenul, auto, apoi cocoțată pe măgăruș, pe jos ultima parte și în final trasă cu acea plasa periculoasă până sus la Megalo Meteoron, călugării neștiind ce ridică în coș. Legenda spunea că dacă o femeie se urca în coșurile Meteorelor funia se va rupe și femeia cădea în hău. După urcușul descris chiar de regină, ajunsă sus, este întâmpinată destul de ostil și la invitația starețului de a pleca pentru că femeilor le e interzis accesul, aceasta îi dă replica: eu nu sunt femeie, eu sunt regină. Nu am găsit nicăieri motivul pentru care a fost acceptată totuși: faptul că era regină sau că nu s-a rupt funia conform prezicerii. Și funia se putea rupe oricând, doar știți replica acelui călugăr care, întrebat prin sec. XIX de un călător celebru când se schimbă funiile a răspuns, aproximativ, că de fiecare dată când Dumnezeu le rupe !
Ceva ani mai apoi, în 1948, după ce s-a făcut o cale de acces pentru mașini, femeile au fost acceptate la Meteore.
Cum spuneam, am amintit acest lucru dintr-o mâhnire pe care o am față de cei ce nu au pic de înclinare asupra istoriei noastre ce ar putea aduce pe harta timpului actual românii. Dar când divinitatea te iubește, îți dă o rază firavă de soare, atât cât să-ți oblojească decent rănile sufletului de român neputincios. În fața bucătăriei muzeu stăteau pe bancă doi bătrâni, chiar foarte bătrâni, probabil dincolo de 80 de ani fiecare. Îi depășisem la urcare pe multele trepte. Două schelete ambulante acoperite cu piele și haine călduroase dar care aveau niște adidași imenși, ceva ce nu m-a putut opri pe mine păcătoasa să nu doresc o poză hazlie, discret cu telefonul căci cu aparatul foto nu se putea. Cum stăteam așteptând un moment prielnic mi-am dat seama că erau francezi sau poate doar vorbitori ai acestei limbi. Doamna citea tărișor de pe o tabletă și aud ceva de La belle reine de la Roumanie apoi, oameni știutori de multe, au continuat discuția pe acestă temă. Eu, rușinată de gândul meu perfid într-un loc odată sacru dar și bucuroasă că ceea ce-i românesc nu piere, am plecat gânditoare prin acest lăcaș ortodox- muzeu.
Timpul este cel care ne fură eternitatea. / S. Cerin
Avaton cred că este o răstălmăcire a vechilor cutume iar legenda a fost creată târziu, mult prea târziu de la nașterea creștinismului. Și sincer îmi pare că această teamă de a nu accepta femeile pe pământul pe care trăiesc este o nemeritată insultă adusă chiar sfinților și mucenicilor martiri pieriți în chinuri groaznice și pentru care cea mai mare ispită ar fi fost chiar viața lor !
Răscolind tot ce-am găsit aveam să aflu că de fapt nu există nimic dovedit că Isus ar face așa o mare separare a două părți ale aceluiași întreg. Iar Fecioara Maria nu cred că ar fi putut face o asemenea discriminare. Să nu uităm că orice lucru interzis cu strășnicie creează povești, dorințe, război. Și poate lumea creștină nu are nevoie de așa ceva. Și dacă ar fi să credem legenda, Muntele Athos ar fi de mult prăbușit în apele mării la câte femei, cu intenții creștine sau nu i-au trecut granița creată artificial și nu de divinitate.
Pe de altă parte nu-mi place cum au ajuns Meteorele acceptând turismul de masă. Cred că ar fi trebuit să rămână mânăstiri la care accesul mirenilor să fie liber doar la orele de slujbă dar și atunci cu grijă la cei rău intenționați, să fie chiar un loc de rugă. Căci sincer vorbind, mânăstirile Meteorelor nu au nimic miraculos prin ele însele față de cele mari de la câmpie. Marele miracol, marea atracție o reprezintă tocmai încrengătura incredibilă dintre stânci, pericolul invadatorilor sau piraților și voia divină care a lăsat și ajutat oamenii să-și facă lăcaș acolo sus, în lumea vulturilor și a speranțelor.
Dincolo de aglomerația de la Marele Meteoron, în sălbăticia de pe pantele pe care ne-am oprit admirând hăurile, stâncile și bolta albastră, am simțit cu adevărat minunea ortodoxiei ! Și chiar la plecare a doua zi, de departe ne-a urmărit micuța stâncă ca un memento,
Zilele trecute avea să-mi atragă atenția un anunț despre pungile biodegradabile. Un studiu demonstra că majoritatea pungilor biodegradabile care au stat în mâl timp de mai mulți ani sunt la fel de rezistente ca și cele de plastic. Mi-am amintit că acum 2-3 ani soțul meu a fost impresionat de un documentar privind canalizările Parisului. Studiul demonstra clar că hârtia igienică modernă ce culmea, nu se descompune deși este vândută sub această reclamă de bio, se depune serios pe pereții din canalele pariziene dând mari bătăi de cap celor ce trebuie să le curețe.
Din ce în ce mai multe produse sunt vândute drept biodegradabile. Și pe bani în plus față de cele obișnuite. Minciună ? Înșelătorie ? Ambele la care se asociază și furtul de bani din buzunarul clientului. Nu știu dacă ați văzut cum arată malul unei ape curgătoare în anii de secetă când debitul apei scade. Sunt straturi de plastic ce nu au nici o șansă să se degradeze decât, speră unii, în câteva secole. Dintr-un astfel de pământ scoteau pungile chipurile biodegradabile și cei de care v-am povestit mai sus.
Dar acest bio este peste tot : de la alimente, la produse pentru bebeluși, la cosmetice de întinerire, la suplimentele alimentare care ne întineresc, slăbesc și pe unii îi fac mai virili. Oare chiar așa ?! Am descoperit dintr-o dată posibilitatea de a produce bio într-o lume din ce în ce mai poluată ?! Oare cartoful care crește aproape singur în grădina din vre-un sat uitat de lume, la un bătrân fără posibilități de a cumpăra azotați, ierbicide, stimulatoare sau mai știu eu ce e chiar curat ? Nu cred. Nu este la fel de încărcat cu chimicale precum cel al cultivatorului modern dar nimic și nimeni nu poate susține, dacă are un pic de judecată, că produsele vor fi la fel de sănătoase ca pe vremea străbunicilor. Haideți să ne gândim doar la una din lecțiile din școala primară, circuitul apei în natură ! Păi cugetați și judecați !!
Am luat pe la început de aprilie câteva roșii zise bio. Sau eco. Că e cam același lucru judecând cu bruma de chimie pe care o știu. De preț nu mă întrebați, bănuiesc că-l știți toți cei care faceți piața. E precum cel de la cireșele de acum din piață care au ajuns să se vândă la tarabă cu modesta sumă de 100 lei / kg când la greci costau 5 – 7 € acum două săptămâni. De obicei nu cumpăr produse bio pentru că nu mă dau banii afară din casă. Sau mai sincer, nu cred în bio cum nu cred în mama Omida ! Problema ar fi că plecând în grabă într-o vacanță neplanificată, undeva în sertarul frigiderului au rămas câteva roșii bio pe care le-am descoperit abia după Paști. Să vă spun că erau bune de mâncat drept salată, că erau la fel de proaspete ca atunci când le-am cumpărat ? Greu de crezut pentru un produs bio, mai ales roșii ! Și nu pot să nu-mi amintesc uluirea cuiva, mare amator de produse bio, care acum câțiva ani și-a uitat strugurii într-un frigider amărât la serviciu. După două săptămâni i-a găsit foarte proaspeți !
Bio, natural, organic, eco, după țara sau zona de unde vin produsele, acestea toate sunt mai scumpe, uneori destul de mult decât cele obișnuite despre care se spune că sunt pline de chimicale periculoase. Și în 90 % din cazuri așa este că de, șmecheria a fost în toate timpurile un bun negustor. Se cumpără fructe bio din marile magazine cu gândul că este mai sănătos pentru copii. Dar dacă ne gândim doar la bananele care astăzi sunt nelipsite din piureurile bebelușilor, mă întreb cât de bio pot fi, ele fiind culese verzi, transportate tot așa dar trecute prin atmosferă de azot pentru coacere forțată când trebuiesc scoase la vânzare. Sau bananele bio la un preț foarte drăguț 😣 dar ambalate câte 4 – 6 bucăți în blamatele pungi din plasticul cel mai adevărat, încă din țara de origine și care plastic oferă condiții ideale de înmulțirea ciupercilor de exemplu ?
Sau cum pot să dau bani mulți pe cosmetice pe care scrie mare bio dacă ele sunt ambalate în flacoane de plastic și au un termen de valabilitate foarte generos ?
Mai de curând am văzut și am luat pâine bio integrală. Părea ca cea de dinainte de 1989 care chiar era integrală, adică avea tărâța aceea plină de vitamine și minerale. Ei bine, pâinea aceasta bio când am tăiat-o acasă avea câteva zone mai albicioase, semn că nu se frământase bine la malaxor și colorantul. Plus că luând alte pâini pe aceea am tot dat-o deoparte aproape involuntar. Era și ea la fel de vie ca în ziua în care am cumpărat-o deși termenul de valabilitate era depășit cu 5 zile.
Fiecare gândește și hotărăște singur cum își cheltuie banii. Dar ar fi bine să ne trezim un pic la realitate. Nu zic că nu este adevărat că plasticul și chimicalele folosite irațional dăunează grav sănătății pământului și implicit omului. Dar oare cât ne dăunează falsitatea comercială, cât ne zbatem pentru un ban în plus la salariu să putem cumpăra bio ?! Și după ce ne liniștim că ne hrănim sănătos, intervin oboselile nervoase ca să dau doar un exemplu în cuvinte simple. Alergăm la medic care ne prescrie tratament cu pastile ambalate în flacoane sau folii de plastic ori aluminiu sau facem chiar injecții cu seringi de plastic ! La fel ne derutează, ne obosesc acele informații pe care unii le și cred, că nu e bine să combini roșii cu brânză, roșii cu castraveți, să nu mănânci unt, să nu bei lapte că e toxic pentru om, să bei 2 l apă pe zi indiferent de greutatea ta și de metabolism, mierea naturală de albine e mai periculoasă decât zahărul, uleiul de palmier azi e bun de prăjit, mâine e moarte de om, produsele de la țăranul sărac din satul pustiu ce-și hrănește pământul tradițional sunt mai toxice decât cele din supermarket……
E greu în ziua de azi, în epoca înecată de informații bune dar mai ales false, să desparți grâul de neghină. E greu să-ți alegi calea oarecum corectă de a trece prin această necunoscută pe care nu o poți păcăli, viața !
Plus că știm foarte bine, Pământul nu se va mai întoarce nicicând la ce a fost cândva, că este asemeni ființei umane care trece prin diferite etape ale vieții doar că Geea are o vârstă secretă nouă muritorilor, așa că ar fi bine să lăsăm cioara nevopsită !
Planificasem ca prima vacanță din acest an să fie în luna mai. Mi-ar fi plăcut să văd natura balcanilor vie, colorată, roșie de la pâlcurile de maci. Dar în prima săptămână din aprilie s-a schimbat totul, date și traseu. Iată-ne pornind la drum într-o vineri ploioasă și rece spre draga mea Grecie. Am prins în drumurile noastre frumoasele câmpuri de rapiță timpurie ce încălzeau sufletul privitorilor cu galbenul lor cald asemeni soarelui de vară. Dar am pierdut ușile caselor grecești ce de 1 Mai se împodobesc cu coronițe de flori multicolore care rămân acolo până la ziua de secerătoare, la 24 iunie, Sf. Ioan când sunt arse noapte la petrecere. Atunci se fac focuri și flăcăii sar peste ele.
În trecut oamenii culegeau flori de câmp, de culori diferite, le împleteau împreună cu membrii familiei în cununițe rotunde și le agățau pe fața exterioară a ușii de intrare în casă, ca un semn că sunt onorați de reînvierea naturii . Grecii din unele zone puneau în coroniță și un usturoi pentru protecție de ochiul rău, un ghimpe pentru a proteja casa de dușmani și alte plante magice pentru a obține recolte bune. Unii mai pun și azi aceste amulete, doar usturoiul îl vedem cam în toate magazinele mici și tavernele grecești.
1 Mai, Sărbătoarea Florilor, Sărbătoarea Muncii când și grecii merg la iarbă verde ca și noi românii. Mi-ar fi plăcut să fiu în Atena de 1 mai când se serbează florile, revenirea naturii la viață intensă, mi-aș fi asumat toate neajunsurile acestei zile aparte când grecii au liber și când fac greve. La ei 1 mai este o zi aparte cu legături vechi, tainice,Protomaya.
Protomaya, 1 mai , sărbătoarea când vara biruiește iarna, a luat numele de la cea mai mare nimfă a Pleiadelor, Maia, mama lui Hermes. În tradiția greacă luna mai are două sensuri: bine și rău, moarte și renaștere. Dar este și perioada dedicată zeiței agriculturii, Demeter.
Grecii sărbătoresc și azi cu flori Protomaya, poate mai modern cu flori din magazine și cu coronițe gata făcute de alții. Poate pe undeva e normal să fie mai simpli, acum partea frumoasă a sărbătorilor primăverii grecești s-a pierdut: zilele de după Protomaya dedicate lui Dionisos când se serba cu flori și multă băutură.
Și uite așa ne gândim că și noi românii am avut cândva o zi de 1 mai populară, cu tradiții, ziua de Armindeni.
Armindeni era ziua proorocului Eremia, ziua începutului de primăvară adevărată când oamenii de la țară puneau ramuri verzi la poarta casei iar la brâu, la icoane și la zestrea fetelor se puneau plante de pelin ca talisman al norocului, sănătății și belșugului. O sărbătoare pe care și poetul Ovidiu o amintea în scrierile lui despre daci, Kalendae maiae / prima zi a lunii mai.
Dar Arminden mai este cunoscută și ca Ziua bețivului. Se petrecea la iarbă verde cu nelipsita damigeană de vin, preferabil roșu !
Labour day, protomaya, armindeni, sărbătorile vechi de 1 mai ale celților, francezilor, italienilor ! Nimic nou sub soare, ceva ce a unit în timp națiile !
Nici o temă nu mi-a dat mai mult de furcă de când m-am înscris la SuperBlog 2019, nici măcar e-mobility ! Dar cea de azi mi-a umplut la propriu gândurile ultimei săptămâni deși nu sunt o tinerică ce abia acum descoperă viața de cuplu. E o temă grea, cere mult concentrat în puține cuvinte, 1000. Cere spovedanii despre viața ta de cuplu ! Greu pentru o femeie care iubește, greu pentru un bărbat conștient că dincolo de sufletul lui schimbător și cea cu care a pășit ades în raiul simțurilor, este lumea, mai mereu rece și bârfitoare !
O știre pe micul ecran : un copil de 11 ani bătut cu bestialitate de un preot-profesor pentru că a refuzat să se închine și să spună rugăciuni ortodoxe !! După spusele martorilor copilul a fost ridicat de urechi și lovit cu capul de pereți !!! După apelul la 112 și sosirea ambulanței, s-a constatat că acel copil are nevoie de internare !
Sunt o persoană credincioasă, ortodoxă dar nu habotnică. Cum îmi place istoria, am citit și chiar am scormonit după tot felul de scrieri despre istoria religiilor lumii. Normal că m-am oprit mult la creștinism, este religia în care m-am născut și am fost botezată. Dar dincolo de acest fapt care mi-a fost impus când nici nu știam cine sunt și ce vreau, continui să aparțin acestui uriaș grup, din respect pentru părinții și bunicii mei. Totuși nimic nu mă împiedică să fiu una din multele trestii gânditoare, doar exist, doar sunt o ființă, se spune superioară ! Și atunci acel Crede și nu cerceta ! devine inutil, ba nu, devine acel zis măr care te trimite clar să muști din el cu poftă. Cum să nu cercetezi când vezi că una scrie în cărțile sfinte și altfel propovăduiesc slujitorii Domnului ?!
Mă întorc în istorie, cea reală și mă întreb de ce a fost nevoie să moară atâtea suflete nevinovate din Asia, Americi și Africa, ucise de sutanele negre, maro, albe ?! De ce a trebuit o Cruciadă a catolicilor împotriva ortodocșilor în urma căreia au rămas ruine din mândrele biserici ale Constantinopolului ?! De ce trebuie să curgă sânge între frați ?! Oare Isus n-a aflat că slujitorii săi pământeni nu respectă cutumele ?!
Din ce în ce mai mult semnul lui Constantin I , In hoc signo vinces ! devine o armă barbară care se folosește nu împotriva dușmanului ci împotriva fraților. Ca părinte, ca femeie, nu pot suporta să văd tot mai multe știri în care copii sunt pălmuiți dur la botez, chiar de preotul ce oficiază slujba ori sunt obligați să se îndoctrineze unei credințe pe care n-o înțeleg dar pe care nimeni nu le-o explică potrivit vârstei și minții lor. Nu pot crede că o înmormântare creștină este refuzată pentru că nu s-au plătit dările către preot, nu pot accepta că nu am voie cu lumânarea mea în biserică căci e considerată fără sfințenie pe când credința în care am crescut spune că doar Lumina, flacăra este legătura mea cu Cerul atunci când această Lumină se alătură rugăciunii ! Nu pot să accept că biserica are nevoie de proprietăți uriașe mergând până acolo încât să obțină dreptul asupra unei întregi comunități cum s-a întâmplat acum câțiva ani cu un sat din Neamț. A fost Al.I. Cuza nebun? ! A fost regele Carol I nebun ?! Au fost portughezii nebuni când au confiscat uriașele averi mânăstirești pe vremea când nu comuniștii puteau fi acuzați de asta ?!
Nu, nici unul, acesta ar fi răspunsul. credința are nevoie de smerenie, de bun simț, de iubire și bunătate, restul e deja altceva.
Mă opresc aici nu înainte de a mă întreba și eu, ca și alții de fapt : Europa, încotro ?! Creștini, încotro ?!! Îl vindem pe blândul Isus unei lumi de brute, fie că poarta haina ortodoxiei, catolicismului sau altei credințe ?!
Bună dimineața prieteni ! De ceva timp mă bântuie rușinea că nu am mai scris nimic pe aici, că nu am mai intrat să citesc frumoasele voastre povești dar astăzi, încă înainte de a deschide larg ochii aveam în subconștient o idee neclară că gata, forțez timpul și scriu că s-a umplut neuronul și dă pe afară! Ei bine, o știre se pare mai veche dar pe care n-am citit-o până azi a rupt vraja absenței mele aici și a lăsat pentru altă dată gândurile zilnice pe care îmi propusesem să le scriu. (Acum dacă ar fi să mă întorc la anii de școală, ar trebui să-mi motivez pauza și să vă spun că am fost plecată la Herculane la o întâlnire cu prieteni de pe un site comun unde activez, că m-am înscris la SuperBlog și rezolvarea primelor teme m-a prins mai mult …emoțional 😶 , etc. ).
Spuneam că m-am înscris la SuperBlog cu blogul meu Sufletdeturist.ro. Una din probe cerea să-ți creionezi visul unei case active cu consum zero energie. După 1/2 noapte de chef și un drum de 400 km destul de aglomerat și de radar-at, scriu totuși visul meu. Aveam să spun acolo că mi-aș dori o casă activă în care unele comenzi să fie făcute cu puterea gândului :
Aș vrea o casă care să nu fie dependentă de telefon, de telecomandă, de butoane, vreau implementat ceva mic, cel mult cât un vârf de ac și care să-mi traducă gândurile corelate ADN-ului meu, doar gândurile. Nu amprentă, nu voce, nu grupă de sânge ! Gândurile nu mi le poate fura nimeni. Încă !! Deci comenzile casei să fie gândurile mele: adică vreau să dau drumul la televizor, gândul meu acționează acel cip care deschide televizorul; vreau să deschid ușa casei, gândul meu acționează asupra cipului când ajung la mică distanță de ușă și aceasta se deschide fără clasicele chei.
Toate bune și frumoase – bravo mie, ce idee grozavă 😄 !! No, azi dimineață văd întâmplător un articolaș pe un site de știință cum că aceste implanturi de cipuri există, momentan cu scop medical, cam 100000 de oameni le au dar că în viitorul foarte, foarte apropiat vor fi ceva obișnuit ! Desigur că m-am plimbat prin tot felul de articole, unele mai înfricoșătoare decât altele și am aflat că :
Implanturile neuronale, numite, de asemenea, implanturi cerebrale, sunt dispozitive medicale concepute pentru a fi plasate sub craniul, pe suprafata creierului. Adesea la fel de mici ca o aspirina, implanturile utilizează electrozi metalici subtiri pentru a „asculta” activitatea creierului si, in unele cazuri, pentru a stimula activitatea creierului. Adaptate la activitatea dintre neuroni, un implant neural poate in esenta, „asculta” activitatea creierului si apoi ii poate „vorbi” direct.
Daca perspectiva va nelinisteste, ati fi surprins sa aflati ca instalarea unui implant neural este relativ simpla si rapida. Sub anestezie, se face o incizie in scalp, se foreaza in craniu, iar dispozitivul este plasat pe suprafata creierului./ Wall Street Journal
Și îmi dă publicația o temă de gândire care sigur deja macină pe mulți:
Cu toate acestea, cu toate „beneficiile” potențiale pe care o astfel de tehnologie le-ar putea aduce, exista, de asemenea, potențialul de mare tiranie. Gandeste-te la asta. Ce crezi ca ar putea face guvernele lumii in cazul in care aproape toată lumea ar avea un implant cerebral care iti citește gândurile, conectat la Internet? Ar putea fi folosite aceste implanturi pentru a ne controla si a ne manipula? Acestea sunt lucruri înfricoșătoare care trebuiesc luate in considerare .
Păcat de dorința mea de a avea o casă ultra inteligentă pentru un om leneș care nu vrea nici măcar o telecomandă să mai folosească ! După ce am citit articolul despre cip și după ce mi-am băgat nasul mai adânc în problema asta, mă macină întrebări grele: oare am deja un cip pe creier 🙄 ?! Că prea se potriviră lucrurile 😂!! Dacă am, cum mă controlează azi în țara mea ?!
Am trecut cu bine, zic eu, de Dragobete iar în sufletul nostru deja e primăvară căci mâine e 1 martie cel vesel! Pentru bărbați primăvara cam golește chimirul, mai ales dacă a fost prea modernă și a început cu Valentine’s Day, a continuat cu Dragobetele românesc modernizat și el pe bani buni la restaurant sau mai sigur la mall pe motiv că pădurile au cam dispărut! Mereu, din copilărie mi-a plăcut mărțișorul, cum altfel când anii mei tineri s-au petrecut în Muntenia și la granița cu Moldova, locurile tradiționale ale vestitorului. Păcat că nu m-am născut în Bucovina, era mult mai practic să leg eu mărțișorul la mâna bărbaților și așa să rămână și ei cu ceva bănuți, că de, vine și 8 martie, o zi care totuși nu-mi place, o poveste urâtă din chiar nașterea ei de peste Nistru sau, așa cum scria cineva, ziua când femeia devine bărbat ! Dar asta e altă poveste, știută de puțini, acceptată de și mai puțini, din aceleași motive cunoscute, măria sa banul!!
Important este pentru noi românii că prima dovadă a existenței simbolului primăverii, culorile alb-roșu, s-au găsit pe pământ românesc. La noi zicem că este cel mai frumos și bănuim că aici s-a păstrat cât mai aproape de obiceiul antic. Pentru că pe teritoriul țării noastre a fost găsit primul obiect asemănător cu mărțișorul, pietre colorate în rosu și alb, la Schela Cladovei în Mehedinți, acolo unde se bănuiește că a fost cea mai veche civilizație a Europei, cam 8000 -10.000 de ani în urmă.
Deși mărțișorul este un simbol al tuturor etniilor balcanice dar și al rușilor, noi avem cea mai veche dovadă. După 8 milenii de existență pe parcursul cărora s-au schimbat obiceiurile și legendele, iată că simbolul primăverii, al renașterii, al anului nou trac, încă rezistă, mai puțin ca talisman și magie pozitivă pentru om și natură, mai mult ca producător de bani pentru unii. Dar important, e viu!
Și după o viață atât de lungă, mărțișorul a căpătat multe legende, multe obiceiuri de dăruire și purtare, a fost înzestrat cu multe puteri magice. Nu le putem ști sau povesti pe toate dar unele chiar au rezistat timpului și dovedesc lumii stabilitatea noastră pe acest pământ și ne atestă ca veritabili urmași ai marii familii tracice.
Păi să ne amintim doar că Dochia, fiica lui Decebal, avea obiceiul să meargă pe munte la păscut oile și să toarcă pe drum. Fiind înzestrată cu puteri supranaturale, la fiecare sfârșit de iarnă ea torcea două fire, unul alb și unul roșu care se împleteau magic în funia vieții, simbolul pe care-l găsim și azi în cusăturile și tricotajele populare, tâmplăria caselor și bisericilor, chiar pe pâinea pentru sufletul morților. Funia sau ciclul nesfârșit al vieții împletit de Dochia simbolizează unitatea contrariilor, viață/moarte, primăvară / iarnă, feminin/ masculin și este el singur cel mai puternic talisman. Se spune că baba Dochia a găsit chiar un bănuț de argint pe munte pe care l-a găurit și la legat cu cele două fire toarse de ea. Așa a apărut primul mărțișor, numele primindu-l tot în zilele acelea ale ocupației romane când se sărbătorea Matronalia, adică ziua zeului Marte, cel ce patrona războiul, natura, agricultura și venirea primăverii. Atunci, la Idele lui Marte se porneau de către romani campaniile militare, așa că firul alb mai simboliza și victoria, și reînnoirea iar cel roșu vitalitatea militarilor și sângele eroilor.
Altă legendă povestește că Baba Dochia, transformată din frumoasa și buna fiică a lui Decebal într-o bătrână rea, urâtă care-și chinuia nora și o trimitea la râu cu un ghem de lână neagră să-l spele până se făcea alb, este convinsă că nora ei are un iubit, pe Mărțișor, tânărul frumos în care a apărut Zeul cel mare și a ajutat la albirea lânii. Pleacă pe munte să-l caute pe Mărțișor, să-l pedepsească dar moare după 9 sau12 zile, înghețată. Firul negru împletit cu cel alb, a existat în cultura dacică și el simboliza pământul reavăn de primăvară și se purta primăvara la mână.
De mulți ani, așa cum amintea prin sec. XVIII un membru al familiei Golescu în prima scriere despre obiceiul mărțișorului, la noi fetele și copiii primeau mărțișoare cu semnificații aparte. În Bucovina însă, era invers, fetele împleteau două șnururi pe care le legau la mână bărbaților necăsătoriți ca să-i apere de necazuri căci primăvara erau multe munci grele pe câmp, în pădure și la vânătoare. Obiceiul s-a păstrat și azi, poate mai mult pentru hazul lui. Nici Maramureșul istoric nu se lasă mai prejos. Sunt sate unde fetele confecționează mărțișoare din lână pe care de 1 martie le prind de clopul flăcăilor care le poartă până la înflorirea mălinilor. Este o datină care se respectă și azi.
După cum constatați, frumusețea renașterii naturii și lupta dintre cele două surori, Iarna și Primăvara, sunt animate de prezența babelor, moșilor, tinerilor, soarelui. Existența babelor în calendarul nostru popular nu reprezintă unicitate în obiceiurile popoarelor dar se zice că restul europenilor nu au legende așa frumoase ca ale noastre. Babele noastre sunt studiate de mari folcloriști europeni care le-au așezat în panteonul umanității, fiind asemănătoare Mamei Pământului, Geea ori Mamei fără Vârstă, Zeița Rădăcinii din cultura indiană și multor alte zeițe responsabile cu reînnoirea plantelor și schimbarea anotimpurilor. Toate se supun aceluiași principiu universal feminin, urmând un ciclu ce se repetă după fiecare patru anotimpuri, adică tinerețea plină de viață a primăverii cu fiorii dragostei, căldura iubirii vara când totul se scaldă în căldura zeului soare, apoi toamna cu frumusețea dar și primele ei spaime, urmată de teribila iarnă care transformă definitiv și urât femeia într-o babă rea, aprigă dar o bună tămăduitoare și uneori sfătuitoare. Baba Dochia, prin toate legendele ei, unică și fascinantă spun străinii cercetători, revine la noi în fiecare an cu tot bagajul ei interesant. Baba dacilor cum a numit-o și Călinescu, Baba Dochia, face parte din „cele 4 mituri fundamentale care au modelat cultura și spiritualitatea românească” alături de Miorița, Meșterul Manole și Zburătorul.
Și cum nici o babă oricât ar fi ea de puternică nu poate stăpâni singură, au apărut și Moșii, împreună ei au avut, poate din vremuri ante dacice, din vremea pelasgilor cum pretinde Hașdeu, rolul de străbuni, părinți, sfătuitori, vraci, intermediari între zeitate și pământean, chiar rolul de a domoli babele prin blândețe și înțelepciune masculină. Că apoi s-a suprapus tradiția celor 40 de pahare pentru a cinsti Mucenicii din Sevasta, asta este o altă combinație a înfruntării zeului Bacchus cu credința creștină.
Mărțișor cu puteri magice, tămăduitoare, ocrotitoare, alături de babe și moși, peste care de departe tronează Baba Dochia, avem o cultură multimilenară care ne atestă stabilitatea pe aceste pământuri, apartenența la interesanta și încă nedezvăluita total cultură tracică cu influențele celtice, slavone și câte vor mai fi fost.
Am primit deja mărțișorul ritualic, șnurul împletit din firul alb și cel roșu cu un bănuț simbolic de argint, pe care-l voi purta la mâna stângă până când Dochia va îngheța, apoi voi lega șnurul de o crenguță să-și împlinească magia lui milenară iar bănuțul, tot după tradiție, va fi dat pe vin roșu, pâine de grâu curat și brânză albă.
După ce dacii s-au pierdut puțin printre soldații din toată lumea imperiului, aduși aici cu legiunile romane care păzeau mănoasele noastre pământuri și munții auriferi, bănuțul de argint a fost înlocuit cu alte simboluri: potcoava, unul din simbolurile lui Marte care ferea purtătorul de vrăjitoarele zeului Saturn dar și fierul din care era făcută, semn în mitologia romană al forței; trifoiul celtic pe care-l foloseau druizii în ritualuri sacre, fiecare frunză având un rol magic pentru sănătate, dragoste, faimă și bogăție. Mai târziu legendele creștine spuneau că trifoiul cu patru foi este singurul lucru pe care l-a luat Eva când a plecat din Rai. Isteață Eva de atunci! Mămăruța sau buburuza, simbolul fertilității și maternității cu vechi tradiții locale, apoi ancora speranței, cheia care deschide ușile norocului și viitorului frumos, coșarul care purifică prin foc și multe altele. Poate îmi voi adăuga și eu pe funia vieții, alături de argintul dacic și bufnița grecească a zeiței Atena, simbolul dual al rațiunii și al vieții lungi plină de înțelepciune. Sper să-și îndeplinească tainele!
Și ca la orice sărbătoare păgână petrecută cu mare bucurie, conducătorii creștini au suprapus o alta cu un nume care dă de bănuit, Sf. muceniță Evdochia. Cert este că sărbătoarea veche, tracă, a rămas triumfătoare peste cea creștină, indiferentă la trecerea timpului.
Am început să fim veseli și calzi la suflet odată cu Dragobete, cel „beat de iubire”, continuăm cu Mărțișor, cu babele cele năzbâtioase și terminăm serbările începutului renașterii cu șugubeții Moși și vinul roșu, pita și brânza luate pe bănuțul dacic. Vă doresc să aveți o primăvară bogată, plină de multe călătorii frumoase și așa cum spunea cândva Victor Hugo, nu uitați :
Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului !
Aseară am descoperit un articol semnat de Liviu Iancu pe Profit.ro referitor la participarea României la Târgul de Turism de la Los Angeles . Inițial n-am vrut să cred, să accept ce e scris acolo, apoi mi-am adus aminte că fac parte dintre acei români care au ales cândva să rămână aici pentru că are o țară frumoasă, bogată natural, că e locul unde s-a născut, că….multe altele. Mare prostie ! Atunci credeam că este adevărată acea vorbă din bătrâni Ubi patria, ibi bene ! Cât m-am înșelat ! Pentru a-ți fi bine în patria ta trebuie să nu gândești logic, să nu ai milă, să nu ai cultură, să nu ai teamă, să nu te preocupe soarta generețiilor viitoare, să nu apreciezi moștenirea străbună, Trebuie să fii capabil să te îndobitocești pe zi ce trece, să accepți toată mizeria servită cu zâmbetul pe buze de cei mai nepricepuți și rău voitori oameni ai zilelor noastre, politicienii !!
Azi sunt revoltată doar privind o poză de la un târg de turism așa de important, Standul României la Târgul de Turism de la Los Angeles !! Nu pot crede că patru oameni, salariați ai statului român, plătiți din banii noștri, și-au făcut o mică vacanță la Los Angeles, sub masca unor nevinovați și neajutorați !! Acum nu că sunt naivă ! Oricum se plimbau cu cazare, masă, transport asigurate din bani publici. Dar să te duci chiar așa, mai nud decât o statuie antică la un așa târg ?! De ce n-au stat acasă ?? Oare dacă acel stand ar fi fost dat pe mâna unor agenții mici dar harnice, unor posesori de site-uri sau bloguri de travel, credeți că arăta mai de plâns decât Vinerea Mare ?!?! Nu, fiți siguri că n-ar fi strălucit acoperit cu foiță de aur dar ar fi avut culoare, ar fi avut suflet, viață și toate astea ar fi grăit vizitatorilor, în suflet, românește, cu albastru Deltei Dunării, cu crestele Făgărașului, Bucegilor, pădurii Baciu, cu tainele legendare ale Ceahlăului, cu mormintele urieșilor din Muntenia și Argeș, cu ciudatele cruci de la Săpânța, cu tainele și legendele Corvinilor și Bisercii Negre, cu pricesnele Densușului și Sanctuarul Urșilor și de ce nu, cu miturile atât de neromânești ale lui Dracula dar care prind atât de bine la americani. Și câte ar mai fi fost de spus pentru a le dirija gândurile, visele, planurile turiștilor americani !!
N-are rost să mai spun nimic, nu ajută, nu repară, nu rezolvă dobitocia dar și reaua voință, că de profesionalism chiar cu minus nu pot zice nimic ! Vă invit doar să citiți acel articol și, aceia dintre voi care ați fost la TTR București să faceți o comparație.
Inițial am scris acest articol pentru blogul meu de turism https://sufletdeturist.ro/ dar mi-am dat seama că nu-mi doresc o pată neagră, dureroasă, pe blogul meu de suflet. Zișii noștri pofesioniști în promovarea turismului nu pot sta alături nici măcar de harnicii bulgari, asta ca să nu vorbim și de alții mai săraci ca noi dar care se luptă din toate puterile să se ridice cât pot de sus și de repede pentru a umple o vistierie care acum are ca izvor sănătos în toată lumea, turismul internațional !!
Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui dar trebuie să tragi bine cu urechea ca să o auzi și trebuie un gram de iubire ca să o înțelegi. Nicolae Iorga
Ne-am plictisit de iarna care nici de data asta n-a fost grea așa că acum îl așteptăm cu drag pe cel ce ne deschide porțile primăverii, Dragobete. O sărbătoare a neamului nostru, autentică, cândva zgomotoasă și puternică, azi sfioasă și tăcută ce nu îndrăznește să ne îndemne la bucurie, umbrită fiind acum de prea puternicul ei frate, Sf. Valentin. De fapt, o sărbătoare locală umbrită doar de dictatorii de azi și din totdeauna, banul, comerțul, emanciparea. Dar ce este oare Dragobetele și cine a fost Sf. Valentin? Dragobete, un flăcău frumos de legendă, un fel de semizeu trac ce și-a petrecut sute de ani viața misterioasă prin sufletele fetelor și flăcăilor de pe pământurile noastre iar Valentin, un pământean, preot în Roma sec. III se pare, în anii persecuției creștinilor, preot ce a avut îndrăzneala de a cununa tinerii soldați și a le ocroti familiile, fapt interzis de împărații Romei. Pedeapsa supremă, decapitarea, a venit după ce a cununat un creștin cu o păgână. Cum ultimele lui fapte s-au petrecut în timpul sărbătorilor romane ale purificării, după sacrificiile către zeul Februus, Valentin a rămas în inima tinerilor ca un martir sacrificat pe altarul dragostei și al familiei. Se spune că înainte de a fi decapitat, a scris pe un petec de pânză o urare către fiica paznicului închisorii, de care se îndrăgostise, Pentru Valentina mea pe care a semnat-o De la Valentinul tău și acela a fost primul mesaj de iubire desenat cu inimioare și floricele. Legendele lui sunt multe, majoritatea sunt frumoase și emoționante că doar povestesc despre partea nevăzută, neînțeleasă a sufletului omenesc, greu de explicat, dragostea dintre un bărbat și o femeie. De-a lungul secolelor Valentin a fost canonizat, sărbătorit și în același timp hulit de biserică, cântat de marii scriitori precum Shakespeare prin glasul Opheliei, a fost o sărbătoare a popoarelor europene și a migrat peste ocean. Azi a ajuns pușculița comercianților mari și mici. Oare a fost cu adevărat un susținător al iubirii dintre un bărbat și o femeie, a luptat el pentru sfânta familie? Nu vom ști niciodată adevărul. Dar sărbătoarea Sf. Valentin rămâne, fie de o acceptăm sau nu aici, pe pământurile noastre unde a domnit zeul dragostei autohtone, un flăcău frumos, cum altfel decât ca în povești, așa cum sunt toți feciorii legendari ai românilor, Dragobete!
Legendele lui Dragobete sunt atât de multe încât cu greu poți alege una să fie cea mai frumoasă. Am să vă povestesc o legendă ardelenească, cea care mie mi-a plăcut cel mai mult.
Se spune că în vremurile războaielor lui Decebal cu Traian, la poalele unui munte trăia singură într-o colibă, o prea frumoasă ciobăniță, o fată cu părul bălai, cu ten alb de zână și cu ochii precum cerul senin de vară. Pe frumoasa cu buze precum fragii copți o vroia de soție împăratul Traian dar era greu de prins, doar era fata regelui Decebal, Dochia. Într-o noapte când Dochia a rămas cu oile pe malul unui lac, în timp ce dormea, Duhul Muntelui transformat în ceață a iubit-o cu patimă. Rodul acelei nopți a fost un prunc frumos, născut pe 24 februarie, pe care ursitoarele l-au numit Dragomir. Și ce ursitoare a avut copilul: zâna Primăvara ce i-a dăruit iubirea, florile proaspete și tinerețea veșnică; apoi zâna Vara i-a dăruit focul iubirii adevărate și împlinite, Toamna i-a dăruit un fluier cu care să bucure sufletele oamenilor. Zâna Iarna a îmbrăcat copilul cu un costum asemeni bunicului Decebal, culoarea albă strălucitoare, un costum ce se mărea odată cu băiatul și mereu rămânea curat. Mijlocul l-a încins cu un brâu roșu de lână, culoarea dragostei și a sângelui. Ajuns flăcău, Dragomir vrăjea toate fetele cu sărutul lui nepământean, cu privirea ochilor verzi ca iarba crudă și cu pletele lui negre fluturând în vânt. Oamenii l-au numit Dragobete, nu se mai știe dacă dacii ori slavii. Pentru o vreme a fost ucenic la tatăl lui, în inima muntelui, unde a învățat lucruri nepermise muritorilor de rând, tainele naturii, plantele de leac, vocabularul păsărilor și mai ales cum să facă oamenii să se iubească. Așa se face că a ajuns să vegheze renașterea naturii și perpetuarea speciilor prin iubire, să pătrundă în visele flăcăilor și să-i învețe cum să cucerească fetele. Ei, dar nici el, misteriosul jumătate om și jumătate înger, nu se putea opri de a iubi cu patimă frumoasele satelor fie de erau singure, fie că erau măritate !!.
Dochia n-a avut alt iubit și asta a făcut-o rea în singurătatea sufletului ei. Așa că ea n-a înțeles că și falnicul ei flăcău, mijlocitorul iubirilor, tânjea după o dragoste unică, tocmai el cel care era maestrul iubirii. Dar l-a ajutat și pe el fratele ursitoarelor, cel care l-a sfătuit cum să pună firele roșii în pomii din livadă și să o păcălească pe Dochia, astfel ca o fată frumoasă să-i devină iubită. Cea mai frumoasă fată a ajuns în brațele lui Dragobete și s-au cununat cu ajutorul zânelor. Ca să-i ferească de furia Dochiei care nu-și dorea o noră, i-au trimis să locuiască la poarta Timpului și să aibă grijă de tineri și natură primăvara, de rostul păsărilor, când totul renaște la viață veselă. De atunci zilele dinainte de 1 martie se numesc dragobetele, adică zilele când se face curățenie în curți și case, se prind fire roșii în pomi să prindă rod bogat, se hrănesc păsările. Atunci tinerii satelor pleacă în pădure să aducă florile magice ale primăverii și în jocul renașterii naturii, băieții își aleg iubitele pe care le sărută apoi în fața întregului sat sub vraja Dragobete pupă fetele, astfel fiind pecetluită logodna, chiar dacă părinții nu sunt mulțumiți de aleasă.
Învinsă de durerea iubirii ei neîmplinite și mânioasă pe iubirea și logodna fiului, Dochia și-a îmbrăcat cele nouă cojoace și a plecat de nebună pe munte să-l caute. Negăsind fiul, s-a retras la Duhul muntelui – spun bătrânii că ar fi Ceahlăul – și acolo s-a transformat în stâncă pentru a rămâne pe vecie cu cel care i-a dăruit falnicul flăcău Dragobete, cel adorat de toți muritorii, bărbați, femei, păsări, flori.
Legenda mai spune că după câteva sute de ani, Dragobete supărat că oamenii s-au înrăit, s-a retras în măruntaiele muntelui, la tatăl său. Din dragoste pentru oameni, a rugat-o pe Maica Domnului să-l transforme în ceva folositor pământenilor dar să le amintească acestora în fiecare primăvară că iubirea răzbate dincolo de orice greutate, că dincolo de zbaterea și clocotul ei este viața cea adevărată și fără iubire viețuitoarele mor. Și așa, în fiecare primăvară, apare o plantă de leac și de magia iubirii și care rezistă sub zăpada și gerul furiilor Dochiei. Năvalnic, îi spune , după porecla lui Dragobete, Năvalnicul ! Un hoțoman / De mângâieri și sărutări. Un hoțoman pentru că sucea și mințile femeilor măritate 😂, că de, orice petrecere dă și-n belele !! Planta de năvalnic o culeg fetele și o poartă în secret la sân pentru a avea noroc în dragoste. Cât adevăr e în vorbele lui Ionel Teodoreanu:
Dragostea arde dar lipsa ei usucă !
Ziua Sf. Valentin din lumea catolică și Dragobetele nostru strămoșesc, două sărbători care, fiecare într-un anume fel proslăvesc fiorul iubirii tuturor ființelor pământene, de fapt taina perpetuării, sunt una blamată, cealaltă uitată. Creștineasca sărbătoare a Sf. Valentin din 14 februarie a fost scoasă din calendarele catolicilor acum 49 de ani din diverse motive și rămâne în accepția publicului doar o sărbătoare comercială, păgână. În schimb Dragobete este o sărbătoare păgână, nu ortodoxă, de peste veacuri moștenire de la traci și slavi și ar fi deosebit de frumoasă dacă noi i-am reda puțin magia, universalitatea de altă dată, dacă am avea curajul să ne dovedim nouă și lumii că iubirea este cel mai frumos dar cu care au fost înzestrate ființele în ziua când Divinitatea a suflat peste lutul creației! Că biserica ortodoxă a suprapus o altă sărbătoare proprie peste aceasta, e un fapt obișnuit în creștinarea popoarelor și în folosirea credinței ca instrument al statului. Farmecul Dragobetelui însă e unic. Să nu uităm în aceste zilele de Dragobete care încep curând că nimic nu este mai frumos decât iubirea și respectul, că trebuie să acceptăm că suntem diferiți ca exprimare dar în suflet avem același fel de trăiri, toate unite de iubire. Și totuși mi-ar place să văd că la noi Dragobete este cântat, chemat, slăvit, cui oare nu-i place să facă un legământ de iubire printr-un sărut? Și-mi place că românii cândva nu aveau nevoie de hârtii, inimioare, daruri scumpe, ei sărbătoreau natura din care erau parte, ofereau florile proaspăt spălate de zăpada zânelor și, sfioși sau nu, pupau fetele dragi. Doar așa se striga prin sate, Dragobete pupă fetele ! (… și femeile 😉!!!) Sărutați-vă iubitele și dovediți lumii că tradițiile noastre nu mor.
Cei însurați, aveți grijă de neveste, nu le supărați de Dragobete căci aveți parte de ghinioane, pagubă și ceartă acasă tot anul ! Vraja asta n-a pierit și nici să nu vă faceți vise că o păcăliți ! Iar voi, fete și neveste, stați prin preajma bărbaților cu veselie, dacă-i ocoliți de Dragobete, veți fi peste an singure și ursuze. Așa spun legendele noastre românești și trebuie să le credeți, să vă fie teamă de ele 😊 ! Mai ales acum când Cap de Primăvară, Dragobete, vă dă târcoale !!
Eu voi face exact așa cum spune tradiția: măritată fiind, mă voi ocupa de păsările din ogradă și le voi da să mănânce înainte de a mă vedea Dragobete sau cum îi mai zice, Logodnicul Păsărilor !! Am multe, un stol de vrăbii care toată iarna mă așteptau pe gard să le dau cerealele și acum îmi cântă zilnic melodioasele triluri ale perpetuării ! Sunt primele care împlinesc taina Dragobetelui !!
O viață fără sărbătoare e ca un drum lung fără popasuri ! / Democrit
Minunea asta am luat-o de pe facebook de la No, tulai Doamne dar vreau să zic că m-a distrat teribil și mi-a dat de lucru pe alt blog. Mi-am amintit de un zbor de noapte când avionul cu motoarele pornite aștepta un călător întârziat și cineva a spus tărișor, cu voce de eunuc :
Iese fum în cabină !!!
Noroc că nu toți eram somnoroși, erau doar luminile de pe pistă care dansau în interiorul cabinei avionului nostru. Cert este că pe timpul zborului, imediat după decolare am primit mâncarea și un pahar de vin ! Nimic anormal. Doar că după 15 minute am mai primit câte un pahar, bun și cam tărișor, probabil pentru somn fără fumuri 😂
Dar dincolo de glume și amintiri haioase, frica de zborul cu avionul e o problemă …. rezolvabilă, total sau parțial. Pe bani, desigur dar merită !!!!
Astăzi este ziua Roșia Montană ! Astăzi se împlinesc 1888 de ani de când cea mai veche localitate minieră de pe teritoriul românesc a fost atestată documentar. E drept că de asupritori, Imperiul Roman dar este de o importanță deosebită această atestare pentru noi, poporul român actual. Una din tăblițele cerate, cea cu nr.XVIII, găsită în interiorul minei, atestă existența Alburnus Maior ca localitate importantă, minieră. Este de o uriașă valoare pentru dovedirea vechimii noastre ca popor în Transilvania.
Zilele trecute, scriind pentru https://sufletdeturist.ro un articol despre Bulgaria, am fost curioasă să compar lista UNESCO a țării noastre cu cea a Bulgariei. De aici am ajuns să caut Roșia Montană. Aflasem din vară de opera inedită a guvernului Dăncilă, prin ministrul culturii actorașul George Ivașcu, de a cere amânarea includerii zonei Roșia Montană pe Lista Patrimoniului UNESCO , din motive pur financiare. E drept că sumele pe care ar trebui să le plătească statul român în situația în care ar înfrânge Roșia Montană Gold Corporation, societate pe care ne-a adus-o în casă același partid ce conduce acum țara, sunt enorme. Dar nu cred că banii ce ar fi de dat sunt marea problemă, poate alte interese mult mai mari.
Oricum, acțiunea de a amâna urcarea pe acea listă a unui site ca Roșia Montană este de neînțeles pentru străinii care spun că atât istoric, cultural dar și financiar valoarea este uriașă. Căci de aici se estimează scoaterea a aproximativ 300 tone de aur pe lângă cantități mari de argint care se vor exporta brut iar nouă ne-ar rămâne DOAR un lac de decantare plin cu steril (cianuri), pe o suprafață de 2*4 km și care, în cazul unei catastrofe, lovește puternic și țările vecine. Ați văzut cred la tv recenta situație din Brazilia. Înfricoșător !!
Hotărârea care trebuia luată în vara anului trecut – trecerea pe lista UNESCO – a fost amânată sine die. Cei de la UNESCO, contrariați și ei de decizia României, se spune cam unică în istoria Patrimoniului, știu că această cerere ar putea fi discutată în următorii trei ani începând de la vara lui 2018 când s-a depus cererea de amânare . Cum procesul este în derulare și cum se așteaptă ca decizia să se dea în 2020, plus recursuri sau alte proceduri, trenul Roșia Montană – UNESCO este pierdut din vina noastră. Apoi întreg procesul ar trebui reluat, cu noi studii făcute de specialiști.
”Roşia Montană conţine cele mai mari şi mai importante tuneluri miniere din lume, cu rarităţi cum ar fi tablele scrise şi roţi de apă, care odată controlau debitul de apă în galerii. Piscuri înalte, situri vechi, biserici şi alte situri arheologice completează comunitatea, care este, astfel, o bijuterie naturală şi istorică”, / Andrew Wilson, profesor specialist Oxfort, membru în echipa din 2011 care a făcut un studiu amănunțit al zonei.
”Munţii din Transilvania poate nu sunt bântuiţi de vampiri, în schimb sunt plini de aur care atrage ceea ce unii numesc atenţia prădătorilor într-o luptă continuă care refuză să se stingă”, O concluzie a Național Geografic care nu mai poate genera nici un comentariu.
Roșia Montană se află pe cele mai cunoscute depozite de aur din Europa – estimată la 314 tone de aur și 1500 tone de argint. / The Guardian
Și dacă aveți drum prin Brad, opriți-vă puțin la Muzeul Aurului. Merită !
Sunt locuri în care îți dorești să ajungi măcar o singură dată, într-o vacanță și atunci numele acelui loc stă mereu la pândă ca o fiară flămândă, așteptând să-i pice pe de-a gata hrana, adică informații despre colțuri nebănuite, netrecute pe ghiduri turistice obișnuite, neumblate de prea mulți. Informațiile se așează cumva în mintea sau notițele tale și nu-ți mai dau pace, te urmăresc și te împing tot mai tare să treci acea destinație tot mai sus și mai sus pe lista ta lungă și hulpavă de dorințe turistice. Știi că niciodată nu vei găta lista, cum zice românul neaoș dar o tot completezi, o modifici, o plângi sau te bucuri privind-o, sperând că poate se va îndura divinitatea să-ți lungească ața și să bifezi cât mai multe dorințe ! Hei, ce nesătui, ce lacomi suntem noi cei atinși de microbul călătoriilor ! Sau poate doar avem o defecțiune genetică, una bună, de invidiat, nu ca alții care trag ponoase toată viața că cineva, acolo sus în necunoscut, a încurcat gene, cromozomi și ce o mai fi necunoscut prin mecanismul miraculos al omului !
Cam așa și eu, nu puteam să ies din tipar. O listă lungă ca un pomelnic habotnic stă ascunsă în agenda dar mai ales în mintea mea și așteaptă, așteaptă…. Ce așteaptă ?!
Neapole ! Un oraș pe lista mea. Poate curând. Printre multele informații, de la cultură la gunoaie pe care le-am adunat în timp, una mi-a dat de gândit mai ales în toamna anului trecut când la noi era un referendum , destul de slăbuț! Femminiello !
Cred că nu poți cunoaște o țară, un popor dacă nu-i cunoști și tradițiile, sărbătorile, gastronomia, obiceiurile locale ale satelor, orașelor și chiar ale unor cartiere pe care unii nu le-ar călca nici morți. Dacă nu ai un minim de informație, există riscul să-ți strici chiar vacanța căci nu știi la ce să te aștepți și ce te-ar interesa din ceea ce vezi prima dată. Napoli, Neapoli este un oraș aparte al Italiei, un oraș renumit de-a lungul secolelor pentru toleranța sa religioasă și culturală, etnică. Așa se explică cultura femminiello veche de secole și care face încă parte, deși slăbuț, din viața activă a cartierelor populare, a celor mulți, a celor ce fac de fapt adevărata comunitate..
Femminiello sau femminella, ambele nume acceptate din sec. XIX, sunt acei oameni care nu se simt nici bărbați, nici femei, ci ambii, în mod dualist, după cum i-a definit cel mai simplu un veteran renumit al lor, Ciro Cirreta. Pe de altă parte, studiile profesorilor de la universitatea din Neapole sunt din ce în ce mai multe și mai aprofundate, femminiello sunt un grup aparte, specific zonei din Napoli și câtorva sate din jur și se spune că este greu să stabilești adevărul, cultura lor fiind ceva legendar, granița dintre om și sacru. Sunt acei oameni care nu au greșit cu nimic totuși, doar natura sau divinitatea a greșit, voit sau nu, nimeni deocamdată nu poate ști cum s-a hotărât aranjarea cromozomilor sau doar genelor în momentul creației acelei ființe. Aici, în Campania, locuitorii obișnuiți au înțeles de secole acest joc al creatorilor nevăzuți și au dat o șansă celor loviți de ei. Femminiellii sunt acceptați în societatea napolitană, sunt integrați, fiind cei care duc viața dublă uneori, a celei mai vechi meserii din lume, noaptea, iar ziua se ocupă cu multă dăruire de bătrânii care au nevoie de ajutor, de copiii vecinilor, de alte lucruri care vin în sprijinul celor în mijlocul cărora trăiesc. Sunt acceptați de biserica locală, tot creștină desigur și chiar sunt responsabili cu anumite ceremonii vechi și ele de când lumea. Legenda spune că în sec. XIII doi tipi care se iubeau, femminielli cum sunt numiți azi, au fost pedepsiți și duși într-o noapte de iarnă pe muntele Partenio, legați de un copac, să moară de frig. Dar imediat ce au plecat ceilalți, Madona a trimis soarele să le încălzească șiatunci mâinile lor fierbinți au reușit să dezlege funia. S-au întors în cetate, veseli și sănătoși, spre mirarea locuitorilor care de atunci au înțeles mesajul divin și-i primește în biserică pe femminielli, le oferă același tratament ca oricărui cetățean. Legendele lor însă sunt mult mai vechi, de dinainte de creștinism.
N-am să dezvolt aici povestea din vremuri antice a Femminiello, probabil moștenire de la grecii care s-au stabilit la poalele bătrânului Vezuviu și cumva îmbogățită de ocupația spaniolă care avea pentru militari acest gen de însoțitori ai trupelor. Femminielli sunt aparte aici, nu-și fac tratamente cu hormoni, implanturi mamare sau operații de castrare, singura lor problemă este barba. Se îmbracă precum femeile, se machiază, practică cu mare pasiune meserii pur feminine. Și ce este cel mai important, nu se identifică totuși cu femeile și nici nu-și doresc să fie considerați astfel, ei sunt cumva al treilea gen, cel creat de o greșeală a naturii !! Că nu tot ce se spune este adevărul, totuși cred că nu fără judecată comunitate le încredința fără teamă grija copiilor ! Dar dacă nimeriți în Napoli când este sărbătorită Tammurriata , o sărbătoare a primăverii dedicată celor șapte Fecioare locale, aflați că Tammurriata este un dans aparte, până nu demult actorii principali fiind acei femminielli iubiți și acceptați cu drag de comunitate. Tammurriata este de secole un dans simbolic, este dansul în care omul altfel dar și cel obișnuit își găsește mereu locul lui important în lume, în această lume creată de alții din largul Universului, fără voia noastră. Mesajul ar fi că locul fiecărui om nu este mereu bine stabilit spre ceea ce societatea crede că e bine, moral. Locul omului este mereu schimbător, fără voința lui, căci aceasta este legea Universului, continua schimbare ! Viața, spunea un italian, este un dans, fiecare dintre noi este un dansator al armoniei universale ! Dansatorii antici, hermafrodiții considerați apărați de zei, au ajuns azi să formeze perechi din două femei, un bătrân și un copil, doi homosexuali, adică cupluri care reprezintă transformarea omului în timp, a locului său în lume, dualitatea sexuală, moarte și viața, dragostea și lupta pentru ea. Un dans greu de înțeles, plăcut privirii și auzului dar pentru care ai nevoie de istorie pur și simplu și mai ales o putere de a încerca să înțelegi OMUL, ființa aceasta zisă superioară dar care este și azi o mare necunoscută. Îți trebuie ceva neuroni isteți și toleranți ca să înțelegi dansul acesta dincolo de frumusețea mișcărilor și sunetelor de tamurro, tamburina. Și neapărat să pricepi mesajul sunetului a două castagnete, la ei lucrate din lemn de castan, simbolizând masculinitatea! Ceva mă duce cu gândul la dansuri arhaice românești ale căror origini și mesaje se pierd dincolo de două milenii și care fac parte din bagajul nostru cultural în lume. Suntem oare capabili să le povestim ?!
Tammurriata are azi numeroase variante, timpurile au adus și acolo schimbări, s-a adaptat vremurilor. Una din cele mai celebre este Tammuriatta nera, o poveste tristă despre dragostea unei mame pentru fiul ei negru, primit ca dar de la divin pentru dragostea față de un soldat american…
Cultura femminiello, unică în lume și specifică doar Campaniei, este pe cale de dispariție în Neapole datorită avântului și drepturilor uneori inimaginabile pe care și-a luat-o comunitatea celor altfel venită de pe alte locuri dar mai ales a fenomenului de înstrăinare, a dispariției treptate a simțământului comunității. Lumea se schimbă, nimic nu stă pe loc, este legea Universului cum spuneam mai sus, continua schimbare și cum spun cei care cercetează istoria acestui fenomen napolitan, se pare că femminielli trece printr-o nouă mutație genetică, psihică !! Păcat însă că o greșeală a naturii sau zeilor se schimbă și ea, nu în bine iar legea toleranței, a înțelegerii între minoritățiile de orice fel dispare. Zilele trecute pe tvr2 aveam să văd un mic filmuleț tocmai cu acest sfârșit de lume a femminielli din Cartierul Spaniol al orașului Neapoli. Mi-am amintit de un ghid turistic napolitan ce indica, singurul de altfel, acest fenomen cultural al locului, l-am căutat și așa am dat de o frază ce m-a pus pe cugetat, asemeni trestiei lui Pascal:
Când o fi să mor nu o voi face ca o femminiello ci ca o ființă umană ! Ciro Cirreta
De ce am scris despre un subiect oarecum tabu, eu, din fericire un om sper normal genetic după cum mi-a dovedit viața până acum ? Pentru că atunci când am căutat să aflu mai multe despre femminiello, mi-am amintit ceva din lecțiile de latină făcute în liceu (latina, italienii, Campania, coincidență ?!): Homo sum: humani nihil a me alienum puto. / Om sunt și nimic din ceea ce e omenesc nu-mi este străin. / Terențiu
Știți cum a zis Goethe: Vedi Neapoli e poi mori ! Îmi doresc să văd Neapoli dar să trăiesc și după pentru a povesti aici și pe celălalt blog al meu vizita acolo. Pentru asta ar trebui să mai scormonesc înainte câteva locuri și istorii din țara mea căci Neapoli se leagă de ea, de legendele ei, de fantasmele cu multe șanse de a fi reale…..
Ne aplecăm ades asupra cărților din vitrine, mai rar văzute pe tarabe în ultimul timp și căutăm nume vechi, celebre sau încercăm să descoperim valori noi, să regăsim cumva nume de care am auzit de la alții dar pe care n-am reușit să le cunoaștem pentru că pur și simplu au dispărut !
Avem să aflăm, unii din știrile zilei, alții mai scormonitori din manuscrise aflate pe rafturile bibliotecilor, că cenzura a funcționat în lume mereu și în fiecare cultură, în fiecare epocă istorică. Opere literare, filozofice, științifice, adică tot ce mintea omenească a pus în timp pe papirus, pe hârtie, a fost triat de acești a toate știutori și ce nu le-a convenit au trecut simbolic în moarte prin ardere.
Writer’ Block, Berlin (preluare net)
Citeam anul trecut pe un ghid că la Berlin s-a marcat locul unde în 10 mai 1933 s-au incendiat cărți din ordinele conducătorilor naziști. La 10 mai 1999, la 66 de ani de la eveniment, s-au montat niște cuști metalice ordinare pe care sunt puse mașini de scris ale deceniului doi și trei din sec. XX. Se numesc simbolic Writer’s Block ! Nimic însă nu le leagă de acel fenomen al paginii albe cu care se confruntă orice scriitor, adică lipsa de inspirație de moment. Blocajul scriitorilor în piața din Berlin a început în aprilie 1933 și a culminat cu ziua de 10 mai a aceluiași an când studenții germani, lăudați de Goebbels au ars 25000 de volume, unele adevărate capodopere:
Bine faceți că ardeți gunoiul intelectual al trecutului ! le-a spus gauleiterul partidului lui Hitler. Acțiunea nu a fost singulară căci în acea zi în alte 34 de orașe germane focul a mistuit cultura care nu era ariană. Ideea a fost de a arde operele scriitorilor evrei. Totuși nebunia s-a extins asupra autorilor homosexuali, a socialiștilor, a celor care au promovat scriitorii cu handicap chiar locomotor, a celor ce promovau femeile, a multor străini precum și Ernest Hemingway.
A fost una din numeroasele acțiuni de acest fel de-a lungul istoriei când cineva, un lider ce se crede zeitatea pământeană, hotărăște în numele întregii umanități ce este bun și ce nu pentru muritorii de rând. Motivele sunt diverse, fie politice, fie ura de rasă, eutanasia, superioritatea intelectuală, practici sexuale nepermise de puritani, de culte religioase, etc. Uneori motivele sunt atât de puerile că te și miri. Acțiunea este veche de dincolo de era noastră, de prin sec. III î.Hr. când a avut prima incendiere din ordin imperial a unor manuscrise celebre în China. Qin Shi Huang, împăratul chinez care a lăsat în urmă minuni arhitecturale precum Marele Zid sau Armata de Teracotă, a ordonat prima ardere a cărților care nu-i conveneau, exceptând se zice pe cele de astrologie.
Arderea a continuat la toate popoarele care au condus lumea. N-am să amintesc din lunga listă decât arderea documentelor mayașe și aztece din ordinul bisericii catolice în 1560-1562, una din cele mai mari pierderi ale culturii umanității. A fost în același timp cu momentul când Inchiziția a dat Index librorum prohibitorum o lungă listă de cărți interzise create de catolici dar interzise supușilor acestor religii. Acum aproape 500 de ani această listă a fost legiferată de un papă și un înalt consiliu, a cunoscut 32 de ediții, ultima în sec. XX cu 4000 de volume. În a doua parte a sec.XX / 1966 lista, Indexul a fost anulat. Cel puțin oficial ! Poate că cei ce citesc aceste cărți sunt și azi puși la index, cunoașteți doar expresia .
În Germania însă, G.P Salzmann, fiul unui nazist și-a dedicat o parte din viață găsirii unor opere ce au scăpat de flăcările din 1933. A adunat pe banii lui, din 1976 până la moarte în 2013, 12000 volume ce au făcut parte din edițiile celor arse și pe care le-a dat Universității din Augsburg în anul 2009. O palidă dar demnă de laudă misiune a unui om care a redat publicului o mică bibliotecă !
Mă întorc cu gândul la o carte pe care am citit-o cândva dar asupra căreia e momentul să revin, i-a împlinit menirea, Fahrenheit 451 !
Adică la 451 ° F arde hârtia obișnuită !! Pentru cei ce nu vă amintiți, Ray Bradbury a văzut lumea americană în viitor, deși era doar prin 1950 și ce l-a îngrozit, lumea cărților era interzisă iar pompierii aveau misiunea de a descoperi case ce mai păstrau cărți, de a da foc și a pedepsi posesorii sau cititorii. Dramatică povestea bătrânei care a preferat să ardă împreună cu cărțile ei ! Un mesaj peste decenii, o viziune care se împlinește zi de zi dacă urmăriți cu atenție programele tv, vrafurile de maculatură sub care se ascunde înfricoșat și nevândut un autor celebru din trecut sau o pană de aur din zilele noastre. Mesajul lui Ray îl găsiți în manualele școlare, în repertoriile instituțiilor de cultură.
Mesajul acestui roman a început să mă obsedeze, îl întâlnesc zilnic pe străzi, ca o lume de zoombi a celor ce nu văd trecătorii, a celor ce se reped ca nălucile pe scaune în tramvaie în timp ce degetele joacă nebunesc pe un ecran ce nu înseamnă nici Eminescu și nici Mozart, Pitagora sau Michelangelo, nici chimie și nici fizică pură umană, doar o înstrăinare impusă.
Arderea, fără foc, fără fum, ca o durere mută a viitorului, sub un stăpân de foc nu purificator ci distrugător, asemeni zeului nordic Loki !
Se spune că banul nu are coadă și odată aruncat nu-l poți aduce înapoi pentru că nu ai de ce să-l mai prinzi. Tot așa, se zice că rotund fiind, odată ce-l scapi, se rostogolește până găsește un alt stăpân in buzunarul căruia se cuibărește !
Interesante vorbele din popor și de obicei au mult adevăr în ele.
De mulți ani în drumurile noastre prin țară și prin afară, mergând pe la biserici, moschei, monumente, castele, gropi, fântâni și eu știu câte alte locuri, un obicei este comun: aruncatul banilor de metal în apă, în groapă sau pe la icoane, unii dând cu firfiricii de toate națiile, alții, mai lacomi la noroc și crezând că totul se poate cumpăra în viață, dau cu monede mai valoroase. Nimic nu are limită, speranța de a cumpăra divinitatea este oricum cuibărită în fiecare din noi, la unii mai la suprafață, la alții mai ascunsă în străfundul viselor noastre .
Obiceiul aruncatului de bani pentru noroc a acaparat tot. Nu pot uita un popas recent la o mânăstire argeșeană unde se aranjase ieslea Nașterii și alături un loc unde să pui bani de hârtie. Oamenii aruncau și cu bani de metal spre interiorul ieslei ! Lipsea însă ceva, Isus cu biciul !!!!
Dorința asta de a cumpăra votul divin cu bani, chiar și cu mărunțișul pe care azi un cerșetor obișnuit îl refuză, îmi pare pur și simplu un păcat. Mare !!
Acum să nu credeți că sunt o persoană fără credință, din contră dar totul are o limită. Plus că până de curând nu m-am întrebat cât oare se poate strânge din bănuții aruncați ?! Nimica toată ?! Niciodată n-am îndrăznit să-mi pierd timpul făcând un calcul grosier. Nici nu era corect, sumele ce se strâng din fântâni și gropi sau icoane cum este obiceiul în Grecia, depind de locație, de numărul de turiști sau pelerini, de cât de darnici și creduli sunt sau ce dorințe au în plan, multe altele.
Iată însă că o știre ce a circulat pe diferite canale tv și în presa scrisă, aduce puțină lumină pentru cugetători și îmi dă prilejul de a bârfi oleacă (nu aruncați anatema, bârfa e recunoscută și în Biblie).
Fontana di Trevi din Roma, fântâna celor trei străzi, cine nu o știe, cine n-a văzut-o măcar într-un film ! Și-i știe și ritualul, banul de metal aruncat peste umăr, plata unei dorințe de a reveni cândva în acel loc ! Ei dar bănuț cu bănuț, toate valutele lumii, se adună ceva, așa de o bocceluță, mai mult boccea, plină cu metal ! Se învârte cam la 1,5 spre 1.7 milioane euro pe an! Obicei păgân, obicei creștin ! Ambele. Și da, ați citit bine suma adunată într-un an prin munca de fiecare noapte făcută de lucrători ai salubrității, sub supravegherea poliției. Banii sunt numărați, întocmite documente și depuși într-un cont. Gândiți-vă ce muncă este să aduni o medie de aproape 4000 de euro pe noapte, în monede de toate felurile și toate valorile, să-i sortezi, să întocmești documente ! Lucru făcut gratis de angajații primăriei locale plătiți din bani publici ! Când orașul e plin de gunoaie și de hoți de buzunare ! Unde s-au dus banii ani la rând până a pus biserica mâna pe ei, nu se știe bine. Oricum era și este interzis să scoți un bănuț de acolo, ca turist odată prins că ai luat un cent ud, poți primi o frumoasă amendă. Au fost oameni care totuși au reușit, unul chiar 34 de ani la rând ! Banii aceștia se strâng în fiecare noapte, așa cum am zis mai sus, începând cu anul 2001 și se depun în contul organizației bisericii catolice, Caritas. Pentru noi românii Caritas este un cuvânt de tristă amintire post revoluționară dar Caritasul catolic acționează în întreaga lume ca o societate anexă a Bisericii Catolice ce ajută săracii, pe cei loviți de dezastre, emigranții, bolnavii. Avem și în România această organizație care și-a făcut intrarea cu ajutoare chiar imediat după decembrie 1989.
La Roma, Caritas pretinde că din banii adunați la Fontana di Trevi hrănesc săracii Romei, le asigură locuință celor fără de adăpost, unele tratamente și alte ajutoare. Veniturile Caritas Roma adunate din fântâna di Trevi reprezintă 15% din bugetul lor. Dar nici acolo veniturile bisericii nu sunt verificate de instituțiile statului. Totul bine și frumos. Doar că primăria Romei a hotărât ca din 2017 să adune ea banii și aceștia să fie folosiți la repararea unor monumente istorice iar o mică parte să meargă la săraci. Și asta sună bine dar italienii sunt neam cu noi, așa se zice !! Nici monumente nu s-ar fi reparat, nici săracii n-ar fi primit măcar un pahar cu apă. Până la urmă adepții bisericii au câștigat după doi ani de proteste și cumva au obligat primarul Romei să tot amâne decizia de a confisca banii. Sau măcar o parte din ei. Deocamdată, doar deocamdată și în 2019 acei bănuți vor ajunge tot la săraci ! De fapt ajung în circuit, la biserică și aceasta îi împarte cum vrea, fără a da socoteală nimănui. Așa că dacă mergeți la Roma, aruncați câți mai mulți euroi în Fontana di Trevi ! Dacă nu vă reîntoarceți aici, măcar știți că nu i-ați risipit în zadar. Obolul vostru e bine plasat : capul la un cardinal ceva și pajura la săraci !!! Sau învers 😉 Că așa e La dolce vita !!!!
Și oricum, știți ce se zice : Banul săracului, bucuria bogatului ! ( acum ce să zic, mai bine păstrați-vă euroii pentru automatele de la autostrăzi că oricum obiceiul aruncatului monedelor în apă nu are nici în clin și nici în mânecă cu revenirea la Roma. Este un obicei roman, se aruncau bani de cei ce călătoreau pe ape, pentru a îmbuna zeii și nimfele pe timpul navigării !! )
O întâmplare mai puțin plăcută din viața noastră dar de altfel urmând cursul firesc al traseului omului pe acest pământ, ne-a pus în situația de a nu ști ce să facem cu un număr nu prea mic de cărți, unele titluri fiind și pe rafturile bibliotecii noastre, altele aparținând unui domeniu cu care nimeni din familie sau dintre prieteni nu avea tangență de la o anumită dată.
Ne-am gândit că n-ar fi rău să le donăm unei biblioteci publice ori să le ducem, o parte, în satul de munte unde bojdeuca noastră ne așteaptă mereu cu drag. Aparent totul pare foarte simplu ! În fapt este foarte complcat.
Biblioteci publice nu prea mai sunt. Cele care sunt au deja un număr de volume care umplu rafturile, i-ar interesa poate câteva titluri, eventual cele care n-au mai fost returnate de ani de zile. Bibliotecile școlare de la sate n-au nevoie de o listă de inventar în plus. Mai ales acum când multe școli primare dispar ori se comasează. Cine mai știe de Agârbiceanu, Șt.O.Iosif, Coșbuc, chiar și Creangă cum cu durere aveam să aflăm vizitând acum doi ani casa lui natală și ascultând păsurile unui muzeograf bun. Și atunci ce să facem cu ele ?! Să le punem pe foc ? Nu, doare ! Să le lăsăm lângă un tomberon al primăriei ? Dacă plouă și le udă ? Și oricum sunt destule locuri unde vezi, așezate cu grijă, teancuri de cărți. Cei ce le răsfoiau probabil au trecut în lumea umbrelor ori într-un azil ceva și nimic din aurul spiritual al paginilor nu le mai încălzește sufletul hoinar în lumi nebănuite.
Am ales o ultimă variantă, să le pun frumos într-o sacoșă bună, solidă și impermeabilă, iar aceasta am lăsat-o pe tomberonul din dreptul casei mele, cu două ore înainte de a veni gunoierii. Când mașina salubrității a poposit, anunțată fiind de câinii mei atenți la orice vietate trece prin zonă, am tras cu ochiul de după perdea. Surpriză !
Acei oameni care aparent nu au nimic de a face cu literatura și știința, au zăbovit un pic în fața curții mele și au ales din sacoșa grea un număr impresionant de volume ! Au aruncat în benă doar câteva, oricum volume cu specific care azi sunt depășite dar pe care noi chiar n-am avut puterea să le ardem, privind cu ochiii minții la cel plecat.
Au pus gunoierii mei cărțile alese, numai una și una după autori, în sacoșa lăsată de mine și apoi cu grijă le-au acoperit cu o pungă de plastic și le-au agățat undeva între benă și cabină. Un nod în gât mi-a amintit că sunt o persoană sensibilă, că admir omul !
Nu știu ce au făcut cu ele, oricum nu le-au luat să le ardă, altfel le-ar fi luat pe toate, fără să aleagă. Sper că pentru o cauză nobilă, oricare ar fi fost ea.
Timpul a trecut, momentele acelea au fost uitate oarecum. Dar căutând ceva pe net, am dat de o știre veche dar foarte interesantă : la Ankara, gunoierii turci au strâns în decursul anilor un număr impresionant de cărți lăsate în bună stare lângă tomberoane. Din agoniseala lor s-a deschis o bibliotecă cu 6000 de volume, toate dezinfectate, în stare bună. Biblioteca se află în spațiul clădirii Salubrității din Ankara și în acest moment, la un an de la înființare, oferă cărți împrumut școlilor din mediu rural, penitenciarilor, oricărui cititor ce se poate legitima cu un act de identitate valabil, turc. Biblioteca este organizată de un specialist, pe departamente, pentru copii și adulți, pe beletristică și știință, mă rog, ca orice bibliotecă autentică condusă de un specialist în domeniu. Despre ea au aflat mulți, astfel că azi primește donații de la cei ce nu au ce mai face cu cărțile. Să fim drepți, cărțile, deși sunt valoroase, unele, ocupă loc, necesită timp pentru întreținere, uneori fizic sunt o povară chiar și pentru cei ce le iubesc dar nu au condiții de a le păstra. Și atunci este mai demn să te desparți de ele, dureros însă, ca de o ființă iubită dar pe care din respect, o lași într-un mediu uman, cald, protejat.
Niciodată să nu judecați oamenii după meseriile lor, după haine sau după clasa socială . Viața mi-a demonstrat că aurul uman adevărat sclipește dincolo de aceste lucruri.
Bravo lor ! Turcii, poporul turc, oamenii de rând ca mine, m-au impresionat mereu.
Schiller spunea că ceea ce este vechi piere, timpurile se schimbă iar viața nouă înflorește printre ruine !!
un cuvânt care în ziua de azi pare că face parte din bagajul nostru genetic, o mutație fără de care nu putem trăi azi! Sau poate ceva demult înscris în cod, din vremea când mayașii și asiaticii credeau în originea lor nu divină ci extraplanetară ?! Cam tot divină, depinde cum o privești !
Și dacă mă iau după sfinți, ei bine pare divină ! Am aflat acum ceva timp că există un sfânt al internetului !! Un sfânt creștin ! Sfântul Isidor de Sevilla ! Sărbătorit de biserica catolică din 2001, Sf. Isidor s-a născut prin sec. VI în Cartagena și a fost un adevărat erudit al religiei creștine.
Nu mă apuc acum să-i înșir biografia. O singură operă , Etymologiae e de amintit. Aceasta este lucrarea lui în care a încercat să comprime întreaga cunoaștere a umanității în perioada antică și începutul erei lui. Practic aceasta a fost prima enciclopedie adevărată din lume. De fapt el aici a încercat să facă înțeleasă etimologia tuturor cuvintelor din vremea sa, cu explicații importante la fiecare. Uriașă muncă ce a adunat la un loc toate ramurile culturii. Pentru a realiza lucrarea, a creat niște baze de date numite atunci trii, asemănătore se zice celor folosite azi de informaticieni.
Numele sfântului se spune că este de origine păgână deși a fost folosit des de grecii creștinismului timpuriu : Isidor vine de la Isis și ar însemna darul zeiței Isis (doron/dar). Este considerat sfântul internetului și al tehnologiei deoarece prin munca sa de pregătire a preoților în toate domeniile umaniste și tehnice de atunci, Isidor a excelat. Pregătirea sa , alături de genele deosebite cu care l-a înzestrat natura, se datorează familiei sale din înalta aristocrație vizigotă.
A fost numit ca protector al internetului în 1999 de papa Ioan Paul al II-lea, după ce anterior fusese numit protector al elevilor și studenților. Papa Ioan Paul al II-lea considera internetul un adevărat tezaur al culturii mondiale, dacă este folosit cu înțelepciune.
„Pentru că acest sfânt reflectă cel mai bine idealurile utilizatorilor de internet și ale designerilor site-urilor web. Isidor a fost primul scriitor creștin care a făcut un rezumat al catolicismului, prin cea mai cunoscută lucrare a sa, Etymologiae. Titlul său a fost preluat din metoda pe care a folosit-o în transcrierea cunoștințelor erei sale și este asemănătoare unui dicționar sau cu o bază de date din zilele noastre.”
Textul de mai sus este esența motivației pentru numirea sa de către biserică drept sfânt protector.
Acum ce să zic, eu parcă m-aș închina pe 4 aprilie de ziua lui pentru pace și liniște pe net dar ce mă fac cu hackerii ce se închină Sf. Expedit ?! Sf. Expedit sărmanul, armeanul decapitat de Dioclețian și care patrona rezolvarea rapidă a proceselor juridice, a ajuns sfânt pentru rezolvarea rapidă a doleanțelor hackerilor !! Nu sunt hotărâtă așa că mă rezum la originea ocultă, e spedito 😂!
O mai fi și alt sfânt pentru bucățele mai mici din internet 🤔😏 ?!
De când ne-am dat în spectacol la Ateneu, tot aștept să vină un om bun și să ne aducă ce-am pierdut ! Ori ce-am lăsat să ne scape, de proști ce suntem. Și despre care nu zic nimic mai marii ! Nimeni din ăia de ar trebui să ia atitudine, măcar cei ce aveau de câștigat din ce s-a pierdut, furat, aruncat la gunoi… Că parcă acolo era și cineva în ținută albă….
A dispărut pentru că așa s-a cerut ?! A dispărut pentru că am vrut noi să ne arătăm cum nu suntem, adică de nu le-am dat oaspeților scaune suficiente și locuri deja marcate, măcar să le arătăm că ne supunem și dăm jos însemnele cu care românii de aproape 2000 de ani s-au născut ?! Nu-i vorbă, eu înțeleg evoluția lumii animale și politice, dar știți cum e, faci ce faci de gura lumii dar în familie tot mai comentezi ceva, mai cauți să motivezi o faptă.
Acum am o nelămurire. Cine plătește amenda ?! Amendă prevăzută de legea intonării corecte și complete a imnului, varianta scurtă de patru strofe. Corul de copii sau corul Madrigal ? Că asta chiar ar semăna cu acțiunea de anul trecut când am cerut singuri prin semnătura ministrului culturii din 2018, blocarea site-ului Roșia Montană în trecerea pe lista patrimoniului UNESCO !
Suntem plini de surprize ! Nu că alții n-ar fi pe aproape dar noi prea le facem de …oaie !
Ca orice român și eu fac politică. Acasă !! E mai comod să știi că nu-ți dă nimeni peste nas, fizic ! Măcar nu doare sau nu-mi siliconează buzele să arăt ca Marinela ! Dar nu pot trece peste lecția deschisă care a fost aseară în frumoasa sală de concerte de la Ateneul Român (dacă n-ați fost, mergeți să-l vizitați, are un program pentru așa ceva, contra cost).
Am urmărit discursurile din pură curiozitate de radio-șanț fără tocat semințe. Vroiam să văd cine are tupeul să amintească de lupta dintre palate. Și surpriza, imensă, a venit de la un străin, un polonez care mi-a încântat auzul și fărâma de inteligență a neuronului meu liber. Era Donald Tusk ! Nu s-a legat de scandaluri, nu ne-a certat pe față dar a dat o mare palmă celor care ne conduc. Un discurs cap – coadă în limba română !! Cu nume, cu mențiuni dragi românilor de rând. Donald Tusk a făcut această onoare doar la trei țări: nouă, bulgarilor și slovacilor ! Celorlalte țări, șase, le-a vorbit în englezăacasă la ei !!
Știu ce veți spune, a fost doar un discurs politic. Nu, a fost mai mult. Vă spun doar că pe mine m-a marcat. Când din manualele școlare dispar un Ion Creangă sau și mai grav, Școala Ardeleană, cum să nu fii impresionat că un polonez amintește în incinta Ateneului Român despre Eliade, Cioran și Tristan Tzara (oare câți elevi de liceu știu cine a fost Tristan Tzara ?), despre sportivi români valoroși, despre alte lucruri și astea toate într-o română cursivă. Cum să nu diseci discursul și să cauți esența îndemnurilor din el ?!
Aseară la Ateneu a fost o lecție deschisă unde România nu și-a susținut limba creată în vremuri vechi de un imperiu care ne-a cotropit fizic și spiritual. Era chiar indicat ca toți politicienii noștri să vorbească română. Acolo cineva însă a uitat că nu e pe un podium de prezentat lenjerie, din păcate iar aplauzele serii au fost spre un discurs care ne-a încântat auzul dar ne-a dat și mult de gândit !
Totuși să ai profesia sau meseria în sânge și educație, este ceva.Și D. Tusk o ar. Însă majorității politicienilor noștri le lipsește gena dar și educația de politician veritabil. Și foarte grav, le lipsește cultura, cea românească !!
Este cu atât mai mult de admirat prestația dlui. D. Tusk dacă ne gândim că a avut doar câteva ore la dispoziție să repete discursul, după ce translatorul l-a terminat de tradus. Traducere care s-a făcut de un român de la C.E.
Donald Tusk la Ateneu : „După cum spunea Nichita Stănescu într-o frumoasă poezie: Se apropie viitorul, se aude, se vede / Gândurile pe care le trimit spre el / se-ntorc mai repede ca altădată. / Și-mi trec scântei șuierând în viteză / prin suflet, vestindu-l întruna. „
A apărut zilele astea un anunț cum că un anumit produs naturist, natural cum insista să se spună, cu ani în urmă farmacistul Bojor, ar fi fals, nu din amestecuri de plante ci un cocktail de substanțe chimice, medicamrntose.
L-am folosit și eu pentru o mică problemă și rezultatele au fost spectaculos de bune dar mai ales deosebit de rapide ! Un produs de plante, chiar foarte bun, este mult mai lent. Cum m-a înzestrat natura cu ceva necredințe nu l-am mai folosit deși am fost tentată. De ce ? Simplu, nu știam ce conține și cum sunt alergică, mi-e teamă să nu pățesc ceva.
Nici vorbă să-l recomand. Poate la alte persoane care prezintă o sensibilitate la anumite substanțe le făcea rău. Deci un produs cred bun, mie mi-a ajutat dar pe care nici eu nu l-am mai folosit de teamă. Acum înțeleg că aprobarea ca medicament durează extremde mult timp, dar ce m-a deranjat citind sezizarea făcută de austrieci este faptul că nu știu ce conține și partea de prospect care ar trebui să dea compoziția, este o mare și periculoasă minciună pentru mine, consumator.
Dar la modul general, asta e problema cu produsele zise naturale, majoritatea nu sunt deloc naturale. În mod sigur cele alterabile – creme, siropuri – au un conservant. Un produs natural de genul unui unguent de exemplu, nu rezistă doi – trei ani . Singurele care pot fi păstrate sunt tincturile, dacă sunt extrase făcute în alcool tare de cereale. Altfel nu.
Produsele naturale – capsule, pastile, siropuri, unguente – sunt o mare problemă pe piața românească, sunt prea ușor puse în vânzare fără măcar a unei verificări din partea autorităților. Atenție și la ceaiuri ! Multe sunt falsificate. Aveam nevoie de ceai de mărul lupului acum câțiva ani. De unde luam, terminase tot. Doi producători vindeau la greu. Aflu că de fapt cu o vară înainte aproape nu se făcuse mărul lupului din cauza vremii. Deci ce se vindea era fals și cineva care cunoștea bine botanică, m-a lămurit.
Sunt multe produse naturale pe piața românească, Nu același lucru este la străini, sunt țări unde se vând mult mai controlat aceste ceaiuri și produse din plante. De ce ? Pentru că orce ceai sau produs de plantă are efecte benefice deosebite dacă planta este culeasă de unde trebuie, la o anumită vârstă a ei, dacă este uscată când și mai ales cât trebuie (scoarța de stejar are nevoie de un an, altfel nu prea e benefică). Și foarte important, plantele, în totalitate, au și ele contraindicații majore despre care astăzi se vorbește prea puțin. Să mai spun de falsuri ? Faceți așa o trecere cu mintea prin magazine naturiste, farmacii, supermarketuri, piețe și adunați câte produse ați văzut din aloe sau gheara diavolului. Păi ar trebui să fie culturi și pe Marte la cât se vinde ca produs original, doar că și una și cealaltă sunt plante care dau bune rezultate la maturitate și conțin principii bune doar cultivate in anumite locuri. Gheara diavolului ca să fie bună, trebuie să aibă cam 30 ani și crește doar în câteva locuri din Africa !
Așa-i că e de meditat pe ce vă dați banii ? Alegeți cu grijă, documentați-vă apoi consumați. Produsele naturale sunt foarte bune, cu o condiție: preparatorul lor și vânzătorul trebuie să fie oameni cinstiți !
Era prin octombrie anul trecut, în zona Unirii din București, partea cu fostul magazin București, azi dărmat, eu venind de la Piața Sf. Gheorghe unde e capătul tramvaiului 21. O zonă prin care m-am tot fâțâit de 33 de ani de când sunt bucureșteancă cu acte, plus ce a fost înainte în studenție și vizite scurte în copilărie, adusă de părinți. Dacă iubesc Bucureștiul ? Nu, îl respect doar, așa cum am scris și pe celălalt blog al meu unde am inițiat un serial despre locuri interesante ale capitalei noastre și care ar trebui știute de orice român cu oarecare pretenții. În fond este un oraș vechi, istoric, este orașul pe care regele Carol I și mai apoi Ferdinand și Maria l-au urcat pe harta lumii, dacă e să folosesc cuvintele reginei-soldat-diplomat a României Mari. Și peste toate, oricum ar fi, e capitala noastră ! Trec prin zona aceea săptămânal, o știu, o gust căci are cei mai buni covrigi cu vișine pe care i-am mâncat până acum. Așa și în octombrie, iau un covrig, mânânc trei sferturi adică toată dulceața 😂 și restul de aluat îl păstrez pentru porumbeii din zonă, prefer eu pe cei din spatele blocurilor în Piața Sf.Anton căci acolo nu incomodează prezența lor. (nu prea sunt de acord cu hrănirea lor pe străzi, nu știu cine a inițiat chestia asta cu cerealele vărasate pe străzi, că nu e sănătoasă pentru oameni).
În momentul când dau să trec prin gangul dintre blocuri, oarecum în dreptul crucii ce marchează fostul altar al bisericii Domnești, surpiză ! Simt cum, în timp ce făceam pasul, piciorul meu se scufundă !! Nu pot crede, călcasem pe mijlocul unei plăci de așa zis granit ! Nu pe margini, am învățat lecția de mult timp, plăcile sunt pe nisip prost tasat și sub pașii trecătorilor joacă precum drăcușorii mici în jurul șefului cel mare. Ei dar n-am învățat bine lecția. Placa de așa zisul granit, cam 3-4 cm grosime, pur și simplu s-a spart la uriașa mea greutate de aproximativ 73 kg plus un covrig tocmai trimis stomacului meu spre digerare !!
Să vă spun cum a fost ? Greu ! M-am ridicat rapid cu un zâmbet tâmp, eram și eu uluită de ce pățisem. Căzătura a fost de genul unei rugăciuni în moschee, adică pur și simplu am căzut în genunchi și am atins și cu fruntea de sol. Mulțumesc celor ce au vrut să mă ajute și mă retrag în zona băncilor dintre Biserica Domnească și Hanul Manuc : primul lucru, ochelarii mei de soare cu polaroid erau întregi, geanta la mine că de, zona e cam gri și poliția nu vede, aluatul porumbeilor încă îl țineam strâns în mână. Le dau bunătatea și verific starea pantalonilor mei …albi! Curați, incredibil !
Acasă după o oră, un genunchi deja umflat, până seara cu o culoare regală, mov vinețiu și desigur și cu trezirea altor simțuri decât cele vizuale. Poveatesc soțului seara și nu prea-i vine a crede. Cică m-aș fi uitat pe sus după gargoii de la clădiri că am dambla cu clădirile istorice frumoase, râdem amândoi și asta e . Între timp mi-am amintit că în primăvară, exact prin zona aceea, un cuplu de nemți cam la 50 de ani a pățit ceva asemănător. Tipul, turist cu o minune de cameră atârnată de gât, s-a întins cât era de lung și n-am uitat încă zgomotul aparatului căzut pe piatră !!
Acum cam două săptămâni, fiul meu, om matur și hălăduitor prin munți, pe creste, trece prin zonă și pățețte ceva asemănător. Doar obișnuința de a fi foarte atent unde pune piciorul și faptul că a reușit să-și controleze căzătura, l-a salvat. Mi-a confirmat că dacă era visător putea să-și rupă piciorul . Urmele acelor pavele i-au rămas însă pe adidasul aproape nou.
Știu că vina nu este a actualului primar în funcție. Dar și ea – nu pot să fiu politicoasă – are o mare vină că nu alocă fonduri pentru a repara măcar centrul Bucureștiului, că de restul e clar că nu interesează pe nimeni.
Aștept să văd dacă așa va fi și în jurul Catedralei Neamului pentru care primăria a excelat în danii. De fapt acolo e chiar indicat să fie așa. Înalții prelați vor intra în altar direct din limuzine iar credincioșii ce vor veni la slujbe, dacă-și vor rupe picioarele, sigur va fi voința divinității care le-a încercat credința !! Și vor pune un bănuț, de plastic nu de metal, pentru grabnică însănătoșire.
Pentru ultimul paragraf nu vă las cu întrebări, sunt o ortodoxă care iubește toate bisericile vechi, istorice dar unde și preoții au har, au pace în vorbe și priviri și nu impun reguli ce nu i-au aparținut lui Isus și nici primilor Părinți Cappadocieni !
(săptămâna viitoare trec iar pe acolo, voi face câteva poze și le pun aici, ca indulgențe. ….🙄
Sunt, uneori regret asta, mare iubitoare de animale. Soțul meu la fel ! Nu e o nebunie, e probabil de vină ADN-ul căci eu cel puțin de când mă știu, în copilărie, făceam orice să dorm cu pisica, adunam puii de mâță de pe stradă și apoi furam mâncarea din bucătărie să le-o duc lor, le făceam baie, câte altele. La maturitate au fost ani în care n-am avut nici pisică și nici cățel căci ar fi stat singuri închiși într-un apartament de bloc și asta nu era viață pentru ei. Dar aveam animalele străzii care ne iubeau și pe care-i răsplăteam cu un colț de pâine și multe vorbe bune. Apoi am luat o pisică, birmaneză, frumoasă foc, deșteaptă dar spirit aventuros, n-o puteai ține în casă chiar toată ziua. Era spaima câinilor din cartier dar foarte drăgăstoasă cu oamenii. De aici necazurile, a fost furată, chinuită, am recuperat-o grație puștilor din zonă. După ce a avut piciorul rupt căci niște liceeni așa au găsit de cuviință să se distreze cu ea, a fost găsită de cineva care-și plimba câinele, a fost operată și iubită. Când ne-au anunțat copiii blocurilor din jur că au găsit-o pe Mira, m-am dus să o recuperez. Familia nu credea că e a mea, eram la ceva distanță de locul unde o găsiseră rănită. Mi-a venit ideea să le cer puțin bulion și apoi am intrat în camera unde zăcea. La auzul vocii mele, s-a târât spre mine și apoi a lins și bulionul. Am plătit operația și am luat-o acasă. Au trecut luni, s-a făcut bine și iarăși n-am mai reușit s-o ținem în casă. A dispărut, de data asta definitiv. Am zis că nu vom mai ține pisică. La necaz am zis că iau un câine că acela merge cu noi oriunde. A fost doar o vorbă. Dar știți cum e , cineva care avea de dat câțiva pui de caniche s-a ținut de mine până am acceptat să-i văd ! Asta a fost ! Un ghemotoc negru cu cravată albă mi-a săgetat sufletul ! La vremea înțărcării, după o grea despărțire de familia în care s-a născut, ne-a umplut casa și sufletele cu iubire ! Era stăpâna cuminte, inteligentă, iubăreață foc ! Am făcut o nouă școală, am învățat cum este să trăiești cu un animal care are suflet, rațiune, judecată ! Atunci am vrut să fac un troc cu divinitatea, să dau 1-2 ani din viațe mea contra adevărului, ce gândesc animalele despre noi ! N-a mers, n-am aflat 😀 deși nu am dovada că anii n-or fi fost trași din cont căci nu cunosc soldul .
Tina a trăit cu noi peste 13 ani. Între timp ne-am mutat la curte, am avut și avem și alte animăluțe dar numai dintre cele abandonate. După ce am luat-o pe Tina, o pisică neagră ne-a curtat două luni și, văzând că se înțelege cu Tina, am înfiat-o. A plecat spre stele în toamna aceasta, după ce a stat peste 18 ani la noi.
Acum avem doi câini foști maidanezi pe strada noastră. La munte am avut trei, doi din ei abandonați de oieri prin sat. De ei se ocupa cu multă dragoste o vecină cu suflet, noi ajutam cu mâncarea. Să vă spun cât ne-au iubit ? E greu de povestit ! Să vă spun cât de inteligenți erau, deși caractere diferite, la fel ca oamenii ? La vel, greu de povestit.
Povestea de mai sus se leagă de faptul că de cam trei săptămâni pe fb sunt multe annțuri de câini care s-au pierdut acum de sărbători.
După lunga experiență cu aceste animăluțe, pot spune că vina în marea majoritate a cazurilor este a stăpânilor. Câinii se sperie de artificii, de pocniturile petardelor, este știut, urechea lor internă nu este făcută pentru a suporta aceste zgomote. Este logic să încerce să fugă, să se ascundă, devin dezorientați. Ca posesor de câini, oricine trebuie să știe să-i protejeze. Câinele trebuie închis în astfel de perioade într-un țarc unde să aibă și o cușcă bună să se ascundă. Câinii mari pot sări ușor un gard pe care în condiții obișnuite îl ignoră. Cei care stau în casă trebuiesc ținuți în camere unde nu au ce strica căci de teamă, câinele vostru educat nu mai ține seamă de nimic și vă poate sparge diverse obiecte, câutând un ungher cât mai bun, crede el, unde să nu-l ajungă zgomotul peterdei. Teama este un sentiment care oferă surprize de comportament omului dar la un biet animal ! Câinele nu trebuie dus în locurile publice unde se folosesc pocnitori, așa cum am văzut în noaptea de Anul Nou. Ba era bietul câine și fără lesă ! Păi e logic că va fugi când aude zgomotele puternice.
Despre ce trebuie făcut cu câinii în această perioadă a anului, ar trebui să se informeze fiecare posesor. E păcat nu de cel ce are, el poate să-și ia altul dar gândiți-vă că acel suflet suferă de foame, sete, teamă sau este luat de oameni care-l chinuiesc.
Fiți responsabili cu animăluțele pe care le luați în viața voastră. ele contează pe voi, vă oferă ceva neprețuit la schimb. Iar relația om-câine este un miracol frumos pe care știința, oricât s-ar strădui, nu-l poate explica . Chiar plătită cu ani din viața noastră !
Cred că zilele astea v-a fost tare greu la unii ! Adică la unii cu sarmalele, la alții cu cozonacii și plăcintele, la alții cu….. Hai s-o zic, ce mă tot învârt pe aici, cu păhărelul cu zaibăr ! Ba cel cu palincă ! Ba nu, cu whiski ! (Să nu mă corectați că s-ar scrie whiskey, unul de la cavaleria .ro zice că scoțienii au scos E-ul din cuvânt de zgârciți ce sunt ! ). De votcă nu mă pronunț, e periculos, doar dacă e mascată în vișinată 😉 !
Dacă nu ați avut cantități suficiente, pe măsura musafirilor care sigur v-au călcat pragul, atunci să vă așteptați să sughițați de la câtă bârfă vă paște 🤣(știu cum e asta, am eu un trecut de bună gazdă de care vreau să mă dezbrac, vreau să devin ca mama lui Zdreanță, așa mi-am propus când bătea orologiul de schimbarea gărzii dintre ani !). Puteți însă să aveți voi crame întregi de băutură, unii tot se sperie că rămân pe uscat, așa că își umplu paharele până la buză, vă pătează fețele de masă și covoarele, pun și pe ei să arate apoi vecinilor, poate și polițiștilor de circulație ce bine au petrecut, mă rog ! Dintre surprizele istoriei mele ca gazdă în bojdeuca mea din muscelele argeșene, cea mai tare a fost când doi amici, de altfel oameni ce se vroiau serioși în restul zilelor, pitiseră berea în mașină, pe un ger cumplit și i-am surprins în magazie între lemne bând ca vinovații ! Sărmanii netrebnici, prietenii ăștia 😂 nu aflaseră ce aveam noi în beci că altfel dormeau acolo pe sticle !! Ei, amintiri dulci, omul e și el un animăluț haios, după cum îl gâdili sub bărbiță sau îi pui vasul cu lichide nobile în mână .
No, de anul ăsta m-am deșteptat, mi-a venit mintea la cap și le-am dat invitaților câte un pahar special, fiecare cu al lui, marcat pe fiecare mascul să nu se împerecheze virușii din Moldova cu ăia din Ardeal și Oltenia, deși la farmacia inimii era deschis și de revelion . (Cum, discriminare ? Calm! Am dat și la dame că și ele au fost, este oameni bachici ! Dar așa se zice, bărbații văd femeile ca alea rele, femeile pe bărbați !)
Ce pahare speciale le-am dat ?! Mergeți pe https://sufletdeturist.ro și aflați dacă vă plac. Dacă da, iau un camion când merg în Grecia și vă aduc și vouă. Doar dacă găsesc modelul acela din poză, altfel nu 😅 Când ajung în Grecia ?! Păi întâi să strâng mesele de la Crăciun, Anul Nou, Sf. Ion………
Un an minunat să aveți, un suflet cald mereu, plin cu veselie și iubire, cu spor în tot ce faceți și cu măsură bună la bani, mâncare, excursii, petreceri și …zaibăr 🥂 🍻 🍷🍹
Primul gând… Niciodată la mine nu este un singur gând ci ele se amestecă, se unduiesc unele cu altele, este un adevărat festival de gânduri, idei, speranţe, vise, dezamăgiri, bucurii…este cumva esența vieții așa cum mi-a fost scris să o trăiesc.
Anul acesta deși Crăciunul a fost destul de bine poziționat în calendarul săptămânii, totuși ziua de luni a fost un calvar pentru șoselele și magazinele bucureștene. Pot spune că sunt ceva ani de când n-am mai văzut așa nebunie în supermarket, la piață și pe drumuri. Nu că ar fi fost singura zi astfel dar luni a excelat. Sincer, mă întreb ce-au putut cumpăra oamenii de a fost așa nebunie, având în vedere că și în celelalte zile, sâmbătă și duminică, a fost la fel. Ca un exemplu, pentru bucureștenii care cunosc magazinele, duminica dinaitea Crăciunului la Dedeman din Colentina nu se putea parca deoarece locul amenajat era ocupat în cea mai mare parte de mașinile venite la Carrefour, magazin ce avea parcarea plină până la ultimul locușor nemarcat. O cofetărie bună dintr-un cartier bucureștean – Aviației – avea în fața magazinului o mare de oameni de parcă era anul 1988 -1989 și se vindea hârtie igienică ! Ba ce să spunem de întâmplarea din parcarea unui mall unde s-a permis intrarea a încă un număr de câteva zeci de mașini peste capacitate și care s-au blocat în subteran, eliberând o mare cantitate de gaze toxice. Oamenii prinși în capcană au fost nevoiți să sune la 112 pentru a putea ieși sau recupera mașinile abandonate când și-au dat seama de pericol. Putea fi o tragedie acolo ! Cine se face vinovat ?! Cine a permis intrarea mașinilor când locurile erau ocupate toate ?! Unde sunt normele de funcționare a unei parcări subterane și cine le verifică ?! Tăcere! Dar dincolo de neglijența comerciantului și autorităților statului cu rol de control, mă întreb ce au avut de cumpăart acei oameni care au venit cu copii mici în brațe, familie completă de parcă unul din soți n-ar fi fost capabil să umple căruciorul cu tot ce vroia, protejând astfel micuța ființă ce ar fi putut oricând contracta o boală gravă dar cu transmitere rapidă aglomerație.
Cât s-a mâncat nu încerc să socotesc. Este imposibil. Mai ales dacă mă gândesc că și frigiderul nostru a fost pe supraplin, că am avut și alimente ținute afară la frig dar că au fost achiziționate din timp, fără nebunia înghesuielii și cozilor și că nu mi-a lipsit nimic. Ce mă uimește, an de an, este goana aceea nebună la cumpărături de a doua zi de după Crăciun, An Nou ori Paște, singurele zile când supermarket-urile sunt complet închise. N-am văzut o astfel de înghesuială nicăieri unde se hrănește cultura, nu, nici vorbă ! De fapt a ajuns o aventură, dacă nu iubești aglomerația cruntă, să te duci duminica în special să-ți cumperi un șurub, o șosetă, o pernă sau un kil de lapte ! Ba dacă-ți iei doar un coș de mână și nu un cărucior, apăi ești privit curios, ca pe o rara avis, exact invers decât te privesc în străinătatea civilizată când te văd cu căruciorul vârfuit, în condiții normale , nu în vreme de război sau calamități. De fapt, sărbătorile la noi au devenit vremuri de criză ! Criza omului modern care pierde esența, iubirea, căldura sufletească. Dacă urmăriți constant paginile turistice comune, veți constata că numărul turiștilor fericiți este în creștere în orașele care debordează de istorie dar au un mall mai acătări. Unii turiști chiar nici nu știu altceva despre acel oraș decât acel mall unde el, consumatorul, se simte împlinit și fericit fizic!
Toate astea mă fac să cred că omul zilelor noastre a devenit din Homo sapiens un veritabil Homo supermarketus !
Ați pățit să organizați o masă de sărbători, să vă pregătiți cu bucate multe și cât mai apetisante, să ornați totul ca la carte, să faceți tot ce puteți ca invitații să nu aibă ce vă reproșa și totuși să vă auziți vorbe neplăcute ?! Ei bine, știți cum se zice despre buturuga mică. Nu-i departe vorba, tot de lemn pare necazul, doar că v-au lipsit de pe masă ….scobitorile !! Da, știu, nu se mai poartă, strică dantura zic stomatologii moderni care recomandă pentru curățarea spațiilor dintre dinți…ața ! Dar la o petrecere, vă dați seama ce ar fi să-i vezi pe toți rânjind și trăgând de ațe 🤩😬 ?! Îți piere pofta de a gusta ceva! Pe câtă vreme cu scobitoarea lucrurile decurg mai… ascuns, cică mai elegant. Acum nu că sunt fan scobitoare dar nici n-o ignor.
După o astfel de discuție legată de lipsa scobitorilor ce a stricat toată bucuria unei gazde bune, m-am gândit să caut povestea acestei așchii, să aflu de ce creează neplăceri dacă nu e invitată la mesele simandicoase. Ei bine, nici nu m-am așteptat să dau peste atâta material din care scobesc și eu puținel aici.
Am aflat că este, în istoria omenirii, probabil primul obiect de curățat dinții ! Desigur nu în forma de azi, probabil niște așchii pe care omul de acum nouă milenii le mai prelucra puțin. Studiul scobitorii începe cu un craniu din Neolitic descoperit prin pământurile vechii Mesopotamii ce păstra încă între dinți un lemn de forma aproximativă a unei scobitori moderne. S-a dovedit apoi că anticii erau mari fani ai acestui instrument pe cât de simplu, pe atât de necesar uneori.
Apare în epocile de prelucrare a metalelor, nu doar în Mesopotamia, Egipt, Grecia și în Alpii elvețieni ! Erau invenții separate sau oamenii circulau de atunci pe distanțe mari ?! Ajungem la romanii care foloseau scobitorile de lemn de mastic, fildeș sau argint – bună alegere căci ionii de argint sunt foarte utili în lupta cu bacteriile sau în cicatrizarea rănilor mici..
Numele de scobitoare apare în sec. XIV, pe listele de inventar al unui duce foarte bogat, Jean de Berry. Averea lui avea chiar obiecte de acest gen lucrate în aur și pietre prețioase. Aceste mici obiecte erau la mare modă în Evul Mediu, cei bogați aveau propriile lor scobitori, de lux, pe care le purtau la gât ca pandantiv. La mare căutare erau cele portugheze lucrate din lemnul portocalilor din imperiu.
În sec. XIX și americanii au introdus scobitoarea în localuri, primul fiind un proprietar din Boston care, ingenios, după ce le-a văzut în Brazilia folosite masiv, a importat, a produs apoi micile lemne și a angajat un grup de studenți care să mănânce gratis dar la final să se scobească cât mai mult între dinți, folosind scobitorile produse acolo ! Bună reclamă la produs dar și la local !
Scobitoarea a avut o foarte lungă perioadă de glorie. Chiar în sec. XX ! Vă amintiți cred filmele în care actorii americani apăreau cu o scobitoare ținută șmecherește în colțul gurii.
Dar scobitoarea n-a fost doar un obiect cuminte. Mințile negre ingenioase au folosit minusculul obiect pentru a scăpă definitiv de cei care-i incomodau. Cea mai celebră crimă unde s-a folosit scobitoare a fost în antichitate, în sec.III î.Hr. când tiranul Agathocle din Siracuza a fost omorât cu o scobitoare ce fusese scufundată în otravă. Moartea a fost lentă și tiranul paralizat a fost pus pe catafalc încă viu !! Și câte or mai fi fost sau chiar încă vor fi !
Astăzi scobitorile se folosesc ca și în trecut la curățarea danturii – nu oricum, luați scobitori de tei elvețian sau de cine știe ce altă esență pe care producătorii le numesc scobitori medicinale 🤣 , folosiți din cele cu capete mentolate și aveți garantată nu sănătatea mai bună ci o mai mare sumă retrasă din buzunar. Deși nerecomandate de stomatologi, sunt încă la modă ! Sau le cumpără mult răbdătorii și talentații artiști care fac pur și simplu capodopere din ele și aici v-aș trimite într-o mică excursie printre lucrările lui Stan Munro. Deci scobitorile de lemn încă nu și-au dat obștescul sfârșit, oricât ar dori vecinii mei chinezi.
Prin stradă se plimbă agale două scobitori. Pe lângă ele trece un arici barosan. – Vai dragă, nu știam că avem un autobuz în cartier ! Dar e tare aglomerat ! zise una dintre scobitori…
Sărbătorile de iarnă, Crăciunul și Anul Nou, pe lângă mesele îmbelșugate, cadouri, petreceri cu prietenii, aduc și alte obligații, uneori plăcute, uneori nu, felicitările ! Vă surprinde că am zis uneori neplăcute. Păi când cineva se gândește să-ți trimeată o felicitare modernă, adică pe whatsapp sau messenger și asta se întâmplă la ora cinci dimineața, dacă telefonul nu e pus pe silențios, nu prea e motiv de bucurie, normal ! În trecut însă lucrurile erau mai calme. În primul rând moda felicitărilor scrise a apărut târziu, acum 175 ani.
În 1843, cel ce avea să fie directorul muzeului britanic Victoria & Albert, Henry Cole, King Cole cum îl alinta regina Victoria și prințul Albert pentru rezultatele muncii sale, s-a gândit să creeze o felicitare pe hârtie, cu desene și urări, pe care să o trimeată prietenilor. Dar pentru asta a apelat la prietenul său care era și pictor, John Callcott Horsley. Acesta a creat desenul în care o familie formată din trei generații, stătea la masă iar de o parte și alta sunt desenate scenele prin care se dădeau alimente și haine săracilor. Pe ea a scris A Merry Christmas and a Happy new year, to you ! Primul calup de 1000 de bucăți a fost făcut prin litografiere și colorare manuală. A avut un succes enorm, treptat felicitarea s-a ieftinit astfel că în 30 de ani era inadmisibil să nu-ți feliciți prietenii și rudele în acest mod.
Henry Cole, devenit apoi Sir prin înobilarea de către regină, a fost cel care cu doar puțin timp înainte de 1843 a creat primul timbru poștal ce permitea trimiterea unei corespondențe de maxim 14 grame, la orice distanță, la același preț, un penny. A fost acel revoluționar Penny Black.
Apoi tehnicile au evoluat, au apărut felicitările complicate, lucrate manual cu deschideri interesante, funde, mărgele, plante. Oricum moda s-a întins în lume dar SUA, Casa Albă a trimis prima felicitare oficială abia în 1953.
Cum ne felicităm acum de Crăciun sau alte sărbători, știți toți. Simplu, în câteva secunde trimitem unui calup întreg de zeci de prieteni, aceeași felicitare rece aleasă rapid și pe care nimic din sufletul nostru nu o umanizează, nu-i pune amprenta dragostei noastre. Îi lipsește căldura mâinii și inimii care scria cu grijă textul personal, urarea pe care fiecare din noi o gândeam a fi cea mai frumoasă.
Poate că ar fi bine să răscoliți prin podurile caselor vechi, prin cărțile din bibliotecile bunicilor, astăzi o felicitare din sec.XIX este o mică avere. Dacă nimeriți una din primul lot al lui King Cole, chiar veți trăi miracolul lui Moș Crăciun. Nu vă mint ! Din primul grup de felicitări lucrate manual, azi în lume mai trăiesc se crede 12 bucăți, una din ele a fost cea trimisă bunicii lui H.Cole. Acum nici zece ani, la o casă de licitații de renume, o astfel de felicitare s-a vândut cu peste 22000 lire sterline, adică încă o dată prețul de pornire, spune presa engleză. Noul proprietar a vrut să fie discret, nu și-a dat numele magilor moderni !!
Crăciunul e sărbătoarea magică a copiilor, e sărbătoarea familiei, prieteniei, iubirii și dăruirii, mai ales sufletești. O trăim intens în copilărie, rămânem cu magia ei în suflet pe tot restul vieții și ducem mai departe legendele care ne-au înmuiat inimile chiar în cei mai triști ani. An de an îl așteptăm pe Moșul păgân sau creștin să ne aducă daruri și încercăm să atragem norocul prin magia unui pom, bradul. Am căutat mereu legendele lui, ele aduc catifelare sufletului și așa am aflat o poveste frumoasă despre falnicul pom din credințele noastre.
Există o frumoasă legendă nordică a pomului de Crăciun și prin ea vă trimit toate gândurile mele bune : se spune că cele trei surori bătrâne de când lumea, Credința, Speranța și Iubirea , au hotărât într-un an, în seara de Ajun, să găsească un pom frumos ca simbol al Crăciunului. După multă umblătură prin ger au găsit un brad falnic ce strălucea sub razele de lună, singurul pom încă verde. Când s-au apropiat de trunchiul lui au văzut stelele strălucitoare ce păreau atârnate de acele lui verzi, le-a fermecat parfumul tămăduitor al rășinii, s-au simțit cuprinse de căldură între crengile lui maiestuoase și, în scurta lor odihnă sub brad, au înțeles că acesta este pomul plăcut lui Isus. S-au lăsat convinse de poveștile pe care le șopteau crengile strălucitoare și i-au făcut onoarea supremă de a-l închina Nașterii Mântuitorului, acesta devenind pentru creștini Pomul Vieții, Pomul lui Isus, cel care adună an de an în jurul lui credincioșii creștini, plini de speranțe și iubitori de oameni și natură; (dintre multele legende, există una care spune că bradul a fost ales chiar de Isus, pentru că era singurul pom ce nu i-a putut oferi fructe în dar și era tare rușinat și obidit).
Dar bradul simplu nu avea decât culoarea speranței, a vieții și un miros plăcut și sănătos. Surorile erau sărace și nu puteau orna bradul pentru nepoții lor și prietenii prichindeilor. Așa că, în Ajunul Crăciunului, în seara sfântă de 24 decembrie, surorile au împodobit pomul doar cu nuci, mere, pere, tărtăcuțe mici, conuri de brad date cu albuș de ou pentru a străluci firav. Copiii au fost mulțumiți totuși, aveau brăduțul verde și falnic, au mâncat câteva fructe și au adormit ascultând poveștile bătrânelor. . După ce lămpile s-au stins, păienjenii care se ascunseseră prin colțuri tainice să scape de urgia gospodinelor, au venit și drept mulțumire că au și ei totuși o căsuță, au început să țeasă de zor pânzele lor subțiri de-a lungul crengilor verzi apoi mulțumiți că au făcut co faptă bună, s-au retras iar în ascunzișurile lor. Bradul nu arăta totuși prea bine dar nu putea să se curețe singur. Plus că pânza era darul unor ființe nevinovate. Noroc că Moș Crăciun a venit cu daruri pentru copii să le anunțe venirea Pruncului din iesle. Când a văzut brăduțul astfel aranjat de păienjeni a zis că bătrânele care aduc atâta liniște în sufletul oamenilor și care s-au obosit căutând pomul sfânt, merită un dar. Așa că a transformat pânzele păienjenilor într-o plasă mare de argint ce strălucea multicolor la lumina stelei magilor . Dimineața, surorile și nepoțeii au văzut minunea și le-a plăcut. De atunci se decorează brazii cu beteală iar cei ce cunosc legenda și respectă toate ființele vii de pe pământ, pun în brad și un mic păianjen cu o pânză, pentru a aminti că dacă ai Credință, Iubire și Speranță, miracolul se împlinește.
Cu Speranța că nu v-am plictisit în astă seară, cu Credința că urările mele de bine vă ajută, voi trimite spre voi, de lângă bradul meu, în astă seara de Ajun, un gând frumos și o rugă sinceră pentru împlinirea Miraculoasă viselor voastre curate ! Cu multă Iubire!
De când mi-a fost clonat cardul românesc, mi-am comandat și un Revolut special pentru plăți online sau în locuri care îmi par nesigure, atât acasă cât și peste graniță. Mă împac tare bine cu el. Funcționează, până acum, perfect. Singura problemă a apărut la banca mea românească, cea care inițial nu mi-a luat comision pentru transferul bancar instant, acum s-a aliniat politicii roânești și a devenit puțin nesimțită. Dar nu-i bai, schimb banca cu una care nu cere comisioane.
Mai nou, aflu de pe ZF că Revolut devine bancă în toată regula:
Revolut a anunţat că a primit o licenţă de funcţionare în sectorul bancar de la Banca Centrală Europeană, care va începe să fie utilizată anul viitor în pieţe cheie precum Marea Britanie, Franţa, Germania şi Polonia.
Licenţa îi va permite fintech-ului să vândă produse pe care le oferă de obicei băncile tradiţionale, precum conturi curente la capacitate maximă, credite de consum şi linii de creditare.
Clienţii vor putea să îşi depoziteze de acum salariile în conturile Revolut, sumele de până la 100.000 de dolari fiind acoperite de Structura Europeană pentru Garantarea Depozitelor.
Mulțumesc ZF pentru informație. Chiar mă pregătesc să rezerv un zbor plătind cu acest card pentru că oferă reduceri pe unele segmente.
Despre cum se intră în posesia cardului, costuri și avantaje, pe
Sărbătorile de iarnă, Crăciunul în special, înseamnă și o masă bogată, cu multe produse mai mult sau mai puțin românești. Porcul sărmanul este cel mai des sacrificat pentru această zi, un obicei păgân preluat de creștini, ca multe altele de fapt. Bietul porc se spune că a fost adus lângă casa omului cam în același timp cu câinele, deci ar fi dintre cele mai vechi animale domesticite. Și în nici un caz n-a fost adus pentru joaca copiilor, asigurarea hranei a fost mereu o grijă a omului de-a lungul întregii evoluții. Dar legendele au farmecul lor însă nu țin nici de foame, nici de spaima că nu respecți tradiția și cine știe ce pățești. De spaima asta 🤣 m-am ferit și eu așa că iată-mă la piață să cumpăr porcării pentru masa de Crăciun. Cum sunt mai neîncrezătoare cu produsele astea, cum știu că nu sunt chiar așa de curate, sunt atentă de unde cumpăr, de obicei de la aceeași vânzători de produse din zona Sibiului. Chiar am un magazinș de unde cumpărăm în ultimii ani, convinsă fiind că sunt ceva mai serioși decât alții, produsele fiind aproape toate bune. Ei dar omul e om, devine lacom chiar și fără să fi auzit de don Orlando cel Bogat, așa că zilele trecute aveam să vedem adevărata față a negustorilor de tradiționale.
După ce tot anul au vândut lebăr în membrană animală, acum surpriza, lebăr în plastic și cam suspect la culoare, adică roșu ! Cârnații proaspeți luați de probă cu o săptămână în urmă, erau acum monstruoși de groși, veseli de roșii pe zone mici și albi de grăsime în mare parte, șoriciul avea păr că de, la așa cerere cine să-l mai curețe plus că era doar șoriciul de opinci, cel de pe burtă nici la suprapreț nu găseai. Opinci nu-mi fac așa că-l tăiem de pe listă și vrem slană, cu boia sau cu usturoi. Dacă până pe la 10 decembrie am luat slană ce se topea în gură, chiar și șoriciul, acum ioc, șoriciul talpă, slana cam tare semn că a fost făcută la repezeală.
Schimbăm magazinul, schimbăm piața, ajungem și-n Obor, degeaba!! Multele magazine cu tradiționale gem de porcării, majoritatea afumate, cum scrie și pe etichete dar nici un miros de produs afumat care să-ți răscolească puțin poftele, indiferent ce părere are medicul tău ! Ne oprim din loc în loc dar din păcate aceleași produse, în general surprinzător de asemănătoare la aspect. Și asta n-ar fi nimic dar toate, absolut toate au un miros ciudat, nici cum dat de fumul de fag, cireș ori ce se mai folosește la pregătitul cărnurilor. Normal, țăranul, producătorul tradițional, a dispărut undeva în timp și noi încă nu ne-am dat seama. Munții de slănuri, cărnați, șunci și costițe sunt lucrate modern, foarte modern, cu noile produse concentrat de fum, fum lichid, pudră de fum, sare afumată și câte Doamne ferește alte produse se mai găsesc și de care cei mai mulți dintre noi, nu știm ! Adaosurile astea, deși sunt indicate doar pentu exteriorul cărnii, sunt amestecate sau injectate pentru a da, chipurile, gustul de carne afumată. Fals ! Nimic nu se compară cu carnea afumată tradițional, de secole, cu esențe diferite de lemn pentru a da gusturi diferite ! Și fumul acela natural ce învăluie mult timp carnea și produsele, nu intră în interiorul acestora dar lasă un gust minunat și o conservă foarte bine. Înlocuitorii de azi au , fără excepție, produse chimice, unele înfiorător de periculoase. Dar nimeni nu face nimic să oprească acest procedeu care aglomerează culoarele, cabinetele și saloanele spitalelor și aduc betoane cimitirelor moderne!
Produsele tradiționale, un mit, o mare minciună, un mare pericol pentru oameni ! Dar nu avem cale de ales. Acesta este viitorul, acestea sunt minciunile din care ies banii, averile dar care, asemeni unui bumerang, se întorc și asupra celor care le pactică și le acoperă.
M-am gândit mult la aceste cuvinte. Citat ?! Nu l-am găsit până ieri ! Morală ?! Nici asta. Mă rog, nu pierd vremea căutând prin zeci de locuri, pagini, caiete, pereți, cimitire…. Dar ca iubitoare de câini, mai ales cei maidanezi și sărmani, ca iubitoare de citate … celebre și clientă fidelă a măcelăriilor, am încercat să diger vorbele din titlu. Să o luăm pe rând.
Câinele cu un ADN majoritar de lup din care se zice că se și trage, este de felul lui carnivor ! Deci are drum sigur fie spre un stăpân care-l hrănește corect și la timp cu proteină bună, fie spre o măcelărie de unde nasul lui ultrasensibil adulmecă exact ce-i trebuie și ce îi place. Deci fie e boier, fie cerșetor, la stăpân sau pe stradă, e amator și chiar îi trebuiesc ceva produse de la măcelărie ! Adevărat !!
Măcelarul taie zilnic multă carne, oase, organe. De aici rămân și resturi care nu se pot vinde în mod normal. Dacă e un om cinstit și cu frică de Dumnezeu, nu le amestecă în carnea gata tocată care de cele mai multe ori e doar din piei, grăsime, sânge, organe și un pic de carne macră. Ca un om bun, religios sau doar superstițios, dă din resturile astea și câinelui care-i face în schimb paza vitrinei, ușii din spate sau a parcării. Dacă măcelarul e un nemernic, îi dă un ciomag sau un picior oricărui animal ce se apropie de magazinul lui, speriat fiind că din cauza acestuia intră în faliment ! Fals!! Intră singur că-i nemernic !
Am cugetat, am mâncat o friptură pe care am vrut să o împart cu câinii mei, doi, foști maidanezi dar ei m-au refuzat ! Nu glumesc, nu mint, chiar au refuzat ! Sunt sătui, nu sunt lacomi, au o mâncare bună, consistentă că doar ăsta e salariul lor. Nu, nu e gratis, e impozitat cu paza curții și dragostea pe care mi-o întorc mie și alor mei ! Și da, nu pleacă pentru că relația dintre noi este de colaborare, de respect, ei știu că masa, culcușul și tratamentele lor depind de noi iar noi ne bazăm pe munca lor de adevărați paznici ai familiei.
Și totuși există câini care pleacă chiar dacă primesc un mic bol cu mâncare. Câinele, indiferent unde este, are mândria lui, demnitatea lui, logica și dorința de o viață mai bună !! Dacă stăpânul e tâmpit, hoț, nemernic, brută, câinele fuge și lasă ograda de izbeliște. Că doar o viață are și el sărmanul !!! Aș că nu contați pe lăcomia câinilor !! Și nu-i mai jigniți !
După 1989 mare bucurie mare, s-au deschis și la noi supermarketuri bine aprovizionate, așa cum înainte de acel an vedeam doar în filme, și acelea de multe ori pe ascuns, noaptea pe unde apucam, la prietenii care aveau periculoasa aparatură video de contrabandă. Încet, încet prezența marilor magazine, niște bazaruri mai curate și mai elegante, s-a împământenit, ne-a produs și o mutație genetică astfel că e mare necaz dacă în cartierul nostru nu sunt două, trei firme și dacă se poate cât mai aproape de bloc. Așa sunt copiii cei din urmă, mai răsfățați. Noi fiind dintre ultimii europeni ce s-au eliberat de rații, porții, cartele, pile pentru un purcel și un ou, ne-am trezit cu acest fapt bun dar total needucați. Ce e aceea educație ?! Da, așa este, nu se vinde în supermarket ! E pe undeva și un bun simț cu care ne naștem și care este dezvoltat în familie de părinți și bunici.
De-a lungul acestor 29 de ani de când avem așa comerț, am văzut multe și nu mă surprinde acum. Dar mă enervează la culme ! Mai ales în acele supermakets cu profil alimentar. Și nu numai atitudinea cumpărătorilor lasă de dorit dar chiar politica firmei vis a vis de aceștia, o spaimă teribilă de a nu-i pierde. Cu orice risc, chiar de a periclita sănătatea.
Cărucioarele pe roți, o mare problemă de toate felurile dar și un pericol pentru sănătate. Probabil că toți ați văzut copii chiar și de zece ani plimbați cu căruțul pentru marfă, alături de pâine, unt, mezeluri, brânzeturi, prăjituri, mă rog alimente care nu se prelucrează termic și nici nu se spală. Ba mai mult, multe dintre ele se pun în frigider sau pe masa din bucătărie în ambalajul original. Care ambalaj a fost în contact cu pantofii copilului ce a stat în cărucior ! Dar Doamne iartă-mă, de ce nu ne-am lăuda cu o hepatită măcar pentru care e de vină oricine mai puțin părinții ?!
Alimentele care sunt în ambalaje sigilate dar pe care unii cumpărători le desfac, chiar în văzul public și le gustă, apoi le pun la loc pe raft și eventual iau în coș un alt produs sigilat ! Am văzut un astfel de personaj când și-a trecut limba prin borcanul cu muștar, nu i-a plăcut, la strâns bine și l-a pus în raft apoi a lut alt sortiment ! Veți spune că nu am luat atitudine. Nu pentru că am făcut asta altă dată când, la raionul de pâine fiind, am văzut o femeie cum a rupt controlat o pungă cu pâine, apoi a băgat mâna, a pipăit-o după care a aranjat la loc punga și a pus-o în raft. O salariată trecea pe acolo, i-am atras discret atenția și a început să țipe la mine că nu are voie să se ia de clienți, indiferent ce fac, asta e politica magazinului. Altfel o pățește ea ! Mă întreb care ar fi politica magazinului dacă cineva și-ar face nevoile oriunde, în văzul angajaților ?!
Un fapt care mă enervează, alimentele perisabile alese de cumpărător, în pungi, uneori și cântărite, abandonate apoi prin cu totul alte locuri decât raionul de unde provin. Am găsit o pungă cu banane în spatele unui sac cu boabe de câini. Sau carne în raftul cu lenjerii de pat ! Chiar atât de prost să fii, tu client, să nu-ți dai seama că și tu poți lua altă dată carnea care a stat la cald lăsată de alt neghiob ?! Și dacă tot te-ai răzgândit, las-o măcar la casă, de acolo se adună la intervale mai mici de timp decât să zacă într-un raft poate și o zi. Credeți că pierde magazinul ? Nu, o transformă cumva și tot noi o cumpărăm, așa cum am pățit și eu cumpărând pește congelat ! Dar unde nu-i cap…
Nu de trecut cu vederea este faza când ai în fața ta, la casă o persoană cu un coș plin de marfă și care alege acolo ce să cumpere și ce nu ! Ba mai stă și la discuții cu casiera ce e bun, ce e mai ieftin, etc. Odată finalizată cumpărarea, constată că nu are banii necesari și începe o nouă sarabandă cu retur marfă, chemat responsabilul cu stornarea, ales, mă rog, timpi pierduți pentru tine care știi că ai 100 de lei și iei marfă de 99 lei ca să nu-i încurci pe alții și nici pe tine.
A te deplasa cu căruciorul prin magazin este iar o chestie de educație. Dacă vreți eu o consider o chestie de șoferie. De câte ori n-ați avut în față un cărucior care bloca intervalul și dacă îi ziceți frumos posesorului să-l tragă cumva din drum, se uită urât la voi ? De multe ori am pățit așa, ba unii care blochează chiar îți reproșează că ești pretențios. Este un lucru care mă face să nu iubesc plimbarea prin marile magazine.
Tot de educație ține și abandonarea căruciorului gol în parcare, indiferent unde și cum, chit că lovește o mașină sau că ocupă un loc de parcare pentru care un alt șofer, nou sosit trebuie să coboare de la volan lăsând mașina în drum, să libereze locul și abia apoi să parcheze. Ține de bun simț. Pentru asta am apreciat faptul că în Croația acum câțiva ani moneda cu care se lua coșul era destul de valoroasă astfel că fiecare și-l ducea înapoi. La noi e în general fără bani și asta se vede.
Ar mai fi multe de zis despre cum este să fii un client necivilizat într-un magazin cu autoservire dar de unele nu-mi amintesc acum, dacă vreți să completați ce vă nemulțumește, n-ar fi rău. Unii, puțini, vor înțelege mesajul !!! Din păcate prea puțini și din păcate și mai puțini cei cu părul alb care ar trebui să fie formatori !
Au trecut 29 de ani ! Ani plini de speranțe imediat după ’89, apoi ani de dezamăgiri, de întrebări fără răspuns. De ceva ani, fiecare decembrie vine ca un blestem, cu tăieri de salarii, cu batjocora guvernanților, cu promisiuni încălcate dar îmbrăcate în poleială ieftină pentru creiere sărace. De ce ar fi fost altfel decembrie 2018 ?! De fapt acesta este un nou mod de a petrece Crăciunul : cu fantoma nesiguranței zilei de mâine, cu amenințarea sărăciei, atât intelectuale dar mai ales financiare. Se vorbește brusc de taxă pe lăcomie, despre multinaționalele care duc beneficiul peste granițe, se dau ordonanțe de urgență de parcă am fi într-o situație limită de a fi invadați și nu una majoritar normală. Sunt aceleași tipare, aceleași lozinci ale anilor de după al doilea Război Mondial când o lume s-a prăbușit, când cultura și economia României au căzut brutal. Vrem în Schengen dar noi, România, țara ajunsă culmea, a doua ce mai săracă din Europa, ne tăiem unica crenguță ce ne mai ținea deasupra valului tsunami. La sfârșit de an, nu avem buget pe 2019, dăm o nouă ordonanță care vine cu încă 65 de modificări la Codul Fiscal după cele 230 de anul acesta, ultimele cel puțin ivite peste noapte din sacul lui Moș Gerilă, modificări de care nu s-a știut nimic, nu s-au discutat cu cei din lumea finanțelor, sunt un fel de lagăr de exterminare pentru mediul de afaceri românesc și în final pentru cetățeanul de rând care nu va putea face față scumpirilor. Chiar pentru cetățeanul care votează cu un anume partid, pentru trei mici și o bere ce vor deveni un bumerang dur în bugetul lui de pensionar ! Va fi anul 2019 groparul României ?! Ne vom trezi cu frigiderele goale, cu caloriferele reci, cu casele abandonate că nu le vom mai putea întreține nici măcar la un minim de confort uman al mileniului trei ?
E pMrimul Crăciun în care simt o mare și întemeiată teamă. O fantomă plutește printre beculețele bradului, parcă absorbind pentru totdeuna mirosul sarmalelor și al cozonacului și care duce cu ea căldura din sobe și calorifere dar și pe cea din suflete noastre !
Nici un câine nu pleacă dintr-o măcelărie ! O zicală de consilier de prim ministru ! Dar omul normal poate pleca dintr-o țară anormală, așa cum se întâmplă de după 89. Și nimeni nu-i poate condamna ! Că nu mai avem o țară care să-i intereseze pe cei ce ne conduc, guvernanți care ne transformă în iobagi, s-a văzut anul acesta când trebuia, aveam interesul să ne fălim lumii întregi cu secolul nostru de întregire. Dar nu mai suntem o țară normală, suntem iar pe marginea unei râpe de unde căderea va fi dramatică și poate ireversibilă.
Azi serbăm aspirina modernă, adică ziua de 10 octombrie 1903 când firma Bayer a pus în vânzare acest medicament chimic. Chimistul bavarez Felix Hoffmann a realizat acest medicament de sinteză în încercarea de a ameliora durerile reumatice ale tatălui său. Numele aparţine tot lui Hoffman, A de la acetilare şi spirea de la planta Spirea Ulmaria din care s-a extras prima dată acidul acetilsalicilic natural. În germană, a+spirsäure.
Aspirina sub formă de ceaiuri sau pulberi din plante, în special coaja de salcie, este cunoascută şi recomandată încă din vremea lui Hipocrate, părintele medicinei. S-au găsit dovezi că a fost utilizată de fenicieni, egipteni, amerindieni şi mulţi alţii. Coaja de salcie este foarte bună şi azi dar necesită un proces de uscare destul de lung. Şi atenţie ! Atât aspirina naturală cât şi cea de sinteză, se consumă cu moderaţie, altfel pot face mai mult rău decât bine !!
Pe 9 octombrie 1964 , S.U.A. proclamă Ziua Leif Erikson. A fost aleasă după data când ajunge în America prima navă cu emigranţi norvegieni, nava Restauration. Deşi numele Leif Erikson şi data de 9 octombrie nu au nimic în comun, există o poveste la care ţin ambele ţări, ambele continente.
Leif Erikson a fost primul european despre care se ştie că a ancorat pe ţărmurile Americii, cu 500 ani înainte de Columb ! Cel puţin aşa se înţelege din Saga lui Erik cel Roşu. Sagas, saga la singular, sunt scrierile vikingilor despre istoria lor veche şi în care se povestesc călătoriile, cuceririle, luptele, relaţii de rudenie, multe altele.
Leif Erikson, dspre care se crede că a trăit cam între 970 şi 1020, a fost explorator creştin ce a descoperit întâmplător coastele Americii de nord ]n anul 1000, se pare azi Canada. O zonă bogată în somon, viţă de vie şi păşuni aşa că încheie tratate cu indigenii şi întemeiază aici Vinland. Etimologia numelui, importantă pentru adevărul istoric, nu este clară. Poate fi pământ cu pajişti, pământ cu vânt, pământ cu viţă de vie .
Important din această poveste, europenii au pus piciorul pe pământul americilor înainte cam cu jumătate de mileniu de Cristofor Columb !!
Nu te lăsa pradă trendurilor. Nu lăsa moda să pună stăpânire pe tine. Fii tu acela care decide ce ești, ce vrei să exprimi prin felul în care te îmbraci și modul în care trăiești.
