Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui dar trebuie să tragi bine cu urechea ca să o auzi și trebuie un gram de iubire ca să o înțelegi.   Nicolae Iorga

Ne-am plictisit de iarna care nici de data asta n-a fost grea așa că acum îl așteptăm cu drag pe cel ce ne deschide porțile primăverii, Dragobete. O sărbătoare a neamului nostru, autentică, cândva zgomotoasă și puternică, azi sfioasă și tăcută ce nu îndrăznește să ne îndemne la bucurie, umbrită fiind acum de prea puternicul ei frate, Sf. Valentin.   De fapt, o sărbătoare locală umbrită doar de dictatorii de azi și din totdeauna, banul, comerțul, emanciparea. Dar ce este oare Dragobetele și cine a fost Sf. Valentin? Dragobete, un flăcău frumos de legendă, un fel de semizeu trac ce și-a petrecut sute de ani viața misterioasă prin sufletele fetelor și flăcăilor de pe pământurile noastre iar Valentin, un pământean, preot în Roma sec. III se pare, în anii persecuției creștinilor, preot ce a avut îndrăzneala de a cununa tinerii soldați și a le ocroti familiile, fapt interzis de împărații Romei. Pedeapsa supremă, decapitarea, a venit după ce a cununat un creștin cu o păgână. Cum ultimele lui fapte s-au petrecut în timpul sărbătorilor romane ale purificării, după sacrificiile către zeul Februus, Valentin a rămas în inima tinerilor ca un martir sacrificat pe altarul dragostei și al familiei. Se spune că înainte de a fi decapitat, a scris pe un petec de pânză o urare către fiica paznicului închisorii, de care se îndrăgostise, Pentru Valentina mea  pe care a semnat-o De la Valentinul tău și acela a fost primul mesaj de iubire desenat cu inimioare și floricele. Legendele lui sunt multe, majoritatea sunt frumoase și emoționante că doar povestesc despre partea nevăzută, neînțeleasă a sufletului omenesc, greu de explicat, dragostea dintre un bărbat și o femeie. De-a lungul secolelor Valentin a fost canonizat, sărbătorit și în același timp hulit de biserică, cântat de marii scriitori precum Shakespeare prin glasul Opheliei, a fost o sărbătoare a popoarelor europene și a migrat peste ocean. Azi a ajuns pușculița comercianților mari și mici. Oare a fost cu adevărat un susținător al iubirii dintre un bărbat și o femeie, a luptat el pentru sfânta familie? Nu vom ști niciodată adevărul. Dar sărbătoarea Sf. Valentin rămâne, fie de o acceptăm sau nu aici, pe pământurile noastre unde a domnit zeul dragostei autohtone, un flăcău frumos, cum altfel decât ca în povești, așa cum sunt toți feciorii legendari ai românilor,  Dragobete!

Legendele lui Dragobete sunt atât de multe încât cu greu poți alege una să fie cea mai frumoasă. Am să vă povestesc o legendă ardelenească, cea care mie mi-a plăcut cel mai mult.

Se spune că în vremurile războaielor lui Decebal cu Traian, la poalele unui munte trăia singură într-o colibă, o prea frumoasă ciobăniță, o fată cu părul bălai, cu ten alb de zână și cu ochii precum cerul senin de vară. Pe frumoasa cu buze precum fragii copți o vroia de soție împăratul Traian dar era greu de prins, doar era fata regelui Decebal, Dochia. Într-o noapte când Dochia a rămas cu oile pe malul unui lac, în timp ce dormea,  Duhul Muntelui  transformat în ceață a iubit-o cu patimă. Rodul acelei nopți a fost un prunc frumos, născut pe 24 februarie, pe care ursitoarele l-au numit Dragomir. Și ce ursitoare a avut copilul: zâna Primăvara ce i-a dăruit iubirea, florile proaspete și tinerețea veșnică; apoi zâna Vara i-a dăruit focul iubirii adevărate și împlinite, Toamna i-a dăruit un fluier cu care să bucure sufletele oamenilor. Zâna Iarna a îmbrăcat copilul cu un costum asemeni bunicului Decebal, culoarea albă strălucitoare, un costum ce se mărea odată cu băiatul și mereu rămânea curat. Mijlocul l-a încins cu un brâu roșu de lână, culoarea dragostei și a sângelui. Ajuns flăcău, Dragomir vrăjea toate fetele cu sărutul lui nepământean, cu privirea ochilor verzi ca iarba crudă și cu pletele lui negre fluturând în vânt. Oamenii l-au numit Dragobete, nu se mai știe dacă dacii ori slavii. Pentru o vreme a fost ucenic la tatăl lui, în inima muntelui, unde a învățat lucruri nepermise muritorilor de rând, tainele naturii, plantele de leac, vocabularul păsărilor și mai ales cum să facă oamenii să se iubească. Așa se face că a ajuns să vegheze renașterea naturii și perpetuarea speciilor prin iubire, să pătrundă în visele flăcăilor și să-i învețe cum să cucerească fetele. Ei, dar nici el, misteriosul jumătate om și jumătate înger, nu se putea opri de a iubi cu patimă frumoasele satelor fie de erau singure, fie că erau măritate !!.

Dochia n-a avut alt iubit și asta a făcut-o rea în singurătatea sufletului ei. Așa că ea n-a înțeles că și falnicul ei flăcău, mijlocitorul iubirilor, tânjea după o dragoste unică, tocmai el cel care era maestrul iubirii. Dar l-a ajutat și pe el fratele ursitoarelor, cel care l-a sfătuit cum să pună firele roșii în pomii din livadă și să o păcălească pe Dochia, astfel ca o fată frumoasă să-i devină iubită. Cea mai frumoasă fată a ajuns în brațele lui Dragobete și s-au cununat cu ajutorul zânelor. Ca să-i ferească de furia Dochiei care nu-și dorea o noră, i-au trimis să locuiască la poarta Timpului și să aibă grijă de tineri și natură primăvara, de rostul păsărilor, când totul renaște la viață veselă. De atunci zilele dinainte de 1 martie se numesc dragobetele, adică zilele când se face curățenie în curți și case, se prind fire roșii în pomi să prindă rod bogat, se hrănesc păsările. Atunci tinerii satelor pleacă în pădure să aducă florile magice ale primăverii și în jocul renașterii naturii, băieții își aleg iubitele pe care le sărută apoi în fața întregului sat sub vraja Dragobete pupă fetele, astfel fiind pecetluită logodna, chiar dacă părinții nu sunt mulțumiți de aleasă.

Învinsă de durerea iubirii ei neîmplinite și mânioasă pe iubirea și logodna fiului, Dochia și-a îmbrăcat cele nouă cojoace și a plecat de nebună pe munte să-l caute. Negăsind fiul, s-a retras la Duhul muntelui –  spun bătrânii că ar fi Ceahlăul – și acolo s-a transformat în stâncă pentru a rămâne pe vecie cu cel care i-a dăruit falnicul flăcău Dragobete, cel adorat de toți muritorii, bărbați, femei, păsări, flori.

Legenda mai spune că după câteva sute de ani, Dragobete supărat că oamenii s-au înrăit, s-a retras în măruntaiele muntelui, la tatăl său. Din dragoste pentru oameni, a rugat-o pe Maica Domnului să-l transforme în ceva folositor pământenilor dar să le amintească acestora în fiecare primăvară că iubirea răzbate dincolo de orice greutate, că dincolo de zbaterea și clocotul ei este viața cea adevărată și fără iubire viețuitoarele mor. Și așa, în fiecare primăvară, apare o plantă de leac și de magia iubirii și care rezistă sub zăpada și gerul furiilor Dochiei. Năvalnic, îi spune , după porecla lui Dragobete, Năvalnicul ! Un hoțoman / De mângâieri și sărutări.  Un hoțoman pentru că sucea și mințile femeilor măritate 😂, că de, orice petrecere dă și-n belele !! Planta de năvalnic o culeg fetele și o poartă în secret la sân pentru a avea noroc în dragoste.                             Cât adevăr e în vorbele lui Ionel Teodoreanu:

Dragostea arde dar lipsa ei usucă !  

Ziua Sf. Valentin din lumea catolică și Dragobetele nostru strămoșesc, două sărbători care, fiecare într-un anume fel proslăvesc fiorul iubirii tuturor ființelor pământene, de fapt taina perpetuării, sunt una blamată, cealaltă uitată. Creștineasca sărbătoare a Sf. Valentin din 14 februarie a fost scoasă din calendarele catolicilor acum 49 de ani din diverse motive și rămâne în accepția publicului doar o sărbătoare comercială, păgână. În schimb Dragobete este o sărbătoare păgână, nu ortodoxă, de peste veacuri moștenire de la traci și slavi și ar fi deosebit de frumoasă dacă noi i-am reda puțin magia, universalitatea de altă dată, dacă am avea curajul să ne dovedim nouă și lumii că iubirea este cel mai frumos dar cu care au fost înzestrate ființele în ziua când Divinitatea a suflat peste lutul creației! Că biserica ortodoxă a suprapus o altă sărbătoare proprie peste aceasta, e un fapt obișnuit în creștinarea popoarelor și în folosirea credinței ca instrument al statului. Farmecul Dragobetelui însă e unic. Să nu uităm în aceste zilele de Dragobete care încep curând că nimic nu este mai frumos decât iubirea și respectul, că trebuie să acceptăm că suntem diferiți ca exprimare dar în suflet avem același fel de trăiri, toate unite de iubire. Și totuși mi-ar place să văd că la noi Dragobete este cântat, chemat, slăvit, cui oare nu-i place să facă un legământ de iubire printr-un sărut? Și-mi place că românii cândva nu aveau nevoie de hârtii, inimioare, daruri scumpe, ei sărbătoreau natura din care erau parte, ofereau florile proaspăt spălate de zăpada zânelor și, sfioși sau nu, pupau fetele dragi. Doar așa se striga prin sate, Dragobete pupă fetele ! (… și femeile 😉!!!) Sărutați-vă iubitele și dovediți lumii că tradițiile noastre nu mor.

Cei însurați, aveți grijă de neveste, nu le supărați de Dragobete căci aveți parte de ghinioane, pagubă și ceartă acasă tot anul ! Vraja asta n-a pierit și nici să nu vă faceți vise că o păcăliți ! Iar voi, fete și neveste, stați prin preajma bărbaților cu veselie, dacă-i ocoliți de Dragobete, veți fi peste an singure și ursuze. Așa spun legendele noastre românești și trebuie să le credeți, să vă fie teamă de ele 😊 ! Mai ales acum când Cap de Primăvară, Dragobete,  vă dă târcoale !!

Eu voi face exact așa cum spune tradiția: măritată fiind, mă voi ocupa de păsările din ogradă și le voi da să mănânce înainte de a mă vedea Dragobete sau  cum îi mai zice, Logodnicul Păsărilor !! Am multe, un stol de vrăbii care toată iarna mă așteptau pe gard  să le dau cerealele și acum îmi cântă zilnic melodioasele triluri ale perpetuării ! Sunt primele care împlinesc taina Dragobetelui !!

O viață fără sărbătoare e ca un drum lung fără popasuri !  / Democrit