Vegan cu știință sau haotic ?!

Reprezentativ

Un cuplu de belgieni riscă 18 luni de închisoare după ce bebelușul lor în vârstă de șapte luni a murit de deshidratare și malnutriție cronică, scria acum doi ani un cotidian belgian : Fara niciun aviz medical, acestia (părinții) au presupus ca bebelusul este intolerant la lactoza si gluten si l-au hranit cu lapte exclusiv vegetal. Parintii copilului – flexitarieni, respectiv vegetarieni flexibili in practicile alimentare – si care au un magazin de produse bio, au considerat ca laptele praf nu este destul de hranitor si, de la 3 la 7 luni, l-au hranit exclusiv cu lapte vegetal. Timp de patru luni, au alternat laptele de porumb, orez, ovaz, quinoa  sau hrisca.

Este textual știrea care a apărut în presa străină și a fost preluată și de presa noastră românească. Ca un fapt divers, la noi fără prea multă vâlvă. Dar în spatele acestui fapt aparent banal se ascunde o realitate: necunoașterea și încăpățânarea ucide. Sau poate ușurința cu care preluăm informațiile azi. Ce m-ar fi interesat referitor la cazul belgian, era dacă acei părinți au influențat și pe alții să-și crească micuții în acel stil. E logic să mă întreb deoarece ei aveau un magazin de produse zise bio și asta presupune discuții cu clienții, reclamă la produse și ceea ce de cam două secole vinde bine, acel din experiență proprie am descoperit căci am suferit de x boală și acum m-am vindecat consumând y produse ! Bio !!

Plecând de la cele de mai sus, m-am întors la o plantă folosită de vegetarieni și care câțiva ani a fost capul de afiș al poveștilor despre sănătate, slăbit, salvarea planetei, etc., s-a vândut în cantități impresionante în magazinele alimentare și de produse naturiste de la noi, soia. Nu degeaba m-am oprit la ea. Dacă soia texturată nu mai ocupă atât de mult loc pe rafturile magazinelor, laptele și pateurile de soia sunt încă în top. Vă spuneam în articolul trecut cum a ajuns soia regina vegetarienilor. După Studiul China soia a apărut pe piețele noastre românești sub multiple forme, de la cunoscutul lapte de soia, la cea texturată pentru șnițele, chiftele, perișoare, la pateuri, brânză, sosuri. Înainte de a spune ceva despre beneficiile dar mai ales contraindicațiile produselor provenite din soia, ar trebui să amintesc că nicidecum poporul chinez nu consumă soia în cantitățile impresionante de care vorbesc unii, că nu folosesc soia texturată, că vechii chinezi își preparau singuri, acasă, laptele de soia după metode destul de complicate dar naturale, fără adaosuri alcaline și de gust și doar pentru trei zile (deci fără conservanți), că brânza tofu se pregătea după un ritual simplu, prin fermentare naturală mai lungă și nu industrial cu acceleratori de coagulare ca azi care să-i modifice calitățile și ce este foarte, foarte important, nu-și hrăneau copii cu laptele acestei plante! Și cu nici un lapte vegetal.

Ar mai trebui spus că soia în China se consuma în cantități oarecum controlate nativ, fără informații culese din multă maculatură dictată de interese comerciale. Astăzi consumul de soia în alimentație este pur și simplu înfricoșător : o persoană consumă în aceeași zi atât lapte de soia cât și pate, sos, ulei, mâncare din soia texturată, deci mult peste limita destul de scăzută cantitativ care face din soia un aliment benefic. Și acest consum este în general zilnic, fapt care în vechea alimentație chineză nu era. Plus că nu poate fi controlată corect cantitatea de soia consumată căci făina de soia se află în multe alte produse și este sau nu trecută pe etichete.Pentru cei care au refuzat consumul de carne dar au în meniu lapte de vacă și ouă cumpărate din magazine, cantitatea de compuși proveniți din soia devine și mai mare dacă acele animale de la care s-a luat laptele de exemplu au fost hrănite cu furaje de soia (aminteam în articolul trecut că inițial soia a fost adusă în Europa și America pentru animale, consumatoarele crescând rapid în greutate).

Circulă o poveste pe care tind să o cred, anume că laptele de soia a devenit un aliment lăudat în China sec. XIX după ce misionari religioși ai cultelor vegane americane au început să predice în statul asiatic și să racoleze adepți. Oare acei americani aveau și interese financiare ?!

Oare de ce vegetarienii suferă de cancer într-un procent destul de mare chiar dacă au renunțat de foarte mulți ani la alimentele de proveniență animală ?

Alergiile la produse alimentare, rare când alimentația era tradițională, au crescut înspăimântător de mult de când s-a promovat alimentația vegetariană. De notorietate este alergia la alune dar ultimele studii vorbesc despre mutații și alergii încrucișate arahide-soia, la cantități infime din aceste produse. Deosebit este studiul făcut de Administrația Suedeză pentru Alimente după ce în 1999 patru copii au murit consumând hamburger care aveau soia nedeclarată deși în cantitate mică. La fel în SUA sunt copii care au murit în urma consumului laptelui de soia sau ciocolatei cu urme de soia, alergici fiind cunoscuți doar la arahide. S-a dovedit după deces cauza și legătura mortală între soia și arahide. Așa că dacă aveți copii alergici la arahide, aveți grijă ce produse le dați, dacă au sau nu soia !! Toată soia folosită în industria alimentară este modificată genetic, cauza acestor alergii și decese. Studiile încă nu sunt publice fiind finanțate de firmele producătoare de derivate din soia !!

De ce nu se vorbește despre procesele care au avut loc în SUA după ce în mileniul actual penitenciarele din multe state (Florida, Illinois) au introdus în meniul deținuților trei mese de soia zilnic ? Din considerente financiare, reduceri mari de buget. Deci hrana proteică era, este încă acolo unde nu s-au terminat procesele, total sau majoritar din soia, începând cu laptele, carnea, pateurile, uleiul, etc., fapt ce a generat mari probleme de sănătate deținuților. Experții în sănătate publică au constatat că deținuții primeau de patru ori mai multă soia decât era reglementat de FDA (Food and Drug Adminstration), adică rația unui deținut pe zi, minim 100 g soia. Un singur exemplu luat dintr-o pagină a celor de la Weston A. Price:

Reclamațiile includ constipația cronică și dureroasă care alternează cu diaree debilitantă, vărsături după consum, dureri ascuțite în tractul digestiv, în special după consumul de soia, trecere, palpitații cardiace, erupții cutanate, acnee, insomnie, atacuri de panică, depresie și simptome de hipotiroidie, cum ar fi scăzut temperatura corpului (senzație de frig tot timpul), ceață cerebrală, oboseală, creștere sau pierdere în greutate, infecții frecvente și boală tiroidiană excesivă.

Legat de acest fapt petrecut în închisorile americane, ar trebui făcută legătura cu alimentația călugărilor budiști care sunt obligați să consume cantități mari de tofu, recunoscut pentru proprietățile sale de scădere a libidoului. Și se spune că femeile japoneze combină discret soia cu alimentele preparate în casă tocmai pentru a mai reduce din pornirile de alcov ale soților 😂! Balcanicele caută plante și tincturi cu efect invers !

De ce nu se recunoaște că înlocuitorii cărnii animale, adică carnea fără oase, soia, este un dezastru pentru natură ? Plantațiile mari de soia au înlocuit în America și Europa suprafețe întinse de păduri sau câmpuri cultivate tradițional, fapt ce a adus dezechilibre geo-climatice. De fapt a distrus biosisteme naturale și astfel atât flora cât și păsările și animalele din zonă au migrat sau pur și simplu au murit.

Dacă sunteți adepții alimentației în care proteinele animale sunt înlocuite cu proteine vegetale, este bine să cugetați și să căutați informații cât mai multe despre sistemul acesta de hrană și urmările pe termen lung. Trebuie să aveți cât de cât noțiuni de chimie, biochimie, fiziologie pentru a înțelege corect beneficiile dar mai ales necazurile acestui tip de nutriție. Să zicem că ar trebui să știți :

-Copiii nu trebuiesc aliniați acestei nutriții de înlocuire a proteinei animale cu cea vegetală. Specialiștii recomandă ca până la 18 ani copiii să fie hrăniți tradițional. Și au dreptate. Copiilor mici sub nici o formă să nu le fie introdus laptele de soia pentru că estrogenii conținuți în cantitatea pe care o poate consuma un sugar echivalează cu aproximativ cinci pilule de anticoncepțioale, spune dr. Mike Fitzpatrice. Mamele chineze dacă nu puteau alăpta în nici un caz nu apelau la laptele de soia sau alte vegetale ci foloseau laptele de vacă ori bivoliță.

O întrebare pe care și-o pun specialiști în nutriție este de ce în ultimul secol s-au înmulțit fabulos numărul copiilor autiști, alergici, cu intoleranță gastrică și colon iritabil, cu multe alte probleme. Răspunsul este consumul exagerat de soia, conștient dar și inconștient când făina de soia este fraudulos în compoziția multor alimente procesate.

-A circulat ideea că femeile care au cancer genital sau de sân, pot ameliora boala consumând soia. Constatările sunt că efectul este exact invers. Ba mai mult, femeile care au consumat soia în cantități mari înainte de a fi însărcinate, au sensibilizat fetițele care prezintă o rată mai mare de a face cancer. Un raport finanțat de guvernul britanic confirmă că alimentele bogate în soia pot crește riscul de a face cancer. De asemeni cercetătorii americani de la Memorial Sloan Kettering Cancer Centre din New York au concluzionat în urma studiului că femeile care au consumat regulat cam 50 g soia /zi, echivalentul a patru căni lapte soia, au prezentat semnele activării celulelor cancerului de sân. Dar nici o grijă, industria farma e aproape ….

Ca o concluzie, dacă s-ar putea crede că am una singură: soia este un gigant în lumea afacerilor, un gigant financiar și politic greu de perceput de omul obișnuit și credul sau bine intenționat. Am citit pagini întregi de tot felul de povești, pro și contra, așa că pot spune că m-am îngrozit de efectele pe care consumul haotic de soia îl poate avea asupra omului dar m-a înspăimântat mai mult puterea cu care se luptă pentru supremație în umbra acestei plante. Dintre toate paginile citite de mine, v-aș recomanda cu multă convingere una care vă interesează direct, legat de sănătatea proprie, https://www.artenediana.com/studiul-china/.

Soia, o plantă asiatică mai ciudată dar folosită normal la locul de baștină a atras ca un magnet industriașii lumii. Dacă a fost adaptată climei și solului din America și Europa inițial ca plantă fixatoare de azot în solul cultivat (blestematul de azot care azi este turnat cu sacul în culturile agricole), apoi ca hrană pentru creșterea și îngrășarea rapidă a animalelor de carne, iată că a ajuns și pe masa oamenilor, direct, în cantitate mare și recomandată ca panaceu și salvatoarea planetei.

Soia este o plantă care are și destule calități, efecte benefice asupra corpului uman. Dar acea soia a murit de ceva timp și în locul ei a apărut cea modificată genetic, cea pe care o găsim pe rafturile magazinelor. Se spune că se mai cultivă soia originală cam 1 – 2 %. Nu vreau să spun că aceea nu trece prin rafturile magazinelor obișnuite ci doar pe mesele unora din vârful societății. Soia modificată genetic dacă o consumați cu măsură mică, extrem de mică, nu este foarte dăunătoare. Dar țineți cont că nu veți putea nicicând să controlați câtă soia mascată mâncați zilnic și nu știți ! Pentru a fi siguri că nu vă face rău, trebuie să vă cunoașteți bolile, obiceiurile alimentare, comportamentul și, de ce nu, felul în care ați fost hrănit în copilărie.

Și dacă sunteți bine intenționați, nu încercați să-i luați locul lui Dumnezeu, nu o promovați !

Primum non nocere !

Soia, zisă „carnea fără oase” și IQ-ul !

Reprezentativ

Am scris în cuvinte simple despre Siropul de arțar, Siropul de agave și despre pe nedrept blamata Miere de albine. Am scris ca o consumatoare obișnuită, fără termeni pe care puțini i-ar înțelege ca nespecialiști. Sunt o consumatoare care nu se ia după orice reclamă alimentară decât după ce o studiază dincolo de strălucirea ofertei. Poate că ar trebui să scriu tot așa și despre laptele de vacă, fără termeni academici, doar păreri după ce am citit multe materiale pro și contra dar am și consumat fără probleme o viață, nici scurtă dar nici exagerat de lungă, laptele natural și derivatele sale. Până atunci mă opresc la o vedetă a alimentației vegetarienilor, soia !

Soia și-a câștigat faima de plantă minune cu ceva timp în urmă, mai ales după acel faimos Studiu China și a fost, este consumată în cantități uriașe prin zonele europene și americane. Acest așa zis panaceu și aliment minune s-a dovedit în timp a nu fi așa benefic organismului, mai ales europenilor și americanilor, astfel că azi planează asupra consumului mai multe semne de întrebare.

Îmi place să analizez puțin, atât cât îmi permite umilul meu creier hrănit tradițional, informația care se revarsă asemeni unui fluviu, în toate formele zilelor noastre, informație care mă poate afecta direct. Am priceput de ceva timp că indiferent cine este semnatarul unei informații, în spatele ei se ascund multe taine, unele bune dar majoritatea nu. Dar să vedem cine este acestă vedetă a regimurilor vegetariene, soia, ale cărei calități benefice omului au început să fie puse la index, după cercetările din ce în ce mai complexe. Am constatat, ca și alții de altfel, că soia se încadrează acelorași legi de consum ca și mușețelul și apa de băut, adică totul cu măsură și cunoscând beneficiile dar mai ales riscurile.

Soia este o leguminoasă înrudită cu fasolea și se cultivă de multe milenii în Asia (sunt dovezi că prin 2900 î.Hr. planta a fost socotită una din cele cinci „cereale de aur” în China). Se spune că în China de unde se crede că își are originea deși plantei i se mai spune și fasole japoneză a fost cultivată chiar prin anul 6000 î.Hr. Istoria ei ca aliment chinez este puțin nesigură, legendele spun că a stat la baza alimentației populației sărace printr-un ordin imperial dat acum multe secole. Un fapt ce s-a păstrat în timp, chiar în cele moderne. Cert este că face parte din alimentația zilnică a anumitor regiuni chineze defavorizate dar și din ritualurile alimentare ale diverselor grupări religioase asiatice care au interes în controlarea călugărilor pe plan sexual. De fapt sunt studii care dovedesc că soia nu este nicicum planta minune din medicina chineză și ayurvedică, mai degrabă o plantă obișnuită unor anumite genotipuri umane.

Planta a fost cultivată în afara Asiei abia începând cu anul 1829, deși studii s-au făcut cu mai multe secole în urmă chiar de către portughezi când aceștia controlau zone asiatice. La noi a ajuns în 1876 dar doar din 1930 intră pe lista cercetătorilor români, numai pe segmentul agricol și zoo. De ce doar atât ? Simplu, planta era apreciată pentru creșterea rapidă în greutate a animalelor care o consumau !! În vremea ultimilor ani ai comunismului, românii erau fericiți dacă primeau celebrul ulei de soia la rație și dacă găseau nechezol și mezeluri cu pastă de soia. Dar marele avânt pe care l-a luat în lume și declararea ei ca panaceu, fără studii serioase și de lungă durată, a fost experimentul de la sfârșit de sec. XX care s-a concentrat în Studiul China. Practic acesta a constat în intervievarea unor locuitori ai Chinei privind modul lor de alimentație local și un mic studiu asupra datelor culese. Oare studiul era dictat de interesele țării care a cultivat și introdus în alimentația omului modern soia ?! Așa s-a motivat, alături de lupta împotriva cancerului. Și brusc studiile au devenit explozive indicând alimentul minune care este în același timp panaceul formidabil al omenirii.

Dar după ce flăcările așa zisei descoperiri epocale s-au mai potolit, după ce mulți cercetători care nu-și doreau doar glorie ci și rezultate științifice curate au demarat cercetări veritabile, soia a început să fie recomandată cu prudență în lumea medicală. Cercetătorii adevărați îi recunosc beneficiile dar și necazurile pe care le poate aduce un consum constant și necontrolat de soia și derivatele ei.

E bine de știut că în China nu s-a consumat inițial în orice regiune, nu a fost alimentul de bază al populației, că a fost oarecum impusă ca fiind foarte ieftină așa cum ne-a fost și nouă impusă prin anii 1980 -1989, că acolo consumul de vegetale este oricum foarte diversificat și mai ales că acel ADN al unor locuitori ai Chinei permite acest consum altfel față de noi europenii. Și ar mai fi mulți alți factori care dau de gândit. Studiul China s-a făcut prin anii 1980 dacă nu mă înșel când chinezii nu foloseau plantele modificate genetic !

Să nu uităm că soia a fost adusă în America pur și simplu pentru zootehnie deoarece consumul accelera creșterea în greutate a animalelor de carne, apoi în timpul marii crize economice și a celor două mari războaie mondiale, țara avea nevoie de cantități uriașe de alimente proteice ieftine pentru armată și populație. Atunci a apărut soia, carnea fără oase pentru alimentația umană, margarina, laptele de soia și câte alte combinații.

Noroc cu specialiștii în nutriție și boli care fac studii lungi în interesul omului și nu anumitor grupuri.

Soia ar fi un aliment benefic dacă ar fi consumată cu mare moderație, dacă n-ar fi o plantă provenită din culturi modificate genetic (se spune că azi 97 – 98% din producția de soia provine astfel), dacă pentru producerea ei nu s-ar strica echilibrul planetei (în Brazilia, o parte însemnată a pădurii tropicale a fost distrusă pentru a face loc plantațiilor de soia și asta a dus la schimbări climatice neplăcute în zonă), dacă n-ar fi dată ca principală proteină în alimentația copiilor, dacă…. Într-un articol viitor voi încerca în cuvinte simple să pun soia între oglinzi.

După apariția Studiul China și imensul val pe care l-a creat, atunci când lumea modernă cu apetit și acces facil la orice fel de știri s-a îngrozit de cât de nocivă este alimentația omnivoră multi milenară când specia umană n-a dispărut ci a evoluat, autorii lucrării, tată și fiu, publică și alte cărți, unele cu informații contradictorii chiar : Furculițe în loc de cuțite, Studiul China-carte de bucate, Studiul China-Colecția de rețete a vedetelor și poate cea mai tare, poate ce se dorea echivalentă unei noi religii după cum ne duce cu gândul, cartea Integral:Regândind știința nutriției. Câștigurile financiare sunt uriașe și mă întreb cât procent din ele a fost dirijat spre studiul nutriției la nivel mondial. Thomas Colin Campbell, de profesie biochimist și veterinar, a făcut aceste studii prin intermediul unei universități americane, cu aport financiar englez iar din partea Chinei cu libertatea de a pune doar întrebări unor localnici din 65 de zone diferite ale țării. Studiul l-a condus în timp pe Campbell la întemeierea unui institut propriu. Dacă vă interesează, institutul creat de autorul cărții Studiu China oferă oricui cursuri online în sistem video privind nutriția cu plante, cursuri care sunt scumpe (destul peste 1000 $ ) și care nu-ți oferă decât un certificat fără drept de practică în domeniu. Ce m-a frapat la Campbell este că potrivit declarației proprii, el nu este vegetarian 100% și chiar orientarea spre această formă de nutriție a început-o după anul 1990, după interviurile din China, la vârsta de aproximativ 55 ani. Până atunci a copilărit într-o fermă de vaci și prima parte a vieții a fost un omnivor veritabil. Cum s-ar spune, fundația sănătății adultului s-a creat prin copilul crescut pe stilul vechi de hrană, tradițional iar bărbatul matur n-a consumat carnea fără oase ci clasica hrană omnivoră. Adică acea hrană care potrivit studiilor antropologice a fost adoptată acum cam două milioane de ani prin consumarea de Homo Erectus a cărnii crude și care nutriție a dus la modificarea formei și aspectului craniului uman, cel mai important rezultat fiind dezvoltarea creierului. Consumul de carne crudă „a determinat la strămoşii omului contemporan importante schimbări morfologice ale feţei, cheia îmbunătăţirii vorbirii” / spune revista Nature.

Dar ce am zis pe aici a fost doar pentru a vedea cum a devenit soia dintr-o plantă umilă o mare vedetă planetară. În rest, vă rog încă o dată să rețineți că nu mă deranjează persoanele vegane, vegetariene, lacto-ovo-vegetariene sau câte mai sunt, am avut și am în cercul meu practicanți ai curentului acesta dar sunt oameni care-și cunosc lungul nasului. Am considerat mereu că fiecare adult (doar adult ) este liber de a-și alege modul de hrană care îl avantajează și în care crede. Dar pentru asta trebuie să-și cunoască limitele organismului propriu, să fie conștient că orice aliment, absolut oricare, are de fapt două fețe precum Ianus și fiecare adult să poată discerne ce este poleială în orice tendință sau reclamă alimentară și ce este adevăr. Apoi adultul să nu fie agresiv încercând să le impună celorlalți teoria proprie. Homo Sapiens n-a evoluat atât de mult încât să cunoască toate tainele funcționării organismului uman în prezent și nici să-i prevadă viitorul, deci nu putem ști dacă e bine să fim vegani sau omnivori. Plus că studii destul de recente au demonstrat că IQ-ul oamenilor este în scădere și alimentația în cazul acesta ar putea avea o parte din vină.

Iată ce mi-a dat de gândit foarte serios frunzărind o carte pe care aștept să o primesc, 21 de lecții pentru sec.XXI :

„Intr-o lume invadata de informatii irelevante, claritatea inseamna putere. Cenzura nu inseamna blocarea fluxului de informatii, ci mai curind asaltarea oamenilor cu dezinformari si lucruri care sa le distraga atentia. Cum facem fata epidemiei de stiri false?”

În impunerea unui mod de nutriție, vegetarian sau omnivor, adepții se împart în două tabere mari din care eu aleg mereu prima:

Primum non nocere .

(În primul rând să nu faci rău.)

și nu pe a doua :

Sic volo !

(Așa vreau !)

Reprezentativ

Gandhi

Când pierd speranţa, îmi aduc aminte că de-a lungul istoriei calea dreptăţii şi iubirii a învins întotdeauna. Au existat tirani şi criminali care pentru un timp pot părea invincibili, dar până la urmă se prăbuşesc. Gândiţi-vă la asta. Întotdeauna.

Mahatma Gandhi

3 în 1, marca Socrate

Reprezentativ

Vă spuneam aici că Socrate m-a luminat cumva asupra felului cum pot recepționa multe informații din online și nu numai:

Dacă eu sunt cel mai înțelept cu toate că știu că nu știu, cum de ceilalți au pretenția că știu adevărul ?!

Și tot acolo aminteam de un test ce îi este atribuit lui Socrate,

Testul celor trei

Interesant și foarte valabil azi, după 2500 de ani. Că, așa cum se spune, îi aparține lui Socrate sau nu, asta nu contează. Contează esența lui, universalitatea, adaptabilitatea lui la orice moment din viața de zi cu zi.

Se spune că într-o zi Socrate a fost căutat de un prieten care dorea să-i transmită o bârfă pe care o auzise despre un student din școala filozofului. Socrate i-a calmat elanul, propunându-i „răspândacului” să accepte supunerea la un test simplu cu trei întrebări și abia apoi să-i fie spusă bârfa. Iată care a fost dialogul dintre Socrate și prietenul lui (pentru lejeritate l-am notat pe Socrate cu S și pe amic cu A) :

S: Ai grijă. Prima întrebare este legată de adevăr. Ești sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat ?

A: Nuuu!! De altfel, abia ce am auzit în aulă vorbindu-se despre asta !

S: Deci ceea ce vrei să-mi spui este cumva nesigur. Hai să mergem mai departe, la întrebarea binelui. Ceea ce ai aflat despre studentul meu este o veste bună ?

A: Nuuu ! Exact invers, este o veste defăimătoare !

S: Aha! Deci tu vrei să-mi spui ceva urât, rău despre studentul meu fără să fii sigur că este și adevărat. Ciudat ! Dar tu ești sigur că ce vrei să-mi spui îmi este mie folositor ? Sau lui ?

A: Nu prea cred !

S: Ei bine prietene, dacă ceea ce vrei să-mi spui este o veste despre care nu ești sigur că este adevărată, dacă este și o informație defăimătoare despre studentul meu iar mie nu-mi este utilă în nici un fel, atunci de ce trebuie să-mi spui așa ceva ?!

Socrate și cana mea cu lapte

Reprezentativ

Zilele trecute mi-a picat sub ochi un articol destul de scurt privind un studiu al ACS / American Chemical Society. Era vorba nici mai mult nici mai puțin decât despre legătura dintre un aliment blamat în lumea modernă, laptele natural de vacă și un oarecare simpatic reprezentant din larga familie chili, ardeiul iute mai pe românește !! Ei bine, ACS recomanda pe baza unor studii serioase de chimie (societatea are peste 140 ani de activitate) faptul că după o mâncare foarte picantă, focul din gură îl stingi doar cu lapte și nu cu alte lichide cum ar fi chiar apa ! Ba, susțin chimiștii, apa amplifică puțin senzația de arsură la nivel bucal. Curioasă pentru că soțul meu e mare amator de mâncăruri picante, m-am aruncat singură în focurile capsaicinei, pline de termeni de specialitate. Bine, pe la o anumită zonă a articolului am dat 3 în 1, adică am sărit din rânduri și m-am proptit în concluzii. Interesant atât cât am priceput eu. Și sincer vă spun, nu lupta dintre capsaicina unui biet ardei iute și un păhărel de lapte de vacă m-a atras așa mult. Nu ! Ci diversele teorii despre beneficiile sau neplăcerile cauzate de consumul laptelui de către om, al omului modern în special.

Și uite așa, de parcă n-aș fi avut la ce cugeta, m-am trezit punându-mi singură întrebări de orice natură legate de lapte, pornind de la cele despre existența și evoluția omului în antichitate până ieri când mânca încă bine, despre modificările genetice și gastronomie, cosmetică, puericultură, crize alimentare în timp de război când doar caprele mai dădeau o salvatoare căniță de lapte, despre numărul fabulos de oameni deștepți care au apărut în epocile când laptele, brânza și mămăliga ridicau națiunea, despre…

Și peste toate m-am trezit înjurând, eu care nu iubesc astfel de cuvinte. Speriată m-am dus la un vraci care m-a liniștit, cică să consum lactate, obligatoriu animaliere că mi-ar fi slăbit neuronul !! Neuronul meu n-ar fi primit un untișor de văcuță adevărată cum a fost programat și a intrat în sevraj !! M-am speriat îngrozitor, nu de sevraj ci de cum este să fur eu laptele văcuții ! Că o supăr ! Tot vraciul m-a convins că cică dacă nu fac troc cu văcuța, adică eu să iau laptele ce-i prisosește vițelului ei dar să-i dau fân și grajd bun iarna, o mănâncă lupii !! Care lupi ori mănâncă prea multe vaci și devin obezi, ori devin vegetarieni prin zonele alea unde nu vezi picior de vacă pe izlaz. Și devin și nebuni că cine i-a creat nu i-a prevăzut cu stomac de rumegător.

Să auzi și să nu crezi! Lupi vegetarieni ! Cred că mai repede depresivi că s-a rupt lanțul. Nu ăl strălucitor de metal nobil, ci acela mai important pentru noi, lanțul trofic. Și așa se strică biosistemul creat de zei și vine apocalipsa ! Care apocalipsă, aia a minții, a cam venit ! Apropo, să nu credeți că doar în lumea virtuală sunt învățați și formatori de opinie !! Nu !! Îmi povestea cineva că o anume femeie de la țară, posesoare de vacă, marca pentru de lapte , vindea tot laptele bun dat de vacă dar pentru ea cumpăra lapte degresat de la magazinul satului, că acela n-ar fi cancerigen !

După ce am cugetat eu adânc la cele de mai sus, sorbind cu nesaț dintr-un pahar de ayran cică bulgăresc și care se presupune că ar fi trecut 5 – 10 % prin ugerul degresat intern al unei vaci ce a consumat iarbă cu tot felul de chimicale de sinteză, i-am dat un vot de reabilitare netrebnicului de Socrate. De ce ?! Simplu ! Bietul Socrate a recunoscut că preotesele din Delfi au fost anemice rău când i-au profețit că va fi grecul cel mai înțelept. După ce Socrate s-a dat cu pitiile autodenunțându-se cum că știe că nu știe nimic, s-a răzgândit și s-a dres în fața ceștii cu lapte de cucută, înainte de a sorbi:

Dacă eu sunt cel mai înțelept cu toate că nu știu nimic, cum de ceilalți au pretenția că știu adevărul ?!

Și uite așa mi-am dat seama că nimeni nu știe nimic concret dacă ar trebui să beau eu lapte integral de la văcuță naturală și ea 😄, lapte degresat din comerț sau ayran sau kefirul. Sau de ce nu o porție de chișleag de prin Moldova lui Creangă. Așa că am aruncat ayranul pentru un pahar de lapte integral luat direct din ugerul vacii bălțate de o ține baba Leana tot pe la marginea pădurii. Nu de alta dar dacă o valoare ca Minovici experimenta spânzurătoarea pe propriile vertebre cervicale, eu, un om mărunt al societății sec. XXI de ce n-aș experimenta roata, pardon, laptele de vacă pe propria mea existență ?! Că de ăla de drigană sunt convinsă că n-ați auzit, e deja istorie.

Al naibii nea Socrate, influencer antic care joci la două capete ! Dar după ce am băut lapte de la vacă vie 😂, mi-a revenit memoria și cheful de viață. Și uite așa mi-am amintit de altă invenție a lui Socrate, Testul celor trei (al adevărului, al binelui și al utilității). Că Socrate ăsta a fost celebru la vremea lui, polivalent ca să zic așa, s-a ocupat și de alimentația lumii. Vă spun în altă zi despre asta.

Reprezentativ

Tănase, odihnească-se în pace !

În august 1945 murea în împrejurări misterioase după cum spun unele surse, autorul lui Davai ceas. Se pare că n-a murit, măcar prin cupletele lui deosebite care au străbătut deceniile.

Și cu asta ce-am făcut ?!

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie?
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?

Constantin Tănase

Când știrile te derutează: arderea Alexandrei !

Reprezentativ

Așa cum spuneam în articolele trecute, de mult timp televizorul n-a mai fost prezent așa mult în viața mea. Începând cu 26 iulie, l-am închis foarte puțin, cazul Alexandra m-a marcat profund ca femeie, ca mamă dar mai ales ca cetățean al acestei țări. Sigur nu voi uita nicicând aceste momente. Soarta dramatică a Alexandrei a fost, de fapt este picătura chinezească. Picătura care a umplut un butoi românesc care s-a umplut rapid în ultimii ani. Peste toate aceste orori care se afișează aproape permanent pe posturile televiziunilor noastre, știrile, informațiile false și neverificate vin să agite și să creeze și mai mult mister. Una din aceste știri care se repetă inuman pe mai multe televiziuni este despre posibilitatea sau nu a arderii corpului Alexandrei în casa și la locul indicat de ucigaș.

Pe scurt, s-a susținut de specialiști că un corp uman nu putea fi ars în acea sobă improvizată, nu în timp așa scurt și mai ales că bijuteriile de argint nu sunt deformate, topite. Ei bine, televiziunile au întreținut acest foc uman al revoltei, de fapt al falsei informații. Mai nou văd că și Maria Grapini propune specialiștilor în medicină legală să facă un experiment și să ardă un corp de animal. Dar ce nu știe Maria Grapini și ce nu ne spun televiziunile este că acest experiment există de peste 20 de ani, realizat de o instituție de prestigiu:

Un corp uman este dovedit că poate arde, nu integral la nivel total de cenușă, la temperaturi de 600 – 850° C ! Că la aceste faze oasele devin casante, apar fisuri care le fragmentează. Un test efectuat de către IML Freiburg Germania în anul 1998 a dovedit acest fapt ! Și că timpul de distrugere este relativ scurt, câteva ore. Fapt relatat clar de un medic al IML București și auzit de mine astăzi dimineață la un post tv.

Pe de altă parte mi-am amintit că de-a lungul ultimilor ani am citit tot felul de materiale, unele fiind legate de mormintele de incinerare din antichitate și prima perioadă a Evului Mediu. M-aș fi bucurat să-mi amintesc mai multe informații citite dar ceva tot m-a ajutat azi. Anume că gropile în care se ardeau morții acum aproximativ 2000 de ani și mai mult în anumite proceduri ritualice, experimentate azi de antropologi, au dus la concluzii diferite dar ce pot fi folosite și în acest caz al nostru. Corpurile umane ardeau în timpi diferiți după cum era poziționat corpul și după circulația aerului în groapă, la care se adăugau diverse substanțe naturale și tipul de roci cu care se tapetau gropile. Timpul varia undeva între 4 și 48 ore în mod obișnuit și era oarecum controlat, ceea ce este surprinzător pentru acele vremuri. Un studiu interesant pe care îmi pare rău că la vremea respectivă nu l-am salvat undeva.

Nemernicul a spus că a folosit diverse materiale inflamabile. O scurtă căutare pe sfântul Internet ar fi fost mai mult decât lămuritoare. Anume că arderea cauciucurilor de mașină cum ar fi declarat Dincă că a folosit, ridică temperatura la aproximativ 1000° C :

Pe timpul arderii cauciucului brut, a cauciucului prelucrat si a articolelor de cauciuc, temperatura se ridica foarte mult ajungand pana la 1200°C, degajandu-se o mare cantitate de caldura (peste 10000 kcal/kg produse de ardere gazoase si particule solide ne arse sub forma de fum negru si dens. Cauciucul natural si o serie de cauciucuri sintetice la temperatura de peste 120°C se topesc si curg, marind suprafata de ardere. / http://www.qreferat.com/stingerea-incendiilor…

Pe de altă parte el a spus că a folosit și vaselină (produs petrolier) turnată pe oase, după ce carnea arsese deja. Acum ce tip de vaselină a folosit, rămâne de văzut pentru că temperatura de ardere este și ea diferită în funcție de amestecuri.

Apoi nimeni nu s-a amintit că arderea corpului Alexandrei a fost favorizată de vârsta ei tânără, oasele comportându-se altfel în foc față de cele ale peroanelor vârstnice.

S-a speculat extrem de mult că acele obiecte de argint ce au aparținut Alexandrei și se presupune că au fost în foc și nu aruncate în cenușă pentru a le ascunde, nu s-au deformat sau topit. O simplă căutare pe Wikipedia ar fi lămurit că temperatura de topire a argintului este de aprox. 961° C la o puritate mare și undeva la peste 750° C pentru diferite aliaje.

Citeste mai mult: adev.ro/pvq3c6

Singurul fapt pe care nu mi-l pot explica, cum s-a reușit răcirea cenușii. Am un grătar în curte și mâna de cenușă ce rămâne vara stă caldă multe ore. Doar dacă timpul când a fost păzit de procurori și polițiști, Dincă nu a răsfirat cumva cenușa și apoi a umplut din nou soba. Oare l-a întrebat cineva asta ?!

Am scris despre aceste fapte pentru că e clar, manipularea există la orice nivel. Și tare mi-ar place să nu ne mai mintă nici cu televizorul, nici în presa scrisă că este destul cât ne-au mințit, ne mint și ne vor minți guvernele. Cred că bestia Dincă face parte și dintr-o rețea de sechestrare și plasare de fete minore și așa se explică tergiversarea intrării pe proprietatea sa. Și asta mă sperie !

Să sperăm că măcar în acest caz se va aprinde un opaiț și va exista o mică schimbare. Căci un bec adevărat și puternic nu cred. Și Doamne ajută pentru ce ne va aștepta când se va răci cu adevărat cenușa și memoria Alexandrei căci speranțe de mai bine eu nu am !

Monolog pentru E. Andronescu, ministrul învățământului

Reprezentativ

( Completare: La puțin timp de la publicarea acestui articol am văzut la tv că doamna ministru Andronescu a fost demisă, motivul oficial fiind exact cel de mai jos. Acum că e așa sau doar a fost ocazia de a fi înlăturată, asta e altă poveste 🤔! )

Dna. ministru Ecaterina Andronescu, trăiți oare în prezent sau în copilăria proprie ?! Că dacă e vorba de ultima, e grav pentru funcția pe care o aveți. Vă întreb în calitatea pe care mi-o dă vârsta, adică o persoană care a copilărit în acei ani despre care vorbiți și care astăzi este îngrozită de ceea ce vede pe străzi în timpul anului școlar :

pe „vremea ei“ (n. E.A.) fetiţele erau educate de către părinţi să nu se urce cu străinii în maşină şi că atunci când purtau cheia la gât, copiii erau învăţaţi în cadrul familiei şi şcolii să fie mult mai responsabili.

Ați spus fără să vă dați seama ceva important dar pentru care vorbe aveți o responsabilitate: erau învățați în cadrul familiei și școlii.

Copiii trăiesc și azi cu cheia de gât, copiii merg și azi la școli unde ar trebui să fie învățați cum să se comporte când sunt singuri. Sunt convinsă că în familiile serioase copiii, fete dar și băieți, sunt sfătuiți de părinți cum să se ferească de oamenii răi, ce să facă în caz de pericol. Doar că nu mereu aceste sfaturi dau rezultate. Știți bine, depinde de copil dar mai ales de cel/cei cu care vine în contact.

Amintiți-vă dacă puteți că noi n-am avut telefoane performante, nu exista 112 și oricum nici nu am fi avut cum să-l contactăm. Copiii de atunci ne bazam pe colegi, pe vecini, pe dascălii noștri care, majoritatea responsabili față de profesia dificilă pe care o aveau din voință proprie, ne țineau adevăratele lecții despre viața reală și nu lăsau asta doar pe umerii părinților. Și ne mai bazam pe ceva : sectoristul !!! Adică acel milițian care avea câteva străzi în supraveghere și știa destul de multe despre cei ce locuiau acolo. Îmi amintesc că într-o seară de vară mai mulți copii jucam șotron pe trotuar după lăsarea întunericului. Sectoristul a trecut prin zonă și, cu toate că doi bătrâni stăteau pe scăunele la o poartă, omul a strigat un părinte direct pe numele mic și i-a dat ordin să ne împrăștie pe fiecare la casa lui !! Noi copiii ne-am necăjit rău dar eu, părintele care am devenit mai târziu, apreciază acel moment.

Doamna ministru E. Antonescu, amintiți-vă că școala de atunci prin profesorii ei, avea autoritate ! Profesorii de cele mai multe ori se impuneau în fața copilului și chiar a părintelui care nu coopera. Și dacă părintele era refractar, școala apela la miliție. Azi profesorii au ajuns batjocora elevilor. Și a părinților iresponsabili. Mi se pare incredibil că elevii au mai multe drepturi decât profesorii. Nu vă puteți înțelege cu ei, solicitați urgent sprijin autorităților statului român să ajute Ministerul Învățământului în restabilirea unei anumite ordini în școli. Dumneavoastră ca ministru aveți de modelat generațiile care vin să conducă această țară și să trăiască aici. Din păcate……..

Drepturile minorilor !! Da, au dreptul de a fi apărați, sfătuiți, de a fi supravegheați și de a se interpreta comportamentul lor în vederea depistării unor eventuale probleme. Dar nu au dreptul încă să se impună în fața educatorilor prin forță verbală și fizică, prin părinți sau mai știu eu ce. Gândiți-vă că minorii, cel puțin până la 14 ani dar și după, au caractere în formare și atât părinții cât și profesorii ar trebui să coopereze cu respect și multă responsabilitate. Dacă părinții vă refuză și este vorba de un copil abuzat în familie sau unul este învățat de părinți să devină un fel de cocoș de luptă, apăi apelați la lege că doar de astea pe hârtie avem !

Revenind la Alexandra sugerați că acestă fată nu trebuia să se urce într-o mașină necunoscută. Parțial aveți dreptate dar de unde știți că nu-l cunoștea pe individ, că nu călătorise și altă dată cu el din moment ce acesta practica acest fel ilegal de transport iar oamenii sunt nevoiți să-l folosească, plătind ?! Se pare că situația locală a transportului în comun nu oferă altă variantă deși autoritățile ar trebui să impună una legală după numărul de autostopiști din zonă. Vă spune un om care stă la 3 km de București și care vede uneori cum sunt verificați taximetriștii corecți de poliție dar aceasta nu-i întreabă și pe cei falși ce staționează la 30 m distanță de stația autorizată de taxi și care au pe mașini însemnele, probabil false, ale dreptului de a practica taximetria.

Probabil că oamenii din zonă se vor organiza altfel de acum când frica le-a pătruns în suflete și văd că nu au ajutor. Și se poate dacă au minte, că doar nu vor sta blocați în sat pentru că transportul public la noi este jalnic.

Și doamna Antonescu, indiferent cât de evoluați suntem, ceva din misterele antice încă ne dau mult de cugetat. Înainte de a ridica piatra spre îndurerații părinți ai Alexandrei care sunt forțați să fie puternici având și un al doilea minor de crescut, căci asta ați făcut, v-ați amintit din cultura personală despre destin ?

Și v-aș sugera o testare, doar sunteți capul unei instituții de formare a tinerilor: când începe școala în septembrie, la ora când se termină cursurile școlii din apropiere, urcați într-un autobuz 182 de la capătul din Fundeni. La prima stație, Institutul Oncologic, veți avea o imensă surpriză privind comportamentul elevilor în prezența profesorilor care și-au terminat și ei programul. Și față de sărmanii bolnavi oncologici care nu au bani de taxi !

Alexandra și a noastră vinere neagră

Reprezentativ

Vineri 26 iulie, o zi obișnuită din această capricioasă vară. Având ceva treburi prin bucătărie, am deschis televizorul pe care de altfel nu-l mai deschideam decât foarte, foarte rar. N-aveam de ce. Doar politică inutilă și toxică, enorm de multă reclamă la laxative și așa zisele produse bio într-o oră de emisie, enorm de multe emisiuni chipurile culinare căci tot milităm, unii nu eu, pentru o mincinoasă alimentație sănătoasă cu produse vegane dar bine conservate cu E-uri și cu termene de garanție miraculoase, emisiuni de tot ce vreți dar nu de cultură și modelare inteligentă a tinerilor, mă rog, lista ar putea continua dar aș umple un articol. Dar nu, vinerea aceea și momentul deschiderii televizorului a fost aparte și a căzut ca un trăznet. Era cu adevărat breaking news, singurul cu adevărat de mult timp de când televiziunile au denaturat noțiunea: o adolescentă de 15 ani aflată într-o situație dramatică suna-se cu disperare la serviciul 112 și a sperat că a fost norocul ei să poată fi auzită de profesioniști ! Sărman copil ! Incredibil, șocant, premeditat cumva, ajutorul a venit chipurile fix 19 ore mai târziu când vocea și respirația acelei ființe a dispărut fără urmă, undeva într-o altă lume pământeană asemeni iadului sau poate cea de dincolo unde cândva mergem toți. Mister ! De fapt a venit muuult mai târziu, după ce părinții disperați încercau să afle unde le e copila. Am încercat să pătrund în inima acelui tată, cu mintea mea de mamă și femeie, să încerc acel sentiment de umilință pe care l-a îndurat din partea unor polițiști. Incredibil ! Chiar dacă Alexandra era ultima ființă ca moralitate, autoritățile erau obligate să intervină, mai ales că este minoră ! Am rămas împietrită privind fix acel ecran pe care se perindau știrile și hienele. De mulți ani televizorul n-a mai fost o prezență activă în viața mea ca acum, din păcate căci m-a marcat profund.

Zile în șir am urmărit acest spectacol dramatic, înspăimântător și grotesc. Informații false date ca sigure că doar ăsta e rolul unei anumite prese, strigăte, urlete, jigniri și un limbaj sub orice critică în unele emisiuni, chiar forța verbală a unor moderatori de a se impune grosolan în fața unor invitați speciali, nume sonore ce merită respect și care încercau să explice proceduri specifice în astfel de cazuri. Sincer nu credeam că o simplă jurnalistă tânără, cu orice fel de studii ar avea dar fără experiența unor astfel de cazuri, ar putea încerca să se impună în fața unei somități ca dr. Beliș și să încerce să-l aducă să susțină informațiile pe surse. Păcat domnișoară că nu te-ai uitat ce se ascunde, profesional, în spatele numelui dr. Beliș căci tinerețea nu te scuză, din contră. Păcat de șefii tăi dacă nu sunt și ei la fel.

Tot așa au fost tratați profesioniști din multe domenii, chiar polițiști cu studii adevărate care, invitați fiind în emisiuni, n-au fost lăsați să-și expună pe scurt opiniile sau informații despre legi și proceduri, nici măcar în scurte propoziții, că de fraze n-aveau timp. Nu era timp pentru ei, pentru acei profesioniști care chiar aveau ceva de spus și nu de dat din gură aiurea. Pentru tonul ridicat al moderatorilor, da, era și este mult timp în unele emisiuni ale unor televiziuni ! O singură televiziune a fost mai civilizată și pentru asta televizorul meu a stat deschis mai mereu pe acel post.

Nu doar ca femeie, nu doar ca mamă pot spune că m-a marcat această dramă și modul cum s-a văzut la televizor. M-a îngrozit ca om și cetățean al acestui stat, ca Părinte în toată puterea acestei minuni pe care o capeți în mod biologic sau prin adoptarea unui copil, nu separat ca mamă sau tată. Consider că sentimentele sunt la fel și bucuria nașterii copilului ca și drama pierderii lui nu fac diferențe între mamă și tată ! Oare în sec. XXI putem să facem o astfel de separare ?! Pentru mine asta a reieșit și din povestea tulburătoare a Alexandrei: femeia, o marfă la cheremul autorităților, a credințelor populare și mentalităților învechite dar mai mult neclare ale religiei. Căci prea s-au legat știrile în ultimele zile, prea a ieșit putregaiul la vedere și constat că bărbații, laici sau mari preoți, se cred mai presus de Dumnezeu. O armă politică folosită în toate timpurile. Doar că ce a fost în Evul Mediu azi e scuzabil că s-a întâmplat, în sec.XXI însă e crimă cu bună știință. Oare copiii noștri, ai rasei umane, mai pot fi valorificați pe sexe ?! Oare copiii băieți răpiți ajung în puf ?! Nu, ei sunt pe străzile roșii sau în bordelurile unde sunt licitați precum sclavii. Copiii noștri, fete dar și băieți, pe care îi scăpăm uneori din vedere și sunt ademeniți, furați, toți sunt o marfă ! Sunt materie pentru poftele carnale nu doar ale bărbaților, îndobitociți printr-o religie care schimbă dogmele fundamentale după bunul plac ale celor ce se cred mai presus de proștii de plătitori în Casa Domnului dar și printr-un învățământ care și-a pierdut menirea. Poate că mulți dintre noi ar trebui să fim mai vocali, avem nevoie toți de asta, părinți, bunici, educatori adevărați.

Ieri am rămas mută în fața unei postări magnifice care nu are nevoie de nici un comentariu, doar de minți sănătoase. Alexandra este divinizată pentru educația ei de un om deosebit. Voi, unii moderatori tv, unii reporteri și unii invitați în aceste emisiuni, de ce oare nu ați vrea să cugetați și să vă revizuiți purtarea publică pentru care sunteți plătiți să influențați viețile noastre ?!

Alexandra, acolo unde ești, sper ca îngerii buni să fie cu tine și să-ți aline durerile sufletului și trupului. Și sper ca o lege nouă, aspră dar dreaptă, să poarte numele tău și nu doar un număr. Sper să fie o lege care să poată salva mulți copii din această uriașă pânză de păianjen.

Domnule Mihai Șora, sărut mâna cu respect și smerenie pentru ce ați scris despre Alexandra :

„Cum au ajuns înregistrările în public, cu ce scop, cu ce motivații clare ori ascunse devine irelevant după ce le-ai ascultat. Pentru că ceea ce rămâne în minte, ca un sfredel țiuitor, ca o bormașină continuă, sunt cuvintele Alexandrei, vocea ei îngrozită: „Sunt domnișoară, am 15 ani, și ieri am fost sechestrată de către un domn….“

Copila aceasta de 15 ani își numește propriul agresor „domn“. 
Nu „bărbat“, nu „ins“, nu „tip“, nu „nene“, nu „moș“, nu „individ“, nu „persoană“. 
Nu „atacator“, nu „tâlhar“, nu „pervers“, nu „sadic“, nu „violator“, nu „criminal“. 
Nimic din tot acest vocabular atât de bogat al limbii române.
Ea spune DOMN.
E atât de pură, de nevinovată, încât nici nu-și imaginează că nu va supraviețui, că nu va fi salvată.

Avem nevoie de proceduri pentru situații de criză, firește. Dar nu doar de atât. Nu doar de instructaje, de educație, terapii de grup – profesionale, pe sexe ori mixte. Nu doar de câteva demisii și demiteri. 
Avem nevoie de reparații sistemice. 
De terapia de nație.”

semnat : Mihai Șora

Reprezentativ

Când i se întâmplă altuia, e de râs !

MIRACOLE Telekom !! Pentru cine nu ştie, reziliere contract abonat decedat! Legal, negru pe alb cu litere de tipar în contract, termen 2 zile !!
Văzând că profesioniştii Telekom nu dau nici un semn după ce îi anunțasem de decesul abnatului, merg să duc modemul şi să scap de grijă, deşi fusesem informată că nu e voie să-l mişc din loc 30 zile, după care mă anunţă ei când vin să ia…bomba ! După un schimb de amabilităţi cu funcţionara care îmi spune pe un ton ridicat că se va analiza cererea de mai multe departamente, că departamentul juridic este ocupat până peste cap, etc., etc. după ce insist că abonatul e DECEDAT şi nu au ce analiza, că apartamentul de mâine are alt propietar -parole – îi cer să ştampileze cererea şi să scrie că refuză primirea modemului vechi de 6-7 ani şi că de restul se va ocupa avocatul angajat pt alte acte. Brusc tastează ceva, ia sacoşa cu modemul şi-l bagă sub birou fără să se uite dacă nu cumva am pus o varză acolo şi-mi dă un proces verbal cu antet, semnat de ea :

Proces verbal, seria, nr, data, cod abonat. 
SUBSEMNATUL XY, în calitate de abonat al T.R.C.S.A. domiciliat în …PREDAU următoarele echipamente: router…xxx … 
către subsemnata XX reprezentant al firmei T.R.C.S.A., DECLAR că am primit echipamentul mai sus menţionat. 
Clientului i s-au adus la cunoştinţă motivele pentru care i se ridică echipamentul. CLIENTUL confirmă primirea unei copii a prezentului p.v. întocmit în 2 exemplare. 
AM PREDAT ( numele abonatului….decedat)
Am primit salariat xx

O.K., văd minunea şi o iau la trap spre uşă. Aud în spate că abonatul va primi acasă răspunsul la cererea depusă săptămâna trecută, pe 25 iunie !! Am puterea să-i spun femeii, strategic, din uşă să noteze adresa nouă a abonatului care a dat cu subsemnatul azi, 30 iunie, la 11 zile de la deces : cimitirul X, parcela y !! Şi am zburat afară !!

Acum mi-a trecut supărarea pe Telekom, chiar încep să-i simpatizez 😣 dar sunt supărată pe decedat că a fost şi a predat un router cam nou ce nu era în contractul vechi doar în evidenţele firmei de telefonie, că a semnat şi n-a luat şi hârtia, plus că fiind și eu acolo nu mi-a zis şi mie dacă ….DINCOLO …sunt abonamente Telekom că în cazul ăsta eu rămân veşnic aici deasupra, pe pământ !! Acum ce să zic, a fost ori n-a fost abonatul decedat în același timp cu mine în sediul Telekom ?! Că eu n-am simțit aer rece fâlfâind prin preajmă…..

Mare miracol la Telekom ăsta!!!

Faptele de mai sus le trecusem la arhivă cu data de 2018. Dar fb a ținut să-mi reamintească povestea de acum un an când nu reușeam să-i fac pe cei de la firma de mai sus să priceapă că nu respectă propriile legi, adică rezilierea unui contract în caz de decesul abonatului. Mă țineam tare, eram la al doilea caz de acest gen. La primul după 3 luni n-am mai plătit ! Un an de zile au venit facturi apoi cineva cred că a găsit, în final, cererea și copia după certificatul de deces.

Ei bine, treceam peste amintirea cadou de la Facebook dar zilele trecute o vecină de-a mea a intrat și ea în lumea misterelor : două contracte Enel, din care unul, legal își încetase valabilitatea de câteva luni. Apoi un contoar pe numele ei dar figurând la o adresă ce se află cam la 1 km distanță, angajați Enel care umblă bezmetici pe stradă căutând chiar acel contoar vechi pe care tot ei l-au ridicat de curând, funcționari care răspund de parcă ar da în bobi – Situația mă depășește doamnă. Următorul la rând !!!!! O sumă de pe facturi achitate dar care la ei figurau neachitate și pentru care se emite ordin de sistare energie electrică deși pe online e parfum 1/2 din cont 😣, oameni neinstruiți la relații clienți…..Telefoane, nervi, deplasări la centrul Enel, un cont de abonat care seamănă cu un ghiveci, lume nervoasă….

O lume nebună sau doar interesele unor firme prestatoare de servicii vitale de a scoate bani de la oamenii nevinovați ?!

Reprezentativ

Măriuca, Sorina…. mărfuri perisabile

Vă mai amintiți de Măriuca ? Măriuca din zilele noastre, nu copilul erou de la 1917. Măriuca, fetița ce trebuia să fie înfiată de o artistă dar care a pierdut totul din cauza unei mame biologice nebune și hrăpărețe. Sunt convinsă că vă amintiți de nenumăratele emisiuni tv unde Luminița A., cea care dorea să înfieze fetița, a avut de suportat furia acelei mame care în realitate nu se gândea la fericirea Măriucăi ci dorea doar ceva pentru ea, ceva gratis, probabil ceva de lungă durată, ceva doar material.

De neînțeles în cazul Măriucăi a fost legislația română de protecție a minorului și legislația adopției. Practic, sub litera legii, mai bine zis sub tăișul unor legi neclare, Măriuca a fost smulsă dintr-o familie ce dorea să o adopte, să-i ofere un cămin cu posibilități materiale și unde ar fi fost iubită. Instanța a ales ca Măriuca să fie redată mamei naturale care nu avea nimic, nici măcar un serviciu cât de cât sigur și care anterior o abandona-se într-un centru de plasament! Și tot Măriuca, fetița frumoasă cu chip de zână, a fost târâtă, inuman pentru vârsta ei fragedă, prin tot felul de săli, procese, interviuri ca în final marea protecție a minorului din țara noastră să o plaseze într-o altă casă de copii !! Oare acea mamă naturală care nu-i putea oferi nici măcar un adăpost copilei, că de o mâncare și educație bună nu se poate vorbi, nu putea fi decăzută din drepturi ?! Oare legiuitorii n-au văzut drama copilei care era expusă negoțului făcut de mamă, aproape ca în Evul Mediu ?!

Astăzi Măriuca este tot într-un centru de plasament. Au trecut anii și copila aceea are cicatrici pe viață. Din vina cui ? În primul rând și cel mai grav a legiuitorilor noștri !!

Cam așa va fi și în cazul Sorinei. O poveste care este neclară, un copil de etnie romă, cu adevărat greu adoptabil, cu un trecut ce putea fi rezolvat de mulți ani dacă s-ar fi vrut. Am urmărit cazul în media. Credeți-mă, uneori mă gândesc că eu aș fi bătută în cap citind sau ascultând atâtea informații absolut șocante. Unde sunt legile care normal trebuiesc să aibă continuitate ? Unde au fost psihologii copilului în ultimul an ? Cum poate fi considerată asistenta maternală persoana care decide soarta copilului ?! (Să fie clar, nu am nimic cu femeia aceia, poate că o iubește și-și dorește înfierea Sorinei dar să nu uităm că era, până de curând, un simplu angajat care avea în grijă acest copil. Nu ea îi hotăra soarta. Dar dacă-și dorea cu adevărat să-i fie mamă Sorinei, putea.)

Cum poate legiuitorul să accepte că un copil de opt ani își poate spune părerea despre familia care vrea să-l adopte dacă acel copil n-a fost consiliat sincer, nu a fost evaluat psihologic, nu a avut posibilitatea sa petreacă timp cu eventualii părinți ? Și cum de nici un salariat n-a apreciat corect intențiile asistentei maternale ?!

Nu pot să zic nimic despre familia care a înfiat copilul. Acuzele că a fost înfiată pentru trafic de organe sunt grave și nu cred că are cineva dovada asta. Oare cum trebuie privit un om care lucrează într-o firmă farmaceutică ce produce medicamente pentru cei ce fac transplant ?! Dacă ați afla că e fiul, fratele sau tatăl vostru, ce ați face ? Și câți dintre cei ce au ridicat piatra fără să fie ferm convinși că acest copil a fost adoptat cu un scop macabru sunt împotriva transplantului de organe ?! Declarat în scris, ferm !

Dincolo de oribila, brutala metodă de a transfera un minor familiei care l-a adoptat, dincolo de dezbaterile absolut halucinante și contradictorii pe care le-am văzut, cazul Sorinei este cazul multor copii din orfelinate, tratați doar ca o marfă, ieftină sau foarte scumpă. Și ce este mai grav, am constatat că nimeni nu știe cum se poate face acest transfer legal, decent, uman, fără traume majore pentru un copilul și așa lovit de soartă și de bârfa lumii. Dar cui îi pasă de aceste suflete ?! Cui îi pasă că Sorina era un copil foarte greu adoptabil din motive ce nu-i pot fi imputate ei, etnia ?! Nu e singurul caz când o familie cu alți copii, biologic ai lor, înfiază copil sau copii de etnie romă. Am privit mult timp poza unui simpatic actor român și a soției sale care strângeau cu drag trei copii: doi blonzi, ai lor, alături de frumoasa Roxana India, micuța romă ! Vă admir curajul și dăruirea Dragoș B. și Dana N., sunteți o familie frumoasă.

Cazul Sorina se va stinge, cortina se va lăsa mai devreme sau mai târziu. Așa cum s-a stins și cazul Măriuca. Și cum s-au stins atâtea povești despre viața grea a copiilor din centrele de plasament. S-au stins doar poveștile, reportajele, emisiunile despre ei și adulții ce se războiesc folosindu-i pe copii ca pe niște ghiulele vii. Dar cui îi pasă de focul din sufletul copiilor care au trecut prin aceste încercări ? Acolo focul arde mocnit, uneori ținut ascuns o viață, alteori explodând dramatic, distrugător, spre mirarea adulților .

M-aș bucura ca Sorina să plece cu noua ei familie. Măcar va exista o șansă. Că de altfel nimeni pe lumea asta pământeană nu poate garanta că Sorina va avea un viitor bun dacă va rămâne aici. Sau dincolo, peste ocean. Acesta este misterul vieții. Ce e sigur, copiii abandonați în centrele de plasament sunt pentru unii doar o marfă. Din păcate o marfă foarte perisabilă…..

Reprezentativ

Când cerneală este ața și borangicul iar pana este acul

România revoluționară / Rosenthal





De Sânziene, începând din anul 2015, se serbează neoficial atât la noi cât și în alte țări, Ziua Internațională a Iei românești. Un obiect de îmbrăcăminte care a traversat mileniile, la propriu și care ne-a purtat prin lume cartea identității noastre naționale. Un obiect vestimentar cu care ne mândrim dar pe care câți dintre noi o  cunoaștem la adevărata ei valoare ? Căci ia adevărată este astăzi totuși rară, noi, majoritatea, îmbrăcăm sau admirăm produsele contrafăcute din magazine și tarabe.

Ia, spune doamna dr. Doina Dascălu  Ișfănoni, cercetător etnolog și istoric de artă la Muzeul Național al Satului D. Gusti, este un termen mai nou, de la Nicolae Iorga încoace, pentru acest obiect vestimentar tradițional feminin. Până atunci se folosea termenul general de cămașă, cu regionalismele sale, termen preferat și azi de cercetătorii din domeniu. Ei susțin că deja cuvântul ie este de folosință orășenească sau al intelectualilor satului sec. XIX.

Pentru noi trăitori ai sec. XXI, cămașă populară cu înțelegerea ei largă sau ie, aproape nu contează numele, ar fi important  totuși să-i înțelegem mesajul și rostul ei în lumea satului românesc, în istoria noastră ca popor și să știm cât ar valora una autentică. Să înțelegem de ce Dimitrie Cantemir a numit ia și întreg costumul popular românesc “cartea de identitate a românilor .

Se spune că dovada purtării primelor ii ar fi fost găsită în urmele uneia dintre cele mai vechi culturi europene, cultura Cucuteni. Deci am avea această cămașă de aproape  6000 de ani ! Ea apare pe Columna lui Traian în forma simplă a costumului femeiesc dac dar și pe monumentul de la Adamclisi și ideea specialiștilor este că aceste cămăși se croiau dintr-o singură bucată de pânză tăiată în formă de cruce, cu mult înainte de apariția creștinismului.  Cert este că pe iile lucrate în secolul trecut se găsesc încă cusături ce au fost identificate și pe artefacte de acum câteva milenii. Căci ia are cusută în modelul ei o carte de identitate, o carte de rugăciune, o protecție împotriva vrăjilor, deochiului, descrie starea sufletească a purtătoarei, starea ei civilă, poate chiar rolul în ierarhia satului, asta prin semne și culori specifice fiecărei regiuni din țara noastră. Ia se lucra în familie, mamele și bunicile transmiteau fetelor atât meșteșugul cusutului cât și rugăciunile ce se spuneau la începutul lucrului. Primele ii despre care s-au găsit informații erau lucrate din in sau cânepă, erau mai simple și aveau ca motive soarele, crucea cu raze a celor de dinainte de Hristos și viitorul semn al Învierii, spirala sau funia vieții, soarele reprezentat printr-un cerc, cu multiplele lui interpretări, florile, motive geometrice precum rombul, apoi cocoșul care păzește ușile de Necuratul, spicul de grâu și melcul pentru fertilitate și abundență, vița de vie reprezentând atât renașterea naturii cât și credința în viața veșnică,  câte altele. Aproape că nu există ie autentică din orice regiune ar fi să nu aibă cusut pe ea un semn ascuns, unic, greu de observat și care să reprezinte protecție împotriva deochiului. Dacă acest semn era observat, el își pierdea puterea magică. Nu în ultimul rând, când credința creștină a pătruns adânc în viața satelor noastre, femeile au început să lase părți din ie neterminate, în locuri mai greu de observat, pe principiul că doar Dumnezeu atinge perfecțiunea.

Culorile în care se lucrau iile aveau și ele mesajul lor. Cele vii, vesele erau purtate de fete nemăritate sau neveste imediat după nuntă. Când deveneau mame, în unele regiuni purtau ii lucrate cu ață albastră, apoi la bătrânețe sau când erau văduve, ia era lucrată doar cu ațe negre. Materialele din care se făceau iile s-au schimbat și ele după vremuri, cu timpul inul și cânepa au fost înlocuite cu bumbacul ce se putea albi ușor iar firul cu care se broda a fost însoțit și de fir de argint sau aur, după moda otomană, mai ales în zona Țării Românești sau cu firul nobil de borangic.

Demn de reținut este că această cămașă a femeilor din lumea satului românesc a fost prezentată lumii întregi ca un brand de țară de nimeni altele decât primele regine ale României, femei ce veneau din alte etnii. Elisabeta, soția regelui Carol I al României a impus doamnelor din anturaj să poarte aceste costume populare cu ii deosebit de frumos și bogat lucrate. Chiar regina are un portret într-un frumos costum muscelean, surprinsă probabil de pictorul George Healy în perioada ei bună, înainte de moartea unicului copil căci ia este lucrată în fir roșu, asemeni mărgelelor de la gât. Cea care a dus cu adevărat ia și costumul popular românesc în lume a fost totuși regina Maria, soția regelui Ferdinand, cea care a impus ca obligatorie participarea doamnelor de la curte, la unele evenimente, doar în costume tradiționale autentice și a trimis la multe expoziții internaționale costume populare din diverse zone românești. Și chiar ea, regina, participa la multe întruniri internaționale importante  în frumoasele costume populare românești.

Pictată de artiști celebri, cel mai mult se pare de Grigorescu dar și de Rossenthal  (România revoluționară), îl inspiră pe Matisse  (La blouse roumaine) care primise cadou ii autentice de la prietenul Th. Pallady. Tabloul lui Matisse avea să-l inspire peste patru decenii pe Yves Saint Laurent care prezintă în 1981 celebra sa colecție despre care se spune că a fost surprinzătoare și fascinantă în lumea haute couture. Ce a urmat apoi în lumea modei, Nadia  Comăneci care l-a inspirat pe J. P. Gaultier, deja pare ceva obișnuit.
Ia românească, un hrisov al identității noastre  care a răzbit prin milenii este, cum spunea profesorul Apan,

….un templu la purtător, o imago mundi care ne dă …o identitate culturală unică, inimitabilă. Acesta este adevăratul brand românesc.  

Și așa cum se spunea într-un reportaj tv, cămașa populară românească este purtătoare de tradiții, martor al evenimentelor bune dar și rele, este potrivită tuturor vârstelor și-i face pe toți purtătorii la fel de demni. Și nu trebuie uitat că din tot costumul popular femeiesc, ia sau cămașa este singura care prin croiala sa, prin semnele cusăturilor și prin unele culori  a rezistat timpului și influențelor străine, este oarecum cea mai apropiată de antica camisa, așa cum s-a descoperit pe teritoriul românesc .
Despre ie, materiale, modele, cusături, culori, tradiții la purtat,  s-ar putea scrie zeci de pagini. Peste toate însă cămașa românească din portul femeilor noastre este un cumul de tradiții, de istorie, de credințe, de măiestrie artistică, este trecutul nostru milenar și ar trebui ca cineva dintre  “doamnele“ ce ne conduc să-și facă timp și să lupte pentru a o face patrimoniu UNESCO, așa cum alte țărișoare au reușit cu costumele lor populare.

Pe iile vechi sunt mesaje, povești de viață, o istorie a poporului nostru cu datinile, suferințele, bucuriile și istoria lui.

Cele care aveți, îmbrăcați de Sânzieneziua soarelui, fertilității, recoltei, vegetației bogate –  câte o ie cu motive românești și purtați-o cu drag în aceste zile când doar noi cei de jos ne gândim la tradiții și cultură românească și încă sperăm că tot ce-i românesc nu piere. Poate că simbolurile cusute de bunicile voastre  prin locuri ascunse ne vor apăra de năpastă !!

(articolul a mai fost publicat )


Reprezentativ

„Acolo să stai fă, pân-o veni un prost să te ia !”

O zi obișnuită din săptămână, un drum la piață, printre altele. Locuiesc de ceva ani în afara Bucureștiului, la doar 2 km de granița capitalei. Drum bun, asfalt, nu noroaie, nu gropi. Un drum obișnuit al sec. XXI în România. Și mai ales o zonă unde taxiurile se caută precum aerul condiționat pe caniculă.

Nu am carnet de șofer așa că atunci când am ceva greutate sau este vreme rea, iau un taxi către casă. Nu doar pentru acei 2 km, nici vorbă ! Cel puțin pentru 7 km. Nu că îmi place să dau banii la taxi dar nu am succes la o distanță mică. O singură dată am întrebat la derută un taximetrist ce staționa la 3 km de casa mea. Deși eram sigură că mă refuză, omul a fost super amabil și cineva acolo Sus la răsplătit, peste bacșișul oferit de mine și nicidecum cerut de el, un client nou aștepta chiar în capătul străzii mele !

După aproape 10 ani de când folosesc taxiul de câteva ori pe lună, luat cel mai des de la Bucur Obor, pot spune că am o experiență cu stațiile din zonă și taximetriștii pirat pe care nimeni dintre cei ce au obligația să-i verifice, nu-i vede. După ce acum doi ani la o comandă prin dispeceratul unei firme am avut parte de o sperietură zdravănă, astăzi a venit și o altă bomboană. Atunci am comandat un taxi pentru o distanță de aproximativ 6 km. Șoferul care a venit a început să mă înjure că din cauza sărăntocilor ca mine care merg pe distanțe scurte nu pot ei să-și facă planul ! Am coborât rapid, nici eu nu știu cum, aveam telefonul în mână și i-am zis că dacă nu deschide ușile apăs pe numărul de urgență și fiind comandă prin dispecerat el nu are scăpare. Apoi am sunat la firma respectivă. Nu pot fi sigură dar respectivul șofer avea un comportament de drogat. Firma pretinde că l-a dat afară pentru că nu era singura reclamație de acest gen împotriva lui. Oare ce a așteptat până la mine din moment ce avea măcar un precedent ?!

Spuneam că iau destul de des taxi de la Bucur Obor. Costul unei curse de la piață la mine acasă este în medie 15 lei pe aparat. De nenumărate ori șoferii care par autorizați (au firmă, ceas, becul verde aprins) cer din start sume mult mai mari, de la 25 lei în sus, cea mai mare a fost de 50 lei că ninge doamnă, abia conduc ! De fapt abia începu-se să ningă, asfaltul era negru.

Astăzi, 18 iunie, fac piața pe la 8.30 – 9.00 dimineața și mă îndrept spre una din stațiile de taxi. Două mașini, ambele cu becurile verzi aprinse, nici unul nu vrea cursa asta ! Mai apare unul, trage mașina în stație și pleacă să-și facă piața. Al patrulea vrea 25 lei. Refuz. De nu știu unde apare imediat un tip care zice că mă duce el cu 25 lei cu tot cu ciubuc ! Tare oferta ! Dar mașina nu era în stație. Refuz scurt fără comentarii și mă retrag spre colțul străzii cu gândul să pun pe ceva curat sacoșele, să scot telefonul și să caut pe una din aplicații un taxi din acela blamat și care m-a scos mereu din încurcătură.

Taximetristul 25 lei cu tot cu ciubuc are în sfârșit clientul ideal : o bătrână care abia târa un cărucior de piață. Bun, nimic de zis, treaba fiecăruia ce face cu banii. Ei dar omul nostru după ce duce clienta la mașina lui, habar am unde, apare în dreptul meu și plin de oftică îmi strigă de la volan:

Acolo să stai fă pân-o veni un prost să te ia !!

Țin să-l anunț pe șoferul respectiv care fiind cu ochii pe mine era să dea peste un bătrân, că acel prost a venit la două minute după el, era tot de la o firmă normală de taxi deci prostul îi era coleg. Omul a fost amabil, m-a rugat să-l aștept câteva minute să schimbe bani că nu mai avea mărunt iar cursa a făcut fix 13 lei pe aparat !! Fără ciubucul pe care omul nu l-a pretins dar l-am lăsat eu, ca de fiecare dată când sunt mulțumită de serviciile cuiva.

Din păcate n-am văzut decât că taxiul condus de individul nervos era înregistrat – sau așa cred dacă nu cumva mașina avea firmă falsă. Viteza mașinii și șocul meu văzând bătrânul ce era să fie victimă au făcut să nu pot reține măcar un număr de licență sau înmatriculare.

Ajunsă acasă aveam să văd la televizor că taximetriștii sunt la miting și-și cer drepturi. Abia atunci m-am gândit că este cazul să povestesc pățania. Să fie clar :

-nu am nimic cu firmele obișnuite de taximetrie, dar mojicia, mizeria din taxi și mai ales refuzul des de a lua clienți la prețuri legale au depășit de ceva timp limitele noastre de înțelegere.

-îi respect pe acei șoferi care se poartă civilizat, normal. Și se îmbracă curat și decent.

-mi-ar fi mult mai ușor să fac cu mâna unui taxi pe stradă decât să mă opresc și să butonez telefonul pe o aplicație. Problema este că taximetriștii, într-o proporție mare, nu-și doresc clienți. La propriu ! Cum poți sta în stație, cu becul verde aprins și să refuzi curse de 8, 10, 15 lei în zone fără probleme?! Cea mai șocantă cursă refuzată, fără motiv, a fost în toamna trecută când am plătit 60 lei pentru dus/întors într-zonă depărtată și staționare acolo 20 minute. Îmi amintesc ce mulțumit a fost șoferul care m-a luat atunci, după ce primisem 3 refuzuri și cereri de peste 100 lei cursa ! Este recunoscut de șoferii de taxi cu bun simț că din taximetrie se poate trăi bine, ca din orice meserie, dacă îți respecți clienții. Poate ceva mai bine decât un profesor sau un medic debutant.

-acum un an am fost într-o zonă fără transport în comun. M-a dus cineva dar la plecare urma să comand un taxi pe aplicație. Ieșind din instituție am văzut peste drum 3 taxiuri cu becul verde aprins. M-am plimbat prin jurul lor să găsesc măcar un șofer. Ei bine toți trei erau în magazinul care avea păcănele. Au refuzat cursa care în final pe Uber a făcut 18 lei plătiți direct de pe card, deci fiscalizați ! Mașina de la Uber venit să mă ia în 10 minute de la o distanță apreciabilă.

A practica meseria de șofer de taxi în București, ca în orice oraș mare și aglomerat, este stresant. Dar nu uitați voi, acei șoferi care disprețuiți clienții, că nu aveți cea mai grea meserie din lume. Mă întreb cum pot unii dintre voi să fie corecți, demni, civilizați ?! Ei din ce trăiesc ?! Să nu-mi spuneți că fac taximetrie din pasiune ! Știu, îmi veți spune că aveți clienți-problemă. Ei bine, noi avem taximetriști cu foarte mult tupeu.

Și nu pot să nu-mi amintesc de serviciile de taximetrie din unele orașe europene, pe unde am avut nevoie. Nu zic că n-ar avea și ei oile lor negre dar oare cum de am fost foarte mulțumiți chiar în Bulgaria și Serbia ?!

Concluzia mea este că se câștigă foarte bine din taximetrie dacă vă permiteți să vă bateți joc de clienți. Ați ajuns chiar spaima turiștilor străini și asta e grav !

Și apropo, dna. primar Firea, când vă hotărâți să verificați personal aceste fapte precum unii domnitori de altă dată ?! E ușor să vă puneți o perucă și niște ochelari de soare și să simțiți pe propria piele cum e să cauți un taxi în zonele aglomerate, cum se cer sume fabuloase pentru o cursă de doi lei sau cum se răspunde de parcă ai cere luna de pe altă galaxie. Să nu spun de condițiile din unele mașini și de aspectul șoferilor !

Și vă spun încă o dată, aș prefera să fac cu mâna unui taxi decât să butonez o aplicație. Problema este că voi, șoferii de taxi români MĂ OBLIGAȚI să susțin Uber, Bolt, Clever. Sunt client și plătesc serviciile de taxi.

De ce n-am dreptul mereu la o cursă decentă, curată, normală la preț și mai ales la respect verbal ?!!

Reprezentativ

Azi

A fi politician înseamnă să fii capabil să spui dinainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare. Iar apoi să poţi explica de ce nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.

W. Churchill

Reprezentativ

Siropul de agave

Continuare de aici : Siropul de arțar

Vă spuneam în articolul Mierea de albine, un alimentul trecutului ?! că siropul de arțar și cel de agave sunt îndulcitori la modă astăzi, recomandați în locul zahărului și chiar a mierii de albine. Interesant că ambele plante, arțar și agave, sunt simboluri ale țărilor de origine, Canada și Mexic. Dacă pentru Canadieni arțarul este important în producerea siropului, cu agava mexicană sau americană lucrurile stau altfel.

Când au început să apară aceste tipuri de îndulcitori am cochetat și eu cu ideea de a înlocui blamatul zahăr alb cu ceva mai aparte, mai curat ziceam eu. Dar cum de felul meu sunt o mare scormonitoare prin tot felul de documente și informații autorizate, nici aici nu m-am dezmințit (acum ce să zic, asta nu ne asigură că toate informațiile sunt corecte sau bine intenționate). Așa am aflat câte ceva despre multele feluri de siropuri îndulcitoare și despre cât de naturale sunt. Este important de știut de ce sunt atât de multe variante comerciale, cu prețuri fie prea mici pentru un produs de import, fie exagerat de mari.

Despre siropul de arțar am povestit deja. E rândul siropului de agave.

Agava este o plantă ce se dezvoltă bine în America Centrală, în special în Mexic. Crește în zonele aride sau pe pantele vulcanice. Acum a fost aclimatizată și în alte zone ale globului dar nu are aceleași proprietăți precum cea din locul de baștină. De vină sunt atât solul cât și clima. Se spune că numele ei vine de la grecescul agauos / agavos care înseamnă măreț. Și este o plantă măreață având în vedere dimensiunile la care poate ajunge în zonele americane dar mai ales trecutul ei. Este aproape sigur că a fost aliment de bază pentru locuitorii zonei încă de acum 9000 de ani, mai bine zis a fost o plantă completă din care și-au extras fibrele pentru haine, au folosit-o la acoperitul sălașurilor și mai ales drept hrană. Este simbolul unei zeițe aztece, Mayahuel, zeița fecundității care a fost omorâtă de zeul suprem din gelozie. Mexicanii încă mai spun că seva de agavă, aquamiel cum i-au zis spaniolii cuceritori, este sângele zeiței bune și blânde, Mayahuel. Legenda spune că din oasele zeiței a apărut prima plantă de agavă albastră care să aducă bunăstarea celor ce au iubit-o.

Cel mai apreciat sirop de agave se obține din planta numită agava albastră sau științific Agava Tequilana Weber, o specie cu port înalt și frunze colorate într-un verde albăstrui, crescută la peste 1500 m peste nivelul mării și în condiții de secetă excesivă pentru a nu i se dilua seva bogată în zaharuri, minerale, vitamine, aminoacizi. Seva plantei este recoltată din nucleul ce se formează în mijlocul plantei de-a lungul a 1- 15 ani, de obicei bună după 7 sau 10 ani. Cultivatorii urmăresc plantațiile de o anumită vârstă și atunci când văd semnele maturității plantei, îndepărtează cele aproximativ 200 de frunze cărnoase acoperite cu ceară naturală și taie acel miez, piña din care se extrage seva dulce.

Piña recoltată

Miezul bun cântărește cam 50 kg. Această recoltare ar loc tot timpul anului. După ce inima plantei, piña este recoltată, încep procesele de obținere a sevei dulci, a nectarului de agave cum se mai spune. Acesta se obține fie prin coacerea plantei și apoi stoarcerea sucului obținut, fie prin mărunțire, presare și încălzirea la temperaturi de până la 50 gr. Celsius pentru transformarea zaharurilor.

Siropul de agave natural se diferențiază după temperatura folosită la coacerea plantei dar și după metodele de filtrare. Cel deschis la culoare este mai sărac în minerale dar cu un gust mai puțin pronunțat, bun pentru că nu schimbă gustul preparatelor. Cel maroniu spre negru este obținut printr-o încălzire mai puternică dar nefiind filtrat este mult mai sănătos dar și aromat.

Acum problema siropului de agave este la fel cu cea a siropului de arțar. Planta de origine, agave albastră, cred că vă dați seama că are un areal totuși destul de restrâns pentru a crește, plus că scopul principal al cultivatorilor este producerea faimoasei băuturi tequila (în Mexic zona de cultivare intensivă a agavei albastre este foarte mică, aproximativ 150 kmp, reglementată prin hotărâre guvernamentală). Tequila se obține din seva de agave albastre dar se vinde mult mai scump decât siropul. Și atunci cum credeți că se rezolvă abundența de sirop de agave de pe piață ? Simplu, prin contrafacere. Una din metode este ca resturile de piña de agave albastre rămase de la presele pentru tequila să fie fierte și să fie amestecate cu alte siropuri gen cel de porumb. Sau să fie produs prin procedee rapide și mai puțin ortodoxe de preparare cu adăugare de esențe sintetice care schimbă structura chimică a siropului. Există, dovedit, varianta de a produce sirop de agave natural dar din alte plante de agave (sunt cam 300 de specii din care aproximativ 140 doar în Mexic) care nu doar că nu sunt benefice omului dar chiar pot fi toxice. Dar producătorul e cinstit, siropul este foarte natural !!

Siropul de agave este foarte recomandat pentru indicele glicemic mic /IG ! Dar ce este indicele glicemic ? Cum calculez ? Cât de sigur sunt că cel de pe etichetă este real ? Pariez că și acesta este un termen pe care noi toți îl folosim fără să-l cunoaștem, fiind și un termen nou introdus. Așa ne lăsăm păcăliți să cumpărăm și să consumăm produse care au trecut acest IG mic pe etichetă sau prospect. Ne pot face mai rău decât zahărul.

Îndulcitori ziși naturali sunt foarte mulți pe piața românească și europeană. Ar trebui să ne documentăm puțin înainte de a-i consuma. Gândiți-vă că majoritatea sunt foarte scumpi în raport cu mierea naturală. Pe de altă parte, am o îndoială justificată că acele siropuri sunt atât de naturale. Dacă e să luăm doar termenul de valabilitate al produsului, avem puțin de cugetat. Gândiți-vă că amerindienii, cei care au folosit secole de-a rândul seva arțarilor, produceau chiar un fel de zahăr de arțar solid, deoarece acesta avea un termen de valabilitate mai lung și putea fi transportat ușor în timpul deplasărilor tribului. La fel seva de agave, era mult mai simplu procesată de azteci, nu trecea prin procese de rafinare ca astăzi, era produsă în cantități limitate iar plantele acelor ani creșteau într-un sol cu adevărat curat. Deci este greu să credem că un produs de azi poate avea aceleași efecte benefice ca în trecut. Mai ales că și rezistența omului modern la boli s-a diminuat.

Ca o concluzie la articolele mele despre miere și siropurile de arțar și agave, eu n-aș folosi exclusiv un anumit îndulcitor, oricât de lăudat este el. Și în nici un caz drept panaceu. Știm deja cu toții ce efecte poate avea o reclamă insistentă sau una care ne place nouă dar de fapt e falsă. Și nici studiile științifice publicate agresiv ca o reclamă mascată nu mă conving știind că rezultatele acestora se văd după foarte mulți ani de testări pe oameni și nu pe animale. De exemplu pentru siropul de arțar, Federația Producătorilor de Sirop de Arțar din Quebec a finanțat un studiu științific pe o perioadă nu foarte lungă, concluzionând că acest îndulcitor este cu adevărat un panaceu în peste 40 de boli și previne la majoritatea consumatorilor apariția cancerului. Asta îmi dă de gândit să fiu mai atentă dacă eu cumpăr siropul de arțar care este totuși gustos.

Totuși ar fi bine să nu uităm că fiecare avem un bagaj genetic croit și tot ajustat de-a lungul istoriei omului după locul unde ne naștem, după tiparele etniei, după modul de viață. Ca o dovadă a ceea ce spun este că cei stabiliți în alte țări duc dorul plantelor sau produselor care se găsesc doar în zona lor natală. Nu zice nimeni că organismul lor se îmbolnăvește dacă nu consumă leuștean de pildă. Dar psihic, ducem dorul, unii mai mult, alții mai puțin și probabil că asta se datorează și unui mecanism chimic din organismul nostru.

Fără a avea pretenția unor recomandări imperative, nici n-aș îndrăzni să fac așa ceva cu atât mai mult cu cât specialiștii independenți, neplătiți de anumite firme, nu au ajuns la un rezultat cert, pot spune că e bine să vă informați și să cugetați ce să consumați. Ar fi bine să vă gândiți pe ce dați banii în schimbul sincerității comercianților și de ce nu, a sănătății. Îmi place siropul de arțar în special și mai puțin siropul de agave, nu și Stevia (nu ștevia), culmea, și ea o plantă sud-americană. Dar nu fac din ele îndulcitori de bază. Le consum doar ocazional, mai mult legat de o poftă de moment a unui preparat. Pentru mine mierea naturală luată direct de la stupină este ideală și până acum nu m-a dezamăgit. Dar nu uitați că toți consumăm zahăr alb, fără dorință dar cu știință că există în produsele din comerț, doar iubim muștarul, ketchupul, băuturile din comerț chiar dacă sunt light, pliculețe de cafea instant, înghețata, iaurturile ieftine și chiar banala pâine care este uneori atât de dulce și umedă tocmai din cauza adaosului de zahăr. Nu văd rațiunea blamării mierii de albine. Dacă stau să mă gândesc, grecii consumă multă miere și totuși nu am văzut decât rar greci obezi, nu grași.

Ascultam de curând un nutriționist care spunea că oamenii zilelor noastre implicați activ în societate, nu pot evita în totalitate consumul de zahăr alb rafinat. De aceea trebuie să fie atenți la cantitatea altor îndulcitori folosiți acasă, chiar dacă ea provine din stupina proprie sau dintr-o pădure de arțar cunoscută. Pe de altă parte, același specialist spunea că n-ar interzice nici un îndulcitor, nici măcar zahărul dacă acesta ar fi consumat într-o cantitate controlată, mică și alternând cu îndulcitori naturali verificați. Cu alte cuvinte respectarea dictonului de mai jos depinde de fiecare dintre noi,

Est modus in rebus.

Și întorcându-mă la true or false / true and false din articolul trecut, cred că ambele ne guvernează viața și implicit alimentația noastră. E bine de păstrat o cale de mijloc între ce e nou și ce e tradițional, ce ne este recomandat agresiv și ce știm că am mâncat de mici copii și nu ne-a dăunat. Asupra acestui subiect voi încerca să revin în alt articol.

Reprezentativ

Siropul de arțar

Continuare de aici : Mierea de albine, alimentul trecutului ?!

Înainte de 1990 noi cei ce trăiam în țara asta, dacă nu aveam diabet, foloseam masiv doi îndulcitori: zahărul și mierea de albine. După acel „89 viața noastră a luat-o un pic razna și am început să cunoaștem alimentele fabuloase la care salivam înainte când priveam filmele americane, mai rar la cinema și mai des ilegal prin casele care dețineau tehnica aceea scumpă și interzisă. Așa am ajuns treptat să avem de ales între numeroși îndulcitori, care de care mai fabuloși dar și mai scumpi. Toți promit o viață fericită fără boli sau kilograme în plus. True or false ?! După mine, undeva ca o medie, true and false !

Azi mă opresc puțin la celebrul sirop de arțar, alimentul amerindienilor, azi al întregii planete.

Siropul de arțar este un îndulcitor bun dacă este original și nu un fals. Ca și consumator nou, e greu să faci o diferență între cel bun și cel falsificat. Oricum noi cei neobișnuiți cu acest produs facem greu diferența între original și un fals reușit. Doar după gust și parfum nu se poate să deosebim produsul să le deosebim pe cele două.

Siropul de arțar se obține în principal din seva dulce ce se găsește primăvara din abundență în trunchiul copacului arțar negru sau de piatră, pom ce este pe tot cuprinsul Canadei. Această sevă bogată în zahăr are un rol în viața plantei. Pe scurt ea se formează toamna din amidon și rolul ei este de a proteja și hrăni arțarul. Primăvara este destul de concentrată în zaharuri, este plăcut aromată așa că oamenii au căutat metode de a o culege. Înțeapă bietul copac, introduc un tub în trunchiul lui și tot pe pom atașează vase de colectare. Singura perioadă de colectare a sevei de arțar este primăvara, într-o perioadă de șase săptămâni, începând în februarie sau martie, după condițiile meteo.

Siropul de arțar se produce majoritar în Canada, cam 80% dar a ajuns atât de mult căutat datorită reclamelor încât a fost nevoie de înlocuitori. Și nu mă refer la cel făcut din zahăr și cu esență de arțar că acela chiar este un fals grosolan, Mă gândesc la un alt sirop, destul de slab calitativ dar cu gust apropiat, siropul de mesteacăn. Cum spuneam, cererea a fost atât de mare pentru siropul de arțar încât în secolul trecut s-au căutat înlocuitori. Și s-a găsit mesteacănul din care se face un sirop mai slab calitativ, siropul de mesteacăn. Problema cu acest sirop este că fiind asemănător la gust cu cel de arțar, a început să fie produs masiv în țări care au bogate culturi de mesteceni adică în Rusia și alte state ale fostului URSS sau în nordul Europei. Diferențele între seva de arțar și cea de mesteacăn sunt mari calitativ, de aceea și siropul de mesteacăn este mult mai ieftin. Se folosește fie singur, fie în amestecuri dar cu esență de arțar pentru siropul fals de arțar. Dar seva mesteacănului este mult mai săracă în zahăr, în minerale și vitamine, ultimele presupun că sunt doar pe hârtie. Seva de mesteacăn pentru a se îngroșa și concentra în zahăr, are nevoie de o încălzire cu mult mai lungă decât cea de arțar. Pentru a obține 1 l sirop de mesteacăn este nevoie de aproximativ 80 – 140 l sevă proaspăt strânsă. Însă pentru siropul de arțar se folosesc maxim 35 – 40 l sevă proaspătă, un pom de o anumită vârstă putând da până la aproximativ 1500 l pe sezon.

Marii producători sunt Canada – 80 % din producția mondială – și SUA. Dar fiecare are propriul sistem de etichetare așa că atunci când cumpărăm ar fi bine să le știm pe ambele. Siropul de arțar exportat de Canada are patru clasificări: Light Extra / AA, rafinat, deschis la culoare dar obținut în cantități mici, foarte scump, Light / A un sirop aromat bun, Mediu / B este mai închis la culoare și cu un gust mai accentuat, Amber / C un sirop cu irizații de chihlimbar și un gust destul de puternic de arțar și în fine Siropul industrial / D, foarte colorat și foarte parfumat. Fiecare din aceste categorii are o cantitate diferită de zahăr, minerale și alți produși naturali și pentru a-l nimeri pe cel bun în magazin, e nevoie de conștiința vânzătorului. Specialiștii spun că siropul de arțar natural nu îngheață, nu face cristale. Ar fi un mod de a-l verifica căci pe piață există acel sirop de clătite, o etichetă care trebuie să dea de gândit fiind făcut din cu totul altceva decât sevă de arțar și periculos de ieftin. Dar ar mai fi de spus că sunt deja producători care și-au modernizat instalațiile și folosesc pentru colectarea sevei de arțar tuburi de plastic (un material blamat de altfel). Aceste tuburi însumează kilometri doar pentru o singură plantație. Deci dacă ar fi să ne gândim bine, degeaba ne bucurăm că în magazin siropul de arțar este în recipient de sticlă.

Canadienii au un adevărat cult al acestui aliment. Au un festival dedicat lui, au degustători pasionați care se ghidează după regulile degustătorilor de vinuri, știut fiind că în siropul natural de arțar pot fi identificate aproape 100 de arome unice. Au studii serioase privind beneficiile acestui sirop dar, să fim serioși, ale siropului natural fără adaosuri.

Nu voi copia aici în articol compoziția chimică a siropului de arțar. Ar putea fi o informație falsă. Dovedit este că seva de arțar conține mai multe minerale benefice organismului, mulți aminoacizi dar infim de puține vitamine, pierdute în procesul de transformare în sirop. Apoi e bine de știut că extracția sevei de arțar, este un proces ce durează șase săptămâni și dă o sevă diferită, la început mai bogată în nutrienți decât cea din final. Tot așa, seva diferă de la an la an, de la un sol la altul și după condițiile meteo. Deci și siropul este diferit.

Se spune că în timpul ultimului război mondial oficialitățile americane recomandau populației să folosească drept îndulcitor siropul de arțar și nu zahărul alb. Să nu credeți că motivul era sănătatea oamenilor. Doar prețul căci pe atunci zahărul era foarte scump și siropul de arțar foarte ieftin. Plus că cei care doreau, mergeau și strângeau seva pomilor pe care apoi o fierbeau singuri preparându-și îndulcitorul. Între timp lucrurile s-au inversat, siropul de arțar a ajuns la un preț exagerat fără să avem o garanție că cel mai scump este chiar 100% natural. Motivul a fost cererea tot mai mare, exportul din Canada în toate colțurile lumii civilizate în timp ce suprafața acoperită cu pădurile de arțar care dau sevă bună a rămas cam aceleași, adică toată Canada dar și Alaska. Deși în lume cresc peste 40 de specii de arțar, nu toate dau o sevă bună pentru acest sirop. Am și eu în curte un arțar frumos, tare falnic dar nu …dulce.

Așa arată pădurea de arțari timp de șase săptămâni de primăvară, cel mult până în aprilie. Copacii sunt găuriți și bidoanele de recoltarea sevei sunt prinși zdravăn de trunchiul nevinovat. La fel se întâmplă și cu mestecenii. Oricât am încercat, eu n-am descoperit nici un studiu asupra calității pomilor de la care se adună anual această sevă. Mă gândesc că genetic ar putea fi afectați și ei după repetarea anuală a procedurilor, având în vedere că amerindienii căutau în fiecare primăvară copaci fără răni vechi.

Seva adunată se prelucrează industrial pentru comerț, trecând prin mai multe etape de filtrare și fierbere, după cum se dorește produsul final. Cei care își fac singuri acest sirop, se duc la cabanele de zahăr, locuri speciale pentru fierberea sevei. Nu prea este indicat de fiert în casă, aburii antrenează ceva rășini, mai ales la mesteacăn, ce se depun pe obiecte și perete în zona de fierbere.

Probabil mulți ați auzit sau încercat dieta de slăbit folosită de Naomi Campbell: 6 sau 10 zile să nu consumi decât limonadă îndulcită cu sirop de arțar. Să fim drepți, este o dietă periculoasă de înfometare așa că o poți ține bine mersi și cu limonadă cu zahăr. Oricum, medicii nu o recomandă. Și ca o paranteză, ar trebui să meditați îndelung atunci când vă hotărâți pentru o anume dietă de slăbit, când citiți etichete sau materiale bogate în informații de specialitate care doar aparent vă dau impresia că înțelegeți ce este acela quebecol de exemplu, ca să fiu în tema articolului (un produs ce se formează în timpul fierberii sevei de arțar, structură chimică ce nu se găsește în natură deci ar trebui să ne dea de gândit când considerăm siropul de arțar un produs 100 % natural).

Ar fi multe de spus despre acest îndulcitor american. Poate că vă întrebați de ce nu insist pe compoziția lui în minerale (bogat în mangan și zinc), aminoacizi, fitohormoni, enzime, tipuri de zaharuri și la ce ar putea ajuta acestea organismul nostru. Sau din contră, care sunt efectele negative la un consum constant pe termen lung. Răspunsul este simplu: sunt cuvinte doar pe o etichetă, majoritatea dintre noi, cei care nu avem studii de specialitate pe aceste ramuri, preluăm aceste cuvinte mecanic, fără să le înțelegem precum un biochimist, un medic sau un farmacist.

Articolul viitor va fi despre siropul de agave, un alt îndulcitor celebru. Mai ales că cel adevărat se extrage din Agave Tequiliana și asta deja spune multe 😉!

Reprezentativ

Legenda mâinilor de rugăciune

Căutând desenul Mâinile de Albrecht Dürer pentru a-l alătura într-un alt articol dedicat operei stradale din Atena și din care s-au inspirat grafferii, intitulată Mâini rugându-se, am găsit frumoasa legendă creată nu se știe de cine dar impresionantă. Deși foarte veche, a circulat liber totuși o vreme dar în 1933 cineva a publicat-o dându-se drept autorul cu drepturi depline.

Mâinile, așa cum și-a intitulat Dürer desenul, este de fapt o schiță în cerneală și creion pe hârtie albastră și face parte dintr-un grup de studii pentru o lucrare bisericească, un altar, la început de sec. XVI. Deși circulă această legendă sub diferite variante, totuși analizând biografia artistului datele nu corespund. Se pare că artistul și-a desenat propriile mâini. Dar mie mi-a plăcut mult legenda, o poveste despre iubire, jertfă, destin implacabil și povara unui suflet nevinovat.


Legenda mâinilor în rugăciune

În secolul al XVI-lea, într-un sat mic lângă Nürnberg, a trăit o familie cu 18 copii. Pentru ai putea hrăni, Albrecht Dürer Bătrânul, tatăl, lucra ca profesor, plus orice altă muncă pentru a-și întreține familia. Doi dintre copiii săi, Albrecht cel Tânăr și Albert, au avut un vis. Amândoi au vrut să facă studii despre artă la o școală de renume a vremii dar știau că familia nu-i poate întreține. Până la urmă tinerii au crezut că au găsit o rezolvare bună a marii lor probleme : vor da cu banul și vor stabili ca cel ce va avea pajura să urmeze școala de arte timp de patru ani, susținut de fratele celălalt care va lucra în mină. După terminarea studiilor, fratele artist îl va susține la studii pe celălalt, fie din vânzarea picturilor, fie lucrând la rândul lui în mină.

Albrecht Tânărul a câștigat și a plecat la Nürnberg. Fratele său Albert a coborât în ​​mine pentru următorii patru ani și l-a întreținut pe Albrecht care a devenit imediat foarte cunoscut și apreciat pentru talentul său.  Picturile lui Albrecht aveau mare căutare și erau plătite cu bani buni. La terminarea studiilor, tânărul artist întors acasă a fost sărbătorit de familie. Albrecht nu-și uitase promisiune, acum era rândul lui să-l întrețină la școală pe Albert:

-Și acum, Albert, binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum poți merge la Nürnberg pentru a-ți urmări visul și mă voi ocupa de tine.

Albert însă a dat un răspuns uluitor care a transformat bucuria familiei în mare durere: – Nu, frate, nu pot merge la Nürenberg, este prea târziu pentru mine. Privește mâinile mele. Oasele din fiecare deget au fost zdrobite cel puțin o dată și, în ultima vreme, am suferit de artrită atât de grav la mâna mea dreaptă încât nu pot ține nici măcar un pahar pentru a vă întoarce toastul. Nu, frate, pentru mine este prea târziu dar mă bucur că am putut să duc la capăt promisiunea de a te întreține întreaga perioadă de studii.

Deși autorul și-a numit lucrarea Mâinile, cei care au fost impresionați de poveste au numit desenul Mângăind mâinile. Au considerat desenul o mângâiere pentru jertfa fratelui său.

Talent și voință, daruri divine plătite din greu, așa cum a spus acum cinci secole chiar Dürer:

De ce mi-a dat Dumnezeu un talent atât de magnific?!

Este un blestem dar și o mare binecuvântare !

Reprezentativ

Mierea de albine, alimentul trecutului ?!

Spuneam în articolul trecut că mierea de albine este un aliment foarte vechi. Apoi a devenit și medicament, singură sau în amestecuri cu fructe sau părți de plante. Deși s-a găsit în Spania un desen rupestru din anul 7000 î.Hr. care dovedește că mierea era consumată de om de atunci iar acest obicei a continuat neîntrerupt până în zilele noastre, mierea a devenit mai nou un aliment blamat. Studiile științifice se bat cap în cap, oamenii nu știu ce să mai creadă și aleg să consume alți îndulcitori mai puțin benefici organismului nostru adaptat acestei regiuni geografice și tradițiilor vechi. De ce oare ?!

România este pe un loc fruntaș ca producător și exportator de miere naturală dar este în coada listei în ceea ce privește consumul acesteia. În timp ce un european din vest consumă cam 2 – 5 kg de persoană anual, românii au o medie de aproximativ 0.500 kg anual . Dar la zahărul rafinat stăm exact invers: europenii cam 16 kg de persoană, românii 30 kg ! Oare de ce consumă vesticii atâta miere ?! Se îmbolnăvesc singuri, intenționat ?! Căci după multele articole pe care le-am citit recent cum că mierea e toxică sau că omul e un criminal chinuind albinele, cam așa reiese cu vesticii. La noi se consumă destulă miere din cupaje (amestecuri) dar cel mai mult miere falsificată produsă în țară sau adusă din afară. Motivele sunt două: dezinformarea interesată asupra calității și compoziției îndulcitorului natural și apoi prețul mai ridicat al mierii de calitate. Am constatat că este mai ușor să te iei după reclame decât să te documentezi puțin și să analizezi singur informația. Și cum e dovedit că generațiile actuale sunt depășite de cantitatea de informație pe care nu o pot sau nu vor să o verifice, problema e clară. Aveam să mă conving de faptul că reclama este rege acum câțiva ani când am trimis în afară niște miere de mană dar persoana care trebuia să o dea copilului a considerat că este mult mai bună mierea de manuka, extrem de scumpă. Noroc că magazinul naturist care comercializa produsul a refuzat să-i vândă după ce a aflat că este pentru un copil de cinci ani. I-a oferit un sortiment de miere de manuka diluată, 40% manuka și restul de 60% miere obișnuită europeană. Aflând acest fapt, am studiat puțin această miere și m-am lămurit de ce nu se dă așa oricum. Nu sunt producător de miere, doar consumator dar mi-am băgat nasul și neuronul destul de adânc în fagurele cu informații de calitate. Dar să le luăm pe rând și v-aș propune un sumar despre tipurile de miere românești și din lume.

În primul rând v-aș aminti că mierea naturală este de proveniență florală sau din sucurile dulci secretate de frunzele sau scoarța copacilor și arbuștilor din păduri. Și ar mai fi o categorie, mierea din ceaiuri parfumate și zahăr, că de, nu toți apicultorii sunt corecți. Dar aici vorbim doar de mierea de albine naturală.

Mierea florală este cea produsă de albine din nectarul florilor și pe care acesta îl prelucrează cu ajutorul unor glande, producând lichidul frumos colorat și aromat, bogat în zaharuri naturale, vitamine, minerale, enzime, antibiotice naturale și câte alte substanțe. Aceasta este monofloră când nectarul este majoritar de la o singură plantă, lucru ce se poate face doar dacă stupii sunt într-o plantație întinsă sau este miere polifloră dacă albinele culeg de pe pajiști, fânețe sau alte locuri cu o multitudine de plante.

Mierea monofloră este de nenumărate feluri, de la cea de salcâm, tei, cimbru, coriandru, zmeur, rapiță, floarea soarelui, prun, iasomie, păducel, trifoi, lavandă, eucalipt, mentă, etc. Acum cred că oricine își poate închipui că produsele cele mai bune provin din zonele care au culturi întinse din plantele menționate mai sus, cum ar fi de exemplu mierea de lavandă, cea mai bună fiind cea de origine franceză din Provence.

Dintre sortimentele de miere monofloră de pe piața românească, o compoziție aparte o are mierea de floare soarelui. Este singura miere care are în compoziție lecitină. De aceea este foarte recomandată elevilor.

Mierea de mană de pădure, cum e numită oficial este acea miere care se obține din scurgerile dulci și rășinoase de pe trunchiurile și frunzele anumitor copaci precum fagul, frasin, brad, molid. Cea mai bună miere de mană nu are deloc polen, deci este doar din seva copacilor . Culoarea diferă și ea în funcție de specia de pe care s-a cules nectarul, de la roșiatic la negru-brun sau chiar cu irizații de verde. Albinele fie culeg rășinile ce ies din scoarța pomilor și le prelucrează complet în stup, fie culeg bobițele dulci și lipicioase de pe frunze, mana, practic rezidurile de glucoză eliberate de afide când își produc mierea lor (harnice albinuțele noastre și practice 😉atunci când condițiile sunt vitrege). Este o miere cu totul specială deoarece este puțin mai săracă în zaharuri dar este foarte bogată în minerale și vitamine, chiar de 10 – 20 de ori mai mult decât mierea florală. Mierea de mană este ideală pentru copii, sportivi, în perioada de convalescență, persoanele cu probleme ale sistemului osos dar și cea mai indicată în anumite forme de diabet și alergii. Cu un gust aparte față de restul sortimentelor de miere, este totuși de ales dacă este 100% naturală.

Și pentru că sunt destule voci care susțin că omul chinuie albinele și le ia mierea, pot să vă spun ce am aflat de la un stupar bătrân și foarte experimentat. Mierea de mană făcută de albine doar din sucul dulce și rășinile din pădurile dese, este periculoasă lăsată peste iarnă ca hrană naturală în stup. Este o hrană grea pe care nu o pot digera în totalitate micile ființe și dacă iarna este grea și albinele nu pot avea un zbor de curățire, se îmbolnăvesc și pot muri. O pagubă pentru apicultori căci o familie slăbită de boală sau care pur și simplu a murit, necesită o investiție mult mai mare la refacerea stupinei decât aceea de a-i asigura o hrană bună peste iarnă.

Nu am de gând să vă povestesc despre fiecare tip de miere la ce afecțiuni este bună și nici să copiez compoziții cu nume de neînțeles oricât de bombardată este lumea modernă de cuvinte precum antioxidanți, aminoacizi, acid succinic, invertaza, xantophile … căci nu ajută la nimic, din contră, doar sperie. Dar pot să vă spun câteva chestii absolut pământene.

Mierea monofloră dacă este de calitate are mirosul apropiat de acel al plantei majoritare din care albinele au cules polenul. Normal că are și indicațiile pe care le are planta respectivă dacă ar fi consumată ca ceai doar că mierea vine îmbunătățită: alături de principiile ajutătoare specifice plantei, are antibiotice, enzime, vitamine, minerale, etc., toate apărute prin laborioasa muncă a albinei. Dacă este și benefică 100 % pentru afecțiunea respectivă, aici este problema ce trebuie înțeleasă. Trebuie ținut cont de toate afecțiunile de care suferiți în acel moment, de tratamentul medicamentos, de dietă și de greutatea corporală, de plăcerea de a consuma acel produs fără teamă căci știți, psihicul contează enorm

Nu pot încheia fără să vă amintesc că preferabil este să consumați frecvent miere locală luată de la apicultori autorizați. Dar important este să o consumați controlat dacă pot spune așa, cu măsură. Cum de altfel se consumă orice fel de ceai sau plantă, chiar și aparent inofensiva apă minerală, nu după pofte și speranțe ci doar cu măsură. Leacurile naturale ca și hrana au reguli multe care nerespectate duc la efecte inverse decât cele visate. Așa este și mierea: consumată cu măsură și de bună calitate este un aliment excelent și un medicament curat; în exces, devine periculoasă. Ca să vă faceți o idee, pentru copii de la noi se recomandă introducerea în alimentație, treptat, de la vârsta de un an. Mierea de manuka de la trei ani, ca să nu vă spun că mierea de bumbac nu este recomandată deloc copiilor ! Și e bine să țineți cont, când consumați miere, de cantitatea de sucuri, muștar, sosuri, pâine din comerț, gumă de mestecat și câte altele care adunate ne umplu de o cantitate apreciabilă de zaharuri, de cele mai multe ori artificiale și proaste. Altfel spus, numărul de lingurițe de miere pe care puteți să-l consumați zilnic nu este scris nicăieri drept cel care vi se potrivește. Consumați limitat cât să vă simțiți bine și să nu faceți din miere un veritabil dușman.

Pentru că eu ca și mulți dintre voi iubim călătoriile și știu ce mare plăcere este să afli și să guști produse locale deosebite, am aflat că există câteva tipuri de miere mai deosebite și pe care unii chiar reușesc să le guste. Cât de bune sunt nu știu, eu m-am limitat doar la tipurile de miere europeană și drept să spun, parcă aș rămâne la cea de portocal, are un gust minunat. Și la cea din fânețele slovene, așa zisă miere de karst, excelentă. De altfel slovenii au făcut o adevărată afacere cu turismul apicol, bravo lor. Mierea de portocal este accesibilă financiar pentru noi, luată direct de la stupinele grecești sau portugheze. Dar nu m-aș da în lături să gust și mierea africană deși nu m-ar încânta deloc prețul. Poate m-aș opri și la mierea de taiga, de ce nu ?!

Mierea albă este numele sub care se ascund atât tipuri de miere locale (de trifoi alb, salvie ori rapiță) dar mai ales miere etiopiană, de fapt miere de la un tip de salvie ce crește doar într-o anume regiune. Tot miere albă este și mierea kiawe din Hawai. Mare grijă dacă vi se oferă așa ceva de cumpărat. Se vinde de obicei miere de rapiță, din abundență în culturile balcanice și excelentă de altfel, dar prețul poate fi un indiciu pentru originea africană, hawaiană sau doar balcanică botezată. Tot la miere albă găsiți și celebra și extrem de rara miere de Kandyk. O plantă pe cale de dispariție din zona Altai dă acest nectar care doar prelucrat de albine ajută ficatul și pancreasul bolnav. Ați citit despre mierea yemenită de Sydr, că de consumat mă îndoiesc că ați consumat, poate doar gustat un produs mai slab. Altfel un borcănel mic de tot, nefalsificat costă de la 200 dolari în sus ! Eu nici măcar n-am văzut-o pe cea naturală, de gustat nici vorbă. Nici pe cea de Kandyk.

Când cumpărați miere de proveniență exotică vândută prin magazinele europene, gândiți-vă că acesta este cumva tratată, unele zvonuri spun chiar iradiată din motive pur medicale. Oricum nu este miere crudă ci prelucrată pentru a da bine în borcan.

O albinuță plină de nectar (pozele toate sunt preluate de pe Pixabay)

Mierea naturală, crudă cum spun specialiștii, este un bun aliment și medicament dar și un excelent produs cosmetic ! Vă interesează să povestesc și despre acest aspect ? Voi hotărâți !

Mierea adevărată, curată, este un produs nu foarte ieftin. Și nici ușor de găsit dacă nu cunoști un apicultor cu frică de Dumnezeu sau un magazin naturist care să își asume riscul de a vinde produse bune dar scumpe, deci cu rulaj mai mic. Apoi este o reclamă negativă privind consumul de miere naturală pe care oamenii și-o însușesc fără să judece. Este oare mai bine, mai sănătos pentru noi românii consumul de sirop de agave ? Ori siropul de arțar? Sunt excelente și acestea dar au valorile lor care trebuiesc respectate și, ca la orice aliment, trebuie să știi ce să alegi. Să-i știi foarte bine compoziția, conservantul și mai ales contraindicațiile. Le voi bârfi puțin în articolul viitor și tare mi-ar place să vă aflu părerile : sunteți consumatori de miere naturală ? Ce părere aveți despre acest aliment-medicament? Consumați frecvent îndulcitori exotici mexicani sau de altă proveniență ?

Reprezentativ

Mierea de albine, cel mai bătrân îndulcitor

Promiteam zilele trecute la Leacuri vechi pentru oameni noi că în ziua de 20 mai voi începe să povestesc despre îndulcitori. Ei bine azi mă opresc la cel mai vechi îndulcitor cunoscut de oameni, cel mai celebru, mierea de albine. Cine se face răspunzătoare de producerea neîncetată de milenii a acestui dulce natural ?

Măria Sa Albina.

Oamenii se spune că inițial s-au hrănit cu plante, apoi cu carne crudă, apoi au descoperit focul și au aflat gustul cărnii trecută prin jar, apoi au fiert-o și tot așa. Dar paralel cu asta au descoperit că unele animale își prepară hrana din nimic aproape și culmea, această hrană este foarte gustoasă. Avea unul din acele gusturi care ne fac dependenți de dulce, un mister încă nedezlegat. Cam așa se bănuiește că a descoperit omul primitiv și mierea albinelor, un aliment și medicament care azi, după aproximativ multe milenii de folosire, încă hrănește și cel mai rău, naște multe dispute.

Am să vă spun pe scurt că omenirea a cunoscut încă de la omul primitiv până în sec. XVIII un singur îndulcitor natural care nu necesita prelucrare, doar o depozitare bună și acest îndulcitor era produs de albine. Zahărul deși descoperit de ceva timp, abia în sec. XVIII a devenit foarte ieftin și accesibil maselor largi.

Dacă ar fi să analizăm la rece consumul de miere de-a lungul evoluției omului și până când zahărul a devenit modă, atunci ne-am pune normal întrebarea : A fost mierea toxică pentru om ? A fost mierea un aliment și medicament cancerigen ? A fost mierea un aliment care a oprit evoluția omului sau a creat mutații îngrozitoare ? Și sigur la acestea vor veni și alte întrebări : Care-i adevărul despre consumul mierii de albine astăzi ? Este mierea un aliment bun în epoca noastră ? Poate fi mierea folosită în tratamente ușoare azi, în era medicamentelor de sinteză ? Cum pot să aleg mierea ca aliment și leac din sutele de sorturi de pe piață, reclame, articole încurajatoare sau înspăimântătoare ? Există o diferență între mierea de albine și siropul de arțar, de agave sau de yacon ? Este mierea naturală și nu procesată un bun produs cosmetic ?

Răspunsurile ar fi diferite și trebuiesc analizate după dietele și bolile oamenilor de azi, după interese comerciale, după credulitate, după cât de dispus ești să te informezi, să judeci singur, după multe. Un produs testat mii de ani nu are cum să fie considerat toxic, nociv organismului uman. Mierea poate este singurul produs natural care s-a supus involuntar testelor tuturor tipologiilor umane în diferite situații. Gândiți-vă că mierea a fost folosită de toate popoarele antice, întâi ca aliment apoi ca metodă de tratament, primele dovezi despre acest leac fiind cam din anii 3000 î.Hr. Nu degeaba albina a fost atât de apreciată încât a fost simbolul unei dinastii egiptene care susținea că această vietate deosebită s-a născut din lacrimile zeului Ra, a fost prima dată recomandată ca medicament acum 5000 de ani de către Imhotep, medic egiptean (ungerea cu miere a unei arsuri minore este și azi folosită, pot spune că am testat și dă rezultate). Apoi au fost lucrările lui Hipocrate și Dioscoride , medici renumiți. Imperiul Roman a folosit mierea ca monedă de schimb ce valora mai mult decât aurul, oare de ce ?!

Mierea este singurul aliment din lume care ținut în vase bine închise, la întuneric, nu se strică niciodată și poate fi consumată oricând. Este dovedit prin vasele cu miere găsite în mormântul lui Tutankamon sau pe vasele scufundate, mierea aceasta antică păstrându-și chiar parfumul florilor.

Mierea, indiferent că este românească, grecească sau de celebra Manuka nu este un panaceu. Nu a fost și nici nu va fi. Dar este un aliment important pentru ființele umane trecute de vârsta de 1 an, doar dacă este curată, adică miere creată de albine care au acces la culturi fără chimicale și plante modificate genetic sau stupi care n-au fost hrăniți masiv cu siropuri de plante și zahăr. Sau dacă nu este un melanj de diferite tipuri de miere și alte produse de falsificată .

Dar consumul de miere de albine naturală, asemeni oricărui aliment sau leac de pe această planetă se supune unui dicton care trebuie înțeles, crezut, respectat :

Est modus în rebus ./

Este o măsură în toate. / Horațiu, Satiricele

Mierea de albine, un produs care azi a început să fie blamat probabil din interese comerciale, merită mai multă atenție din partea noastră. Ar trebui să aflăm ce tipuri de miere sunt benefice organismului nostru după nevoile acestuia de mai multă sau mai puțină energie, de diferitele boli pe care astăzi le are orice om, de necesarul de zahăr care diferă de la om la om. Oare e bună mierea de lavandă, de pin sau mierea de mană ? Vreau ca mierea să mă ajute printr-un supliment de minerale sau doar să-mi dea energie ? O vreau doar ca simplu îndulcitor ?

Sunt enorm de multe întrebări la care nu știm dacă avem răspunsul corect. Eu, crescută în primii ani de viață într-o stupină, consumatoare de miere și la această vârstă, știu că nu aș renunța la acest aliment complex cu toate spaimele care s-au creat în jurul lui. Îmi place mierea românească de tei, mierea de mană dar și mierea grecească din nectarul florilor de portocal. Nu mă încânt în fața rafturilor cu miere de anumite plante, produsă în mici stupine pentru că știu sigur că acele plante nu se cultivă masiv la noi, deci albinele nu ajung în principal la ele. Nu cumpăr miere de oriunde și nu miere foarte ieftină căci știu sigur că e contrafăcută.

Voi ce părere aveți despre consumul de miere ? De unde o procurați și din ce plante doriți să fie ? Știți la ce mici probleme de sănătate vă ajută diversele tipuri de miere ?

Dar despre harnicele albine ce știți ? Vă sperie articolele care incriminează consumul de miere ?

Astăzi este Ziua Mondială a Albinelor. Faptul că harnicele albine au o zi a lor se datorează unei țări micuțe pe care eu o iubesc, Slovenia. Ei, slovenii, au luptat pentru această zi și au obținut-o de la ONU începând cu anul 2018. Data de 20 mai nu a fost aleasă întâmplător. Pe 20 mai 1734 s-a născut într-un sat din zona Carniola Anton Janša, fiul unui țăran care creștea albine. Acest copil analfabet dar foarte talentat la pictură, a mers la Viena pentru a studia artele însă s-a îndreptat spre apicultură, devenind apoi primul profesor de apicultură, numit chiar prin decret imperial dat de împărăteasa Maria Tereza. Tot ce a descris acest înaintaș sloven în lucrările sale a fost confirmat mai târziu prin studii științifice. Manualele lui sunt și azi studiate.

Reprezentativ

Avatonul și regina Maria

Spuneam aici  că vizita la Marele Meteoron mi-a adus și puțină tristețe prin lipsa informațiilor,  știind cât de mult au contribuit domnitorii români la bunăstarea acestui lăcaș de cult. Mai mult, pelerinii români veniți aici, grupuri majoritar compuse din femei, nu află de celebra vizită a primei românce, Regina Maria. În schimb străinii au aceste informații în ghidurile lor și aveam să mă conving de acest fapt.

Despre Muntele Athos se știe că este unul din locurile sacre ale ortodoxiei în care femeile nu au voie să intre. Avaton înseamnă neumblat, adică loc interzis. Acolo organizarea monahilor a dus la crearea de legi care inițial le  apărau averile și drepturile față de populația civilă, chiar au delimitat peninsula până la fostul Canal al lui Xerxes, teritoriu ce de peste un mileniu este oficial locul călugărilor (printre ultimii alungați de pe peninsulă au fost și ciobanii vlahi ).  Apoi au dat Legea Avatonului, încă în vigoare astăzi pe Muntele Athos și în alte mânăstiri din lume, susținută de articolul 186 din Carta Constitutionala a Muntelui Athos (1924), legală din 1926,  prin decretul statului grec dat în 10/26 septembrie 1926.

Principiul avatonului a fost oficializat de sf. Athanasie Athonitul după regulile impuse și susținute de împărații creștini. Legea era foarte dură mergând până la a se interzice să se dea apă sau mâncare femeilor găsite acolo care uneori veneau îmbrăcate în haine bărbătești, alteori erau rude nevoiașe ale călugărilor și care veneau tocmai pentru a cere ajutor creștin. Astăzi legea prevede pedeapsa cu închisoare de un an pentru femeile care pășesc pe pământ athonit ori se apropie la mai puțin de 500 m de mal. Dar autoritățile grecești se feresc să aplice această lege absurdă deși este în vigoare.

Cu toate amenințările și anatemele,  femeile din satele vecine n-au ezitat să urce atunci când era nevoie de ajutor, când incendii puteau distruge definitiv mânăstirile. În acele momente de mare cumpănă pentru mânăstiri, prezența femeilor era bună!  Sau stareții au acceptat venirea femeilor din familia proprie ori a unor politicieni însoțiți de femei. Acum 10 ani cred un grup de femei a intrat pe teritoriul călugărilor protestând împotriva hotărârilor judecătorești care le obligau să-și părăsească proprietățile dintr-un sat vecin din afara granițelor călugărești și să le cedeze pentru Athos!! Și culmea, femeile au câștigat și au rămas în casele lor, muntele nu s-a scufundat după cum spune legenda, nici sfârșitul lumii nu s-a produs și nici nu se apropie!

Legae Avatonului s-a aplicat și la Meteore odată cu ridicarea primei bisericuțe a Marelui Meteoron. Se spune că prima femeie care a urcat acolo, după cam șapte secole de interdicție a fost Regina Maria a României.  În martie 1921, mergând în Grecia la nunta fiului ei Carol cu  principesa greacă, Maria și-a îndeplinit dorința și a urcat la Marele Meteoron după o călătorie obositoare cu vaporul, trenul, auto, apoi cocoțată pe măgăruș, pe jos ultima parte și în final trasă cu acea plasa periculoasă până sus la Megalo Meteoron, călugării neștiind ce ridică în coș. Legenda spunea că dacă o femeie se urca în coșurile Meteorelor funia se va rupe și femeia cădea în hău. După urcușul descris chiar de regină, ajunsă sus, este întâmpinată destul de ostil și la invitația starețului de a pleca pentru că femeilor le e interzis accesul, aceasta îi dă replica: eu nu sunt femeie, eu sunt regină. Nu am găsit nicăieri motivul pentru care a fost acceptată totuși: faptul că era regină sau că nu s-a rupt funia conform prezicerii. Și funia se putea rupe oricând, doar știți  replica acelui călugăr care, întrebat prin sec. XIX de un călător celebru când se schimbă funiile a răspuns, aproximativ, că de fiecare dată când Dumnezeu le rupe !

Ceva ani mai apoi, în 1948, după ce s-a făcut o cale de acces pentru mașini, femeile au fost acceptate la Meteore.

Cum spuneam, am amintit acest lucru dintr-o mâhnire pe care o am față de cei ce nu au pic de înclinare asupra istoriei noastre ce ar putea aduce pe harta timpului actual  românii. Dar când divinitatea te iubește, îți dă o rază firavă de soare, atât cât să-ți oblojească decent rănile sufletului de român neputincios. În fața bucătăriei muzeu stăteau pe bancă doi bătrâni, chiar foarte bătrâni, probabil dincolo de 80 de ani fiecare. Îi depășisem la urcare pe multele trepte. Două schelete ambulante acoperite cu piele și haine călduroase dar care aveau niște adidași imenși, ceva ce nu m-a putut opri pe mine păcătoasa să nu doresc o poză hazlie, discret cu telefonul căci cu aparatul foto nu se putea. Cum stăteam așteptând  un moment prielnic mi-am dat seama că erau francezi sau poate doar vorbitori ai acestei limbi. Doamna citea tărișor de pe o tabletă și aud ceva de La belle reine de la Roumanie apoi, oameni știutori de multe, au continuat discuția pe acestă temă.  Eu, rușinată de gândul meu perfid într-un loc odată sacru dar și bucuroasă că ceea ce-i românesc nu piere, am plecat gânditoare prin acest lăcaș ortodox- muzeu.

Timpul este cel care ne fură eternitatea. / S. Cerin

Avaton cred că este o răstălmăcire a vechilor cutume iar legenda a fost creată târziu, mult prea târziu de la nașterea creștinismului. Și sincer îmi pare că această teamă de a nu accepta femeile pe pământul pe care trăiesc este o nemeritată insultă adusă chiar sfinților și mucenicilor martiri pieriți în chinuri groaznice și pentru care cea mai mare ispită ar fi fost chiar viața lor !

Răscolind tot ce-am găsit aveam să aflu că de fapt nu există nimic dovedit că Isus ar face așa o mare separare a două părți ale aceluiași întreg.  Iar Fecioara Maria nu cred că ar fi putut face o asemenea discriminare. Să nu uităm că orice lucru interzis cu strășnicie creează povești, dorințe, război. Și poate lumea creștină nu are nevoie de așa ceva. Și dacă ar fi să credem legenda, Muntele Athos ar fi de mult prăbușit în apele mării la câte femei, cu intenții creștine sau nu i-au trecut granița creată artificial și nu de divinitate.

Pe de altă parte nu-mi place cum au ajuns Meteorele acceptând turismul de masă. Cred că ar fi trebuit să rămână mânăstiri la care accesul mirenilor să fie liber doar la orele de slujbă dar și atunci cu grijă la cei rău intenționați, să fie chiar un loc de rugă. Căci sincer vorbind, mânăstirile Meteorelor nu au nimic miraculos prin ele însele față de cele mari de la câmpie. Marele miracol, marea atracție o reprezintă tocmai încrengătura incredibilă dintre stânci, pericolul invadatorilor sau piraților  și voia divină care a lăsat și ajutat oamenii să-și facă lăcaș acolo sus, în lumea vulturilor și a speranțelor.

Dincolo de aglomerația de la Marele Meteoron, în sălbăticia de pe pantele pe care ne-am oprit admirând hăurile, stâncile și bolta albastră, am simțit cu adevărat minunea ortodoxiei ! Și chiar la plecare a doua zi, de departe ne-a urmărit micuța stâncă ca un memento,

Degetul cu care arată Dumnezeu !


Reprezentativ

Produse BIO ?!

Zilele trecute avea să-mi atragă atenția un anunț despre pungile biodegradabile. Un studiu demonstra că majoritatea pungilor biodegradabile care au stat în mâl timp de mai mulți ani sunt la fel de rezistente ca și cele de plastic. Mi-am amintit că acum 2-3 ani soțul meu a fost impresionat de un documentar privind canalizările Parisului. Studiul demonstra clar că hârtia igienică modernă ce culmea, nu se descompune deși este vândută sub această reclamă de bio, se depune serios pe pereții din canalele pariziene dând mari bătăi de cap celor ce trebuie să le curețe.

Din ce în ce mai multe produse sunt vândute drept biodegradabile. Și pe bani în plus față de cele obișnuite. Minciună ? Înșelătorie ? Ambele la care se asociază și furtul de bani din buzunarul clientului. Nu știu dacă ați văzut cum arată malul unei ape curgătoare în anii de secetă când debitul apei scade. Sunt straturi de plastic ce nu au nici o șansă să se degradeze decât, speră unii, în câteva secole. Dintr-un astfel de pământ scoteau pungile chipurile biodegradabile și cei de care v-am povestit mai sus.

Dar acest bio este peste tot : de la alimente, la produse pentru bebeluși, la cosmetice de întinerire, la suplimentele alimentare care ne întineresc, slăbesc și pe unii îi fac mai virili. Oare chiar așa ?! Am descoperit dintr-o dată posibilitatea de a produce bio într-o lume din ce în ce mai poluată ?! Oare cartoful care crește aproape singur în grădina din vre-un sat uitat de lume, la un bătrân fără posibilități de a cumpăra azotați, ierbicide, stimulatoare sau mai știu eu ce e chiar curat ? Nu cred. Nu este la fel de încărcat cu chimicale precum cel al cultivatorului modern dar nimic și nimeni nu poate susține, dacă are un pic de judecată, că produsele vor fi la fel de sănătoase ca pe vremea străbunicilor. Haideți să ne gândim doar la una din lecțiile din școala primară, circuitul apei în natură ! Păi cugetați și judecați !!

Am luat pe la început de aprilie câteva roșii zise bio. Sau eco. Că e cam același lucru judecând cu bruma de chimie pe care o știu. De preț nu mă întrebați, bănuiesc că-l știți toți cei care faceți piața. E precum cel de la cireșele de acum din piață care au ajuns să se vândă la tarabă cu modesta sumă de 100 lei / kg când la greci costau 5 – 7 € acum două săptămâni. De obicei nu cumpăr produse bio pentru că nu mă dau banii afară din casă. Sau mai sincer, nu cred în bio cum nu cred în mama Omida ! Problema ar fi că plecând în grabă într-o vacanță neplanificată, undeva în sertarul frigiderului au rămas câteva roșii bio pe care le-am descoperit abia după Paști. Să vă spun că erau bune de mâncat drept salată, că erau la fel de proaspete ca atunci când le-am cumpărat ? Greu de crezut pentru un produs bio, mai ales roșii ! Și nu pot să nu-mi amintesc uluirea cuiva, mare amator de produse bio, care acum câțiva ani și-a uitat strugurii într-un frigider amărât la serviciu. După două săptămâni i-a găsit foarte proaspeți !

Bio, natural, organic, eco, după țara sau zona de unde vin produsele, acestea toate sunt mai scumpe, uneori destul de mult decât cele obișnuite despre care se spune că sunt pline de chimicale periculoase. Și în 90 % din cazuri așa este că de, șmecheria a fost în toate timpurile un bun negustor. Se cumpără fructe bio din marile magazine cu gândul că este mai sănătos pentru copii. Dar dacă ne gândim doar la bananele care astăzi sunt nelipsite din piureurile bebelușilor, mă întreb cât de bio pot fi, ele fiind culese verzi, transportate tot așa dar trecute prin atmosferă de azot pentru coacere forțată când trebuiesc scoase la vânzare. Sau bananele bio la un preț foarte drăguț 😣 dar ambalate câte 4 – 6 bucăți în blamatele pungi din plasticul cel mai adevărat, încă din țara de origine și care plastic oferă condiții ideale de înmulțirea ciupercilor de exemplu ?

Sau cum pot să dau bani mulți pe cosmetice pe care scrie mare bio dacă ele sunt ambalate în flacoane de plastic și au un termen de valabilitate foarte generos ?

Mai de curând am văzut și am luat pâine bio integrală. Părea ca cea de dinainte de 1989 care chiar era integrală, adică avea tărâța aceea plină de vitamine și minerale. Ei bine, pâinea aceasta bio când am tăiat-o acasă avea câteva zone mai albicioase, semn că nu se frământase bine la malaxor și colorantul. Plus că luând alte pâini pe aceea am tot dat-o deoparte aproape involuntar. Era și ea la fel de vie ca în ziua în care am cumpărat-o deși termenul de valabilitate era depășit cu 5 zile.

Fiecare gândește și hotărăște singur cum își cheltuie banii. Dar ar fi bine să ne trezim un pic la realitate. Nu zic că nu este adevărat că plasticul și chimicalele folosite irațional dăunează grav sănătății pământului și implicit omului. Dar oare cât ne dăunează falsitatea comercială, cât ne zbatem pentru un ban în plus la salariu să putem cumpăra bio ?! Și după ce ne liniștim că ne hrănim sănătos, intervin oboselile nervoase ca să dau doar un exemplu în cuvinte simple. Alergăm la medic care ne prescrie tratament cu pastile ambalate în flacoane sau folii de plastic ori aluminiu sau facem chiar injecții cu seringi de plastic ! La fel ne derutează, ne obosesc acele informații pe care unii le și cred, că nu e bine să combini roșii cu brânză, roșii cu castraveți, să nu mănânci unt, să nu bei lapte că e toxic pentru om, să bei 2 l apă pe zi indiferent de greutatea ta și de metabolism, mierea naturală de albine e mai periculoasă decât zahărul, uleiul de palmier azi e bun de prăjit, mâine e moarte de om, produsele de la țăranul sărac din satul pustiu ce-și hrănește pământul tradițional sunt mai toxice decât cele din supermarket……

E greu în ziua de azi, în epoca înecată de informații bune dar mai ales false, să desparți grâul de neghină. E greu să-ți alegi calea oarecum corectă de a trece prin această necunoscută pe care nu o poți păcăli, viața !

Plus că știm foarte bine, Pământul nu se va mai întoarce nicicând la ce a fost cândva, că este asemeni ființei umane care trece prin diferite etape ale vieții doar că Geea are o vârstă secretă nouă muritorilor, așa că ar fi bine să lăsăm cioara nevopsită !

Reprezentativ

Armindeni, Protomaya, sărbătoarea florilor…

Planificasem ca prima vacanță din acest an să fie în luna mai. Mi-ar fi plăcut să văd natura balcanilor vie, colorată, roșie de la pâlcurile de maci. Dar în prima săptămână din aprilie s-a schimbat totul, date și traseu. Iată-ne pornind la drum într-o vineri ploioasă și rece spre draga mea Grecie. Am prins în drumurile noastre frumoasele câmpuri de rapiță timpurie ce încălzeau sufletul privitorilor cu galbenul lor cald asemeni soarelui de vară. Dar am pierdut ușile caselor grecești ce de 1 Mai se împodobesc cu coronițe de flori multicolore care rămân acolo până la ziua de secerătoare, la 24 iunie, Sf. Ioan când sunt arse noapte la petrecere. Atunci se fac focuri și flăcăii sar peste ele.

În trecut oamenii culegeau flori de câmp, de culori diferite, le împleteau împreună cu membrii familiei în cununițe rotunde și le agățau pe fața exterioară a ușii de intrare în casă, ca un semn că sunt onorați de reînvierea naturii . Grecii din unele zone puneau în coroniță și un usturoi pentru protecție de ochiul rău, un ghimpe pentru a proteja casa de dușmani și alte plante magice pentru a obține recolte bune. Unii mai pun și azi aceste amulete, doar usturoiul îl vedem cam în toate magazinele mici și tavernele grecești.

1 Mai, Sărbătoarea Florilor, Sărbătoarea Muncii când și grecii merg la iarbă verde ca și noi românii. Mi-ar fi plăcut să fiu în Atena de 1 mai când se serbează florile, revenirea naturii la viață intensă, mi-aș fi asumat toate neajunsurile acestei zile aparte când grecii au liber și când fac greve. La ei 1 mai este o zi aparte cu legături vechi, tainice,Protomaya.

Protomaya, 1 mai , sărbătoarea când vara biruiește iarna, a luat numele de la cea mai mare nimfă a Pleiadelor, Maia, mama lui Hermes. În tradiția greacă luna mai are două sensuri: bine și rău, moarte și renaștere. Dar este și perioada dedicată zeiței agriculturii, Demeter.

Grecii sărbătoresc și azi cu flori Protomaya, poate mai modern cu flori din magazine și cu coronițe gata făcute de alții. Poate pe undeva e normal să fie mai simpli, acum partea frumoasă a sărbătorilor primăverii grecești s-a pierdut: zilele de după Protomaya dedicate lui Dionisos când se serba cu flori și multă băutură.

Și uite așa ne gândim că și noi românii am avut cândva o zi de 1 mai populară, cu tradiții, ziua de Armindeni.

Armindeni era ziua proorocului Eremia, ziua începutului de primăvară adevărată când oamenii de la țară puneau ramuri verzi la poarta casei iar la brâu, la icoane și la zestrea fetelor se puneau plante de pelin ca talisman al norocului, sănătății și belșugului. O sărbătoare pe care și poetul Ovidiu o amintea în scrierile lui despre daci, Kalendae maiae / prima zi a lunii mai.

Dar Arminden mai este cunoscută și ca Ziua bețivului. Se petrecea la iarbă verde cu nelipsita damigeană de vin, preferabil roșu !

Labour day, protomaya, armindeni, sărbătorile vechi de 1 mai ale celților, francezilor, italienilor ! Nimic nou sub soare, ceva ce a unit în timp națiile !

Reprezentativ

Un el și o ea. Sau invers !

Nici o temă nu mi-a dat mai mult de furcă de când m-am înscris la SuperBlog 2019, nici măcar e-mobility ! Dar cea de azi mi-a umplut la propriu gândurile ultimei săptămâni deși nu sunt o tinerică ce abia acum descoperă viața de cuplu. E o temă grea, cere mult concentrat în puține cuvinte, 1000. Cere spovedanii despre viața ta de cuplu ! Greu pentru o femeie care iubește, greu pentru un bărbat conștient că dincolo de sufletul lui schimbător și cea cu care a pășit ades în raiul simțurilor, este lumea, mai mereu rece și bârfitoare !

Voi ce credeți ?

Reprezentativ

Creștinismul, încotro ?!

O știre pe micul ecran : un copil de 11 ani bătut cu bestialitate de un preot-profesor pentru că a refuzat să se închine și să spună rugăciuni ortodoxe !! După spusele martorilor copilul a fost ridicat de urechi și lovit cu capul de pereți !!! După apelul la 112 și sosirea ambulanței, s-a constatat că acel copil are nevoie de internare !

Sunt o persoană credincioasă, ortodoxă dar nu habotnică. Cum îmi place istoria, am citit și chiar am scormonit după tot felul de scrieri despre istoria religiilor lumii. Normal că m-am oprit mult la creștinism, este religia în care m-am născut și am fost botezată. Dar dincolo de acest fapt care mi-a fost impus când nici nu știam cine sunt și ce vreau, continui să aparțin acestui uriaș grup, din respect pentru părinții și bunicii mei. Totuși nimic nu mă împiedică să fiu una din multele trestii gânditoare, doar exist, doar sunt o ființă, se spune superioară ! Și atunci acel Crede și nu cerceta ! devine inutil, ba nu, devine acel zis măr care te trimite clar să muști din el cu poftă. Cum să nu cercetezi când vezi că una scrie în cărțile sfinte și altfel propovăduiesc slujitorii Domnului ?!

Mă întorc în istorie, cea reală și mă întreb de ce a fost nevoie să moară atâtea suflete nevinovate din Asia, Americi și Africa, ucise de sutanele negre, maro, albe ?! De ce a trebuit o Cruciadă a catolicilor împotriva ortodocșilor în urma căreia au rămas ruine din mândrele biserici ale Constantinopolului ?! De ce trebuie să curgă sânge între frați ?! Oare Isus n-a aflat că slujitorii săi pământeni nu respectă cutumele ?!

Din ce în ce mai mult semnul lui Constantin I , In hoc signo vinces ! devine o armă barbară care se folosește nu împotriva dușmanului ci împotriva fraților. Ca părinte, ca femeie, nu pot suporta să văd tot mai multe știri în care copii sunt pălmuiți dur la botez, chiar de preotul ce oficiază slujba ori sunt obligați să se îndoctrineze unei credințe pe care n-o înțeleg dar pe care nimeni nu le-o explică potrivit vârstei și minții lor. Nu pot crede că o înmormântare creștină este refuzată pentru că nu s-au plătit dările către preot, nu pot accepta că nu am voie cu lumânarea mea în biserică căci e considerată fără sfințenie pe când credința în care am crescut spune că doar Lumina, flacăra este legătura mea cu Cerul atunci când această Lumină se alătură rugăciunii ! Nu pot să accept că biserica are nevoie de proprietăți uriașe mergând până acolo încât să obțină dreptul asupra unei întregi comunități cum s-a întâmplat acum câțiva ani cu un sat din Neamț. A fost Al.I. Cuza nebun? ! A fost regele Carol I nebun ?! Au fost portughezii nebuni când au confiscat uriașele averi mânăstirești pe vremea când nu comuniștii puteau fi acuzați de asta ?!

Nu, nici unul, acesta ar fi răspunsul. credința are nevoie de smerenie, de bun simț, de iubire și bunătate, restul e deja altceva.

Mă opresc aici nu înainte de a mă întreba și eu, ca și alții de fapt : Europa, încotro ?! Creștini, încotro ?!! Îl vindem pe blândul Isus unei lumi de brute, fie că poarta haina ortodoxiei, catolicismului sau altei credințe ?!

Reprezentativ

?!?!

Bună dimineața prieteni ! De ceva timp mă bântuie rușinea că nu am mai scris nimic pe aici, că nu am mai intrat să citesc frumoasele voastre povești dar astăzi, încă înainte de a deschide larg ochii aveam în subconștient o idee neclară că gata, forțez timpul și scriu că s-a umplut neuronul și dă pe afară! Ei bine, o știre se pare mai veche dar pe care n-am citit-o până azi a rupt vraja absenței mele aici și a lăsat pentru altă dată gândurile zilnice pe care îmi propusesem să le scriu. (Acum dacă ar fi să mă întorc la anii de școală, ar trebui să-mi motivez pauza și să vă spun că am fost plecată la Herculane la o întâlnire cu prieteni de pe un site comun unde activez, că m-am înscris la SuperBlog și rezolvarea primelor teme m-a prins mai mult …emoțional 😶 , etc. ).

Spuneam că m-am înscris la SuperBlog cu blogul meu Sufletdeturist.ro. Una din probe cerea să-ți creionezi visul unei case active cu consum zero energie. După 1/2 noapte de chef și un drum de 400 km destul de aglomerat și de radar-at, scriu totuși visul meu. Aveam să spun acolo că mi-aș dori o casă activă în care unele comenzi să fie făcute cu puterea gândului :

Aș vrea o casă care să nu fie dependentă de telefon, de telecomandă, de butoane, vreau implementat ceva mic, cel mult  cât un vârf de ac și care să-mi traducă gândurile corelate ADN-ului meu, doar gândurile. Nu amprentă, nu voce, nu grupă de sânge ! Gândurile nu mi le poate fura nimeni. Încă !!  Deci comenzile casei să fie gândurile mele: adică vreau să dau drumul la televizor, gândul meu acționează acel cip care deschide televizorul; vreau să deschid ușa casei, gândul meu acționează asupra cipului când ajung la mică distanță de ușă și aceasta se deschide fără clasicele chei. 

Toate bune și frumoase – bravo mie, ce idee grozavă 😄 !! No, azi dimineață văd întâmplător un articolaș pe un site de știință cum că aceste implanturi de cipuri există, momentan cu scop medical, cam 100000 de oameni le au dar că în viitorul foarte, foarte apropiat vor fi ceva obișnuit ! Desigur că m-am plimbat prin tot felul de articole, unele mai înfricoșătoare decât altele și am aflat că :

Implanturile neuronale, numite, de asemenea, implanturi cerebrale, sunt dispozitive medicale concepute pentru a fi plasate sub craniul, pe suprafata  creierului. Adesea la fel de mici ca o aspirina, implanturile utilizează electrozi metalici subtiri pentru a „asculta” activitatea creierului si, in unele cazuri, pentru a stimula activitatea creierului. Adaptate la activitatea dintre neuroni, un implant neural poate in  esenta, „asculta” activitatea creierului si apoi ii poate „vorbi” direct.

Daca perspectiva va nelinisteste, ati fi surprins sa aflati ca instalarea unui implant neural este relativ simpla si rapida. Sub anestezie, se face o incizie in scalp, se foreaza in craniu, iar dispozitivul este plasat pe suprafata creierului./ Wall Street Journal

Și îmi dă publicația o temă de gândire care sigur deja macină pe mulți:

Cu toate acestea, cu toate „beneficiile” potențiale pe care o astfel de tehnologie le-ar putea aduce, exista, de asemenea, potențialul de mare tiranie. Gandeste-te la asta. Ce crezi ca ar putea face guvernele lumii  in cazul in care aproape toată lumea ar avea un implant cerebral care iti citește gândurile, conectat la Internet? Ar putea fi folosite aceste implanturi pentru a ne controla si a ne manipula? Acestea sunt lucruri înfricoșătoare care trebuiesc luate in considerare .

Păcat de dorința mea de a avea o casă ultra inteligentă pentru un om leneș care nu vrea nici măcar o telecomandă să mai folosească ! După ce am citit articolul despre cip și după ce mi-am băgat nasul mai adânc în problema asta, mă macină întrebări grele: oare am deja un cip pe creier 🙄 ?! Că prea se potriviră lucrurile 😂!! Dacă am, cum mă controlează azi în țara mea ?!

Reprezentativ

Triumful iubirii, 1 martie !

1 martie. Află semnificaţia mărţişorului   534
https://www.youtube.com/watch?v=wupWEjYurwQ

Am trecut cu bine, zic eu, de Dragobete iar în sufletul nostru deja e primăvară căci mâine e 1 martie cel vesel! Pentru bărbați primăvara cam golește chimirul, mai ales dacă a fost prea modernă și a început cu Valentine’s Day, a continuat cu Dragobetele românesc modernizat și el pe bani buni la restaurant sau mai sigur la mall pe motiv că pădurile au cam dispărut! Mereu, din copilărie mi-a plăcut mărțișorul, cum altfel când anii mei tineri s-au petrecut în Muntenia și la granița cu Moldova, locurile tradiționale ale vestitorului. Păcat că nu m-am născut în Bucovina, era mult mai practic să leg eu mărțișorul la mâna bărbaților și așa să rămână și ei cu ceva bănuți, că de, vine și 8 martie, o zi care totuși nu-mi place, o poveste urâtă din chiar nașterea ei de peste Nistru sau, așa cum scria cineva, ziua când femeia devine bărbat ! Dar asta e altă poveste, știută  de puțini, acceptată de și mai puțini, din aceleași motive cunoscute, măria sa banul!!

Important este pentru noi românii că prima dovadă a existenței simbolului primăverii, culorile alb-roșu, s-au găsit pe pământ românesc. La noi zicem că este cel mai frumos și bănuim că aici s-a păstrat cât mai aproape de obiceiul antic. Pentru că pe teritoriul țării noastre a fost găsit primul obiect asemănător cu mărțișorul, pietre colorate în rosu și alb, la Schela Cladovei în Mehedinți, acolo unde se bănuiește că a fost cea mai veche civilizație a Europei, cam 8000 -10.000 de ani în urmă.

Deși mărțișorul este un simbol al tuturor etniilor balcanice dar și al rușilor, noi avem cea mai veche dovadă. După 8 milenii de existență pe parcursul cărora s-au schimbat obiceiurile și legendele, iată că simbolul primăverii, al renașterii, al anului nou trac, încă rezistă, mai puțin ca talisman și magie pozitivă pentru om și natură, mai mult ca producător de bani pentru unii. Dar important, e viu!

Și după o viață atât de lungă, mărțișorul a căpătat multe legende, multe obiceiuri de dăruire și purtare, a fost înzestrat cu multe puteri magice. Nu le putem ști sau povesti pe toate dar unele chiar au rezistat timpului și dovedesc lumii stabilitatea noastră pe acest pământ și ne atestă ca veritabili urmași ai marii familii tracice.

Păi să ne amintim doar că Dochia, fiica lui Decebal, avea obiceiul să meargă pe munte la păscut oile și să toarcă pe drum. Fiind înzestrată cu puteri supranaturale, la fiecare sfârșit de iarnă ea torcea două fire, unul alb și unul roșu care se împleteau magic în funia vieții, simbolul pe care-l găsim și azi în cusăturile și tricotajele populare, tâmplăria caselor și bisericilor, chiar pe pâinea pentru sufletul morților. Funia sau ciclul nesfârșit al vieții împletit de Dochia simbolizează unitatea contrariilor, viață/moarte, primăvară / iarnă, feminin/ masculin și este el singur cel mai puternic talisman. Se spune că baba Dochia a găsit chiar un bănuț de argint pe munte pe care l-a găurit și la legat cu cele două fire toarse de ea. Așa a apărut primul mărțișor, numele primindu-l tot în zilele acelea ale ocupației romane când se sărbătorea Matronalia, adică ziua zeului Marte, cel ce patrona războiul, natura, agricultura și venirea primăverii. Atunci, la Idele lui Marte se porneau de către romani campaniile militare, așa că firul alb mai simboliza și victoria, și reînnoirea iar cel roșu vitalitatea militarilor și sângele eroilor.

Altă legendă povestește că Baba Dochia, transformată din frumoasa și buna fiică a lui Decebal într-o bătrână rea, urâtă care-și chinuia nora și o trimitea la râu cu un ghem de lână neagră să-l spele până se făcea alb, este convinsă că nora ei are un iubit, pe Mărțișor, tânărul frumos în care a apărut Zeul cel mare și a ajutat la albirea lânii. Pleacă pe munte să-l caute pe Mărțișor, să-l pedepsească dar moare după 9 sau12 zile, înghețată. Firul negru împletit cu cel alb, a existat în cultura dacică și el simboliza pământul reavăn de primăvară și se purta primăvara la mână.

De mulți ani, așa cum amintea prin sec. XVIII un membru al familiei Golescu în prima scriere despre obiceiul mărțișorului, la noi fetele și copiii primeau mărțișoare cu semnificații aparte. În Bucovina însă, era invers, fetele împleteau două șnururi pe care le legau la mână bărbaților necăsătoriți ca să-i apere de necazuri căci primăvara erau multe munci grele pe câmp, în pădure și la vânătoare. Obiceiul s-a păstrat și azi, poate mai mult pentru hazul lui. Nici Maramureșul istoric nu se lasă mai prejos. Sunt sate unde fetele confecționează mărțișoare din lână pe care de 1 martie le prind de clopul flăcăilor care le poartă până la înflorirea mălinilor. Este o datină care se respectă și azi.

După cum constatați, frumusețea renașterii naturii și lupta dintre cele două surori, Iarna și Primăvara, sunt animate de prezența babelor, moșilor, tinerilor, soarelui. Existența babelor în calendarul nostru popular nu reprezintă unicitate în obiceiurile popoarelor dar se zice că restul europenilor nu au legende așa frumoase ca ale noastre. Babele noastre sunt studiate de mari folcloriști europeni care le-au așezat în panteonul umanității, fiind asemănătoare Mamei Pământului, Geea ori Mamei fără Vârstă, Zeița Rădăcinii din cultura indiană și multor alte zeițe responsabile cu reînnoirea plantelor și schimbarea anotimpurilor. Toate se supun aceluiași principiu universal feminin, urmând un ciclu ce se repetă după fiecare patru anotimpuri, adică tinerețea plină de viață a primăverii cu fiorii dragostei, căldura iubirii vara când totul se scaldă în căldura zeului soare, apoi toamna cu frumusețea dar și primele ei spaime, urmată de teribila iarnă care transformă definitiv și urât femeia într-o babă rea, aprigă dar o bună tămăduitoare și uneori sfătuitoare. Baba Dochia, prin toate legendele ei, unică și fascinantă spun străinii cercetători, revine la noi în fiecare an cu tot bagajul ei interesant. Baba dacilor cum a numit-o și Călinescu, Baba Dochia, face parte din „cele 4 mituri fundamentale care au modelat cultura și spiritualitatea românească” alături de Miorița, Meșterul Manole și Zburătorul.

Și cum nici o babă oricât ar fi ea de puternică nu poate stăpâni singură, au apărut și Moșii, împreună ei au avut, poate din vremuri ante dacice, din vremea pelasgilor cum pretinde Hașdeu, rolul de străbuni, părinți, sfătuitori, vraci, intermediari între zeitate și pământean, chiar rolul de a domoli babele prin blândețe și înțelepciune masculină. Că apoi s-a suprapus tradiția celor 40 de pahare pentru a cinsti Mucenicii din Sevasta, asta este o altă combinație a înfruntării zeului Bacchus cu credința creștină.

Mărțișor cu puteri magice, tămăduitoare, ocrotitoare, alături de babe și moși, peste care de departe tronează Baba Dochia, avem o cultură multimilenară care ne atestă stabilitatea pe aceste pământuri, apartenența la interesanta și încă nedezvăluita total cultură tracică cu influențele celtice, slavone și câte vor mai fi fost.

Am primit deja mărțișorul ritualic, șnurul împletit din firul alb și cel roșu cu un bănuț simbolic de argint, pe care-l voi purta la mâna stângă până când Dochia va îngheța, apoi voi lega șnurul de o crenguță să-și împlinească magia lui milenară iar bănuțul, tot după tradiție, va fi dat pe vin roșu, pâine de grâu curat și brânză albă.

După ce dacii s-au pierdut puțin printre soldații din toată lumea imperiului, aduși aici cu legiunile romane care păzeau mănoasele noastre pământuri și munții auriferi, bănuțul de argint a fost înlocuit cu alte simboluri: potcoava, unul din simbolurile lui Marte care ferea purtătorul de vrăjitoarele zeului Saturn dar și fierul din care era făcută, semn în mitologia romană al forței; trifoiul celtic pe care-l foloseau druizii în ritualuri sacre, fiecare frunză având un rol magic pentru sănătate, dragoste, faimă și bogăție. Mai târziu legendele creștine spuneau că  trifoiul cu patru foi  este singurul lucru pe care l-a luat Eva când a plecat din Rai. Isteață Eva de atunci! Mămăruța sau buburuza, simbolul fertilității și maternității cu vechi tradiții locale, apoi ancora speranței, cheia care deschide ușile norocului și viitorului frumos, coșarul care purifică prin foc și multe altele. Poate îmi voi adăuga și eu pe funia vieții, alături de argintul dacic și bufnița grecească a zeiței Atena, simbolul dual al rațiunii și al vieții lungi plină de înțelepciune. Sper să-și îndeplinească tainele!

Și ca la orice sărbătoare păgână petrecută cu mare bucurie, conducătorii creștini au suprapus o alta cu un nume care dă de bănuit, Sf. muceniță Evdochia. Cert este că sărbătoarea veche, tracă, a rămas triumfătoare peste cea creștină, indiferentă la trecerea timpului.

Am început să fim veseli și calzi la suflet odată cu Dragobete, cel „beat de iubire”, continuăm cu Mărțișor, cu babele cele năzbâtioase și terminăm serbările începutului renașterii cu șugubeții Moși și vinul roșu, pita și brânza luate pe bănuțul dacic. Vă doresc să aveți o primăvară bogată, plină de multe călătorii frumoase și așa cum spunea cândva Victor Hugo, nu uitați :

  Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului !

(text propriu republicat, foto pixabay)

Reprezentativ

Promovarea turismului românesc, handicap sau prostie ?!

Aseară am descoperit un articol semnat de Liviu Iancu pe Profit.ro  referitor la participarea României la Târgul de Turism de la Los Angeles . Inițial n-am vrut să cred, să accept ce e scris acolo, apoi mi-am adus aminte că fac parte dintre acei români care au ales cândva să rămână aici pentru că are o țară frumoasă, bogată natural, că e locul unde s-a născut, că….multe altele. Mare prostie ! Atunci credeam că este adevărată acea vorbă din bătrâni Ubi patria, ibi bene !   Cât m-am înșelat ! Pentru a-ți fi bine în patria ta trebuie să nu gândești logic, să nu ai milă, să nu ai cultură, să nu ai teamă, să nu te preocupe soarta generețiilor viitoare, să nu apreciezi moștenirea străbună, Trebuie să fii capabil să te îndobitocești pe zi ce trece, să accepți toată mizeria servită cu zâmbetul pe buze de cei mai nepricepuți și rău voitori oameni ai zilelor noastre, politicienii !!

Azi sunt revoltată doar privind o poză de la un târg de turism așa de important, Standul României la Târgul de Turism de la Los Angeles !!  Nu pot crede că patru oameni, salariați ai statului român, plătiți din banii noștri, și-au făcut o mică vacanță la Los Angeles, sub masca unor nevinovați și neajutorați !! Acum nu că sunt naivă ! Oricum se plimbau cu cazare, masă, transport asigurate din bani publici. Dar să te duci chiar așa, mai nud decât o statuie antică la un așa târg ?! De ce n-au stat acasă ?? Oare dacă acel stand ar fi fost dat pe mâna unor agenții mici dar harnice, unor posesori de site-uri sau bloguri de travel, credeți că arăta mai de plâns decât Vinerea Mare ?!?! Nu, fiți siguri că n-ar fi strălucit acoperit cu foiță de aur dar ar fi avut culoare, ar fi avut suflet, viață și toate astea ar fi grăit vizitatorilor, în suflet, românește, cu albastru Deltei Dunării, cu crestele Făgărașului, Bucegilor, pădurii Baciu, cu tainele legendare ale Ceahlăului, cu mormintele urieșilor din Muntenia și Argeș, cu ciudatele cruci de la Săpânța, cu tainele și legendele Corvinilor și Bisercii Negre, cu pricesnele Densușului și Sanctuarul Urșilor și de ce nu, cu miturile atât de neromânești ale lui Dracula dar care prind atât de bine la americani. Și câte ar mai fi fost de spus pentru a le dirija gândurile, visele, planurile turiștilor americani !!

N-are rost să mai spun nimic, nu ajută, nu repară, nu rezolvă dobitocia dar și reaua voință, că de profesionalism chiar cu minus nu pot zice nimic ! Vă invit doar să citiți acel articol și, aceia dintre voi care ați fost la TTR București să faceți o comparație.

https://www.profit.ro/povesti-cu-profit/turism/foto-doliul-din-turismul-romanesc-etalat-la-los-angeles-

sau

https://www.dcnews.ro/targ-de-turism-l-a-standul-romaniei-jalnic-

Inițial am scris acest articol pentru blogul meu de turism https://sufletdeturist.ro/ dar mi-am dat seama că nu-mi doresc o pată neagră, dureroasă, pe blogul meu de suflet. Zișii noștri pofesioniști în promovarea turismului nu pot sta alături nici măcar de harnicii bulgari, asta ca să nu vorbim și de alții mai săraci ca noi dar care se luptă din toate puterile să se ridice cât pot de sus și de repede pentru a umple o vistierie care acum are ca izvor sănătos în toată lumea, turismul internațional !!

Reprezentativ

Cap de Primăvară, hai mai repede !

Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui dar trebuie să tragi bine cu urechea ca să o auzi și trebuie un gram de iubire ca să o înțelegi.   Nicolae Iorga

Ne-am plictisit de iarna care nici de data asta n-a fost grea așa că acum îl așteptăm cu drag pe cel ce ne deschide porțile primăverii, Dragobete. O sărbătoare a neamului nostru, autentică, cândva zgomotoasă și puternică, azi sfioasă și tăcută ce nu îndrăznește să ne îndemne la bucurie, umbrită fiind acum de prea puternicul ei frate, Sf. Valentin.   De fapt, o sărbătoare locală umbrită doar de dictatorii de azi și din totdeauna, banul, comerțul, emanciparea. Dar ce este oare Dragobetele și cine a fost Sf. Valentin? Dragobete, un flăcău frumos de legendă, un fel de semizeu trac ce și-a petrecut sute de ani viața misterioasă prin sufletele fetelor și flăcăilor de pe pământurile noastre iar Valentin, un pământean, preot în Roma sec. III se pare, în anii persecuției creștinilor, preot ce a avut îndrăzneala de a cununa tinerii soldați și a le ocroti familiile, fapt interzis de împărații Romei. Pedeapsa supremă, decapitarea, a venit după ce a cununat un creștin cu o păgână. Cum ultimele lui fapte s-au petrecut în timpul sărbătorilor romane ale purificării, după sacrificiile către zeul Februus, Valentin a rămas în inima tinerilor ca un martir sacrificat pe altarul dragostei și al familiei. Se spune că înainte de a fi decapitat, a scris pe un petec de pânză o urare către fiica paznicului închisorii, de care se îndrăgostise, Pentru Valentina mea  pe care a semnat-o De la Valentinul tău și acela a fost primul mesaj de iubire desenat cu inimioare și floricele. Legendele lui sunt multe, majoritatea sunt frumoase și emoționante că doar povestesc despre partea nevăzută, neînțeleasă a sufletului omenesc, greu de explicat, dragostea dintre un bărbat și o femeie. De-a lungul secolelor Valentin a fost canonizat, sărbătorit și în același timp hulit de biserică, cântat de marii scriitori precum Shakespeare prin glasul Opheliei, a fost o sărbătoare a popoarelor europene și a migrat peste ocean. Azi a ajuns pușculița comercianților mari și mici. Oare a fost cu adevărat un susținător al iubirii dintre un bărbat și o femeie, a luptat el pentru sfânta familie? Nu vom ști niciodată adevărul. Dar sărbătoarea Sf. Valentin rămâne, fie de o acceptăm sau nu aici, pe pământurile noastre unde a domnit zeul dragostei autohtone, un flăcău frumos, cum altfel decât ca în povești, așa cum sunt toți feciorii legendari ai românilor,  Dragobete!

Legendele lui Dragobete sunt atât de multe încât cu greu poți alege una să fie cea mai frumoasă. Am să vă povestesc o legendă ardelenească, cea care mie mi-a plăcut cel mai mult.

Se spune că în vremurile războaielor lui Decebal cu Traian, la poalele unui munte trăia singură într-o colibă, o prea frumoasă ciobăniță, o fată cu părul bălai, cu ten alb de zână și cu ochii precum cerul senin de vară. Pe frumoasa cu buze precum fragii copți o vroia de soție împăratul Traian dar era greu de prins, doar era fata regelui Decebal, Dochia. Într-o noapte când Dochia a rămas cu oile pe malul unui lac, în timp ce dormea,  Duhul Muntelui  transformat în ceață a iubit-o cu patimă. Rodul acelei nopți a fost un prunc frumos, născut pe 24 februarie, pe care ursitoarele l-au numit Dragomir. Și ce ursitoare a avut copilul: zâna Primăvara ce i-a dăruit iubirea, florile proaspete și tinerețea veșnică; apoi zâna Vara i-a dăruit focul iubirii adevărate și împlinite, Toamna i-a dăruit un fluier cu care să bucure sufletele oamenilor. Zâna Iarna a îmbrăcat copilul cu un costum asemeni bunicului Decebal, culoarea albă strălucitoare, un costum ce se mărea odată cu băiatul și mereu rămânea curat. Mijlocul l-a încins cu un brâu roșu de lână, culoarea dragostei și a sângelui. Ajuns flăcău, Dragomir vrăjea toate fetele cu sărutul lui nepământean, cu privirea ochilor verzi ca iarba crudă și cu pletele lui negre fluturând în vânt. Oamenii l-au numit Dragobete, nu se mai știe dacă dacii ori slavii. Pentru o vreme a fost ucenic la tatăl lui, în inima muntelui, unde a învățat lucruri nepermise muritorilor de rând, tainele naturii, plantele de leac, vocabularul păsărilor și mai ales cum să facă oamenii să se iubească. Așa se face că a ajuns să vegheze renașterea naturii și perpetuarea speciilor prin iubire, să pătrundă în visele flăcăilor și să-i învețe cum să cucerească fetele. Ei, dar nici el, misteriosul jumătate om și jumătate înger, nu se putea opri de a iubi cu patimă frumoasele satelor fie de erau singure, fie că erau măritate !!.

Dochia n-a avut alt iubit și asta a făcut-o rea în singurătatea sufletului ei. Așa că ea n-a înțeles că și falnicul ei flăcău, mijlocitorul iubirilor, tânjea după o dragoste unică, tocmai el cel care era maestrul iubirii. Dar l-a ajutat și pe el fratele ursitoarelor, cel care l-a sfătuit cum să pună firele roșii în pomii din livadă și să o păcălească pe Dochia, astfel ca o fată frumoasă să-i devină iubită. Cea mai frumoasă fată a ajuns în brațele lui Dragobete și s-au cununat cu ajutorul zânelor. Ca să-i ferească de furia Dochiei care nu-și dorea o noră, i-au trimis să locuiască la poarta Timpului și să aibă grijă de tineri și natură primăvara, de rostul păsărilor, când totul renaște la viață veselă. De atunci zilele dinainte de 1 martie se numesc dragobetele, adică zilele când se face curățenie în curți și case, se prind fire roșii în pomi să prindă rod bogat, se hrănesc păsările. Atunci tinerii satelor pleacă în pădure să aducă florile magice ale primăverii și în jocul renașterii naturii, băieții își aleg iubitele pe care le sărută apoi în fața întregului sat sub vraja Dragobete pupă fetele, astfel fiind pecetluită logodna, chiar dacă părinții nu sunt mulțumiți de aleasă.

Învinsă de durerea iubirii ei neîmplinite și mânioasă pe iubirea și logodna fiului, Dochia și-a îmbrăcat cele nouă cojoace și a plecat de nebună pe munte să-l caute. Negăsind fiul, s-a retras la Duhul muntelui –  spun bătrânii că ar fi Ceahlăul – și acolo s-a transformat în stâncă pentru a rămâne pe vecie cu cel care i-a dăruit falnicul flăcău Dragobete, cel adorat de toți muritorii, bărbați, femei, păsări, flori.

Legenda mai spune că după câteva sute de ani, Dragobete supărat că oamenii s-au înrăit, s-a retras în măruntaiele muntelui, la tatăl său. Din dragoste pentru oameni, a rugat-o pe Maica Domnului să-l transforme în ceva folositor pământenilor dar să le amintească acestora în fiecare primăvară că iubirea răzbate dincolo de orice greutate, că dincolo de zbaterea și clocotul ei este viața cea adevărată și fără iubire viețuitoarele mor. Și așa, în fiecare primăvară, apare o plantă de leac și de magia iubirii și care rezistă sub zăpada și gerul furiilor Dochiei. Năvalnic, îi spune , după porecla lui Dragobete, Năvalnicul ! Un hoțoman / De mângâieri și sărutări.  Un hoțoman pentru că sucea și mințile femeilor măritate 😂, că de, orice petrecere dă și-n belele !! Planta de năvalnic o culeg fetele și o poartă în secret la sân pentru a avea noroc în dragoste.                             Cât adevăr e în vorbele lui Ionel Teodoreanu:

Dragostea arde dar lipsa ei usucă !  

Ziua Sf. Valentin din lumea catolică și Dragobetele nostru strămoșesc, două sărbători care, fiecare într-un anume fel proslăvesc fiorul iubirii tuturor ființelor pământene, de fapt taina perpetuării, sunt una blamată, cealaltă uitată. Creștineasca sărbătoare a Sf. Valentin din 14 februarie a fost scoasă din calendarele catolicilor acum 49 de ani din diverse motive și rămâne în accepția publicului doar o sărbătoare comercială, păgână. În schimb Dragobete este o sărbătoare păgână, nu ortodoxă, de peste veacuri moștenire de la traci și slavi și ar fi deosebit de frumoasă dacă noi i-am reda puțin magia, universalitatea de altă dată, dacă am avea curajul să ne dovedim nouă și lumii că iubirea este cel mai frumos dar cu care au fost înzestrate ființele în ziua când Divinitatea a suflat peste lutul creației! Că biserica ortodoxă a suprapus o altă sărbătoare proprie peste aceasta, e un fapt obișnuit în creștinarea popoarelor și în folosirea credinței ca instrument al statului. Farmecul Dragobetelui însă e unic. Să nu uităm în aceste zilele de Dragobete care încep curând că nimic nu este mai frumos decât iubirea și respectul, că trebuie să acceptăm că suntem diferiți ca exprimare dar în suflet avem același fel de trăiri, toate unite de iubire. Și totuși mi-ar place să văd că la noi Dragobete este cântat, chemat, slăvit, cui oare nu-i place să facă un legământ de iubire printr-un sărut? Și-mi place că românii cândva nu aveau nevoie de hârtii, inimioare, daruri scumpe, ei sărbătoreau natura din care erau parte, ofereau florile proaspăt spălate de zăpada zânelor și, sfioși sau nu, pupau fetele dragi. Doar așa se striga prin sate, Dragobete pupă fetele ! (… și femeile 😉!!!) Sărutați-vă iubitele și dovediți lumii că tradițiile noastre nu mor.

Cei însurați, aveți grijă de neveste, nu le supărați de Dragobete căci aveți parte de ghinioane, pagubă și ceartă acasă tot anul ! Vraja asta n-a pierit și nici să nu vă faceți vise că o păcăliți ! Iar voi, fete și neveste, stați prin preajma bărbaților cu veselie, dacă-i ocoliți de Dragobete, veți fi peste an singure și ursuze. Așa spun legendele noastre românești și trebuie să le credeți, să vă fie teamă de ele 😊 ! Mai ales acum când Cap de Primăvară, Dragobete,  vă dă târcoale !!

Eu voi face exact așa cum spune tradiția: măritată fiind, mă voi ocupa de păsările din ogradă și le voi da să mănânce înainte de a mă vedea Dragobete sau  cum îi mai zice, Logodnicul Păsărilor !! Am multe, un stol de vrăbii care toată iarna mă așteptau pe gard  să le dau cerealele și acum îmi cântă zilnic melodioasele triluri ale perpetuării ! Sunt primele care împlinesc taina Dragobetelui !!

O viață fără sărbătoare e ca un drum lung fără popasuri !  / Democrit

Reprezentativ

😨 🤢 😱 Aviofobie!!!!

GENIALĂ  !!!

Minunea asta am luat-o de pe facebook de la  No, tulai Doamne dar vreau să zic că m-a distrat teribil și mi-a dat de lucru pe alt blog. Mi-am amintit de un zbor de noapte când avionul cu motoarele pornite aștepta un călător întârziat și cineva a spus tărișor, cu voce de eunuc : 

 Iese fum în cabină !!!

 Noroc că nu toți eram somnoroși, erau doar luminile de pe pistă care dansau în interiorul cabinei avionului nostru.  Cert este că pe timpul zborului, imediat după decolare am primit mâncarea și un pahar de vin ! Nimic anormal. Doar că după 15 minute am mai primit câte un pahar, bun și cam tărișor, probabil pentru somn fără fumuri 😂

Dar dincolo de glume și amintiri haioase, frica de zborul cu avionul e o problemă …. rezolvabilă, total sau parțial. Pe bani, desigur dar merită !!!!

Reprezentativ

La mulți ani Roșia Montană !

Pepită

Astăzi este ziua Roșia Montană !  Astăzi se împlinesc 1888 de ani de când cea mai veche localitate minieră de pe teritoriul românesc a fost atestată documentar. E drept că de asupritori, Imperiul Roman dar este de o importanță deosebită această atestare pentru noi, poporul român actual. Una din tăblițele cerate, cea cu nr.XVIII, găsită în interiorul minei, atestă existența Alburnus Maior ca localitate importantă, minieră. Este de o uriașă valoare pentru dovedirea vechimii noastre ca popor în Transilvania.

Zilele trecute, scriind pentru https://sufletdeturist.ro un articol despre Bulgaria, am fost curioasă să compar lista UNESCO a țării noastre cu cea a Bulgariei. De aici am ajuns să caut Roșia Montană. Aflasem din vară de opera inedită a guvernului Dăncilă, prin ministrul culturii actorașul George Ivașcu,  de a cere amânarea includerii zonei Roșia Montană pe Lista Patrimoniului UNESCO , din motive pur financiare. E drept că sumele pe care ar trebui să le plătească statul român în situația în care ar înfrânge Roșia Montană Gold Corporation, societate pe care ne-a adus-o în casă același partid ce conduce acum țara, sunt enorme. Dar nu cred că banii ce ar fi de dat sunt marea problemă, poate alte interese mult mai mari.

Oricum, acțiunea de a amâna urcarea pe acea listă a unui site ca Roșia Montană este de neînțeles pentru străinii care spun că atât istoric, cultural dar și financiar valoarea este uriașă. Căci de aici se estimează scoaterea a aproximativ 300 tone de aur pe lângă cantități mari de argint care se vor exporta brut iar nouă ne-ar rămâne DOAR un lac de decantare plin cu steril (cianuri), pe o suprafață de 2*4 km și care, în cazul unei catastrofe, lovește puternic și țările vecine. Ați văzut cred la tv recenta situație din Brazilia. Înfricoșător !!

Hotărârea care trebuia luată în vara anului trecut – trecerea pe lista UNESCO – a fost amânată sine die. Cei de la UNESCO, contrariați și ei de decizia României, se spune cam unică în istoria Patrimoniului, știu că această cerere ar putea fi discutată în următorii trei ani începând de la vara lui  2018 când s-a depus cererea de amânare . Cum procesul este în derulare și cum se așteaptă ca decizia să se dea în 2020, plus recursuri sau alte proceduri, trenul Roșia Montană – UNESCO este pierdut din vina noastră. Apoi întreg procesul ar trebui reluat, cu noi studii făcute de specialiști.

”Roşia Montană conţine cele mai mari şi mai importante tuneluri miniere din lume, cu rarităţi cum ar fi tablele scrise şi roţi de apă, care odată controlau debitul de apă în galerii. Piscuri înalte, situri vechi, biserici şi alte situri arheologice completează comunitatea, care este, astfel, o bijuterie naturală şi istorică”,  / Andrew Wilson, profesor specialist Oxfort, membru în echipa din 2011 care a făcut un studiu amănunțit al zonei.

”Munţii din Transilvania poate nu sunt bântuiţi de vampiri, în schimb sunt plini de aur care atrage ceea ce unii numesc atenţia prădătorilor într-o luptă continuă care refuză să se stingă”,   O concluzie a Național Geografic care nu mai poate genera nici un comentariu.

Roșia Montană se află pe cele mai cunoscute depozite de aur din Europa – estimată la 314 tone de aur și 1500 tone de argint. / The Guardian

Și dacă aveți drum prin Brad, opriți-vă puțin la Muzeul Aurului. Merită !

Reprezentativ

Femminielli

Sunt locuri în care îți dorești să ajungi măcar o singură dată, într-o vacanță și atunci numele acelui loc stă mereu la pândă ca o fiară flămândă, așteptând să-i pice pe de-a gata hrana, adică informații despre colțuri nebănuite, netrecute pe ghiduri turistice obișnuite, neumblate de prea mulți. Informațiile se așează cumva în mintea sau notițele tale și nu-ți mai dau pace, te urmăresc și te împing tot mai tare să treci acea destinație tot mai sus și mai sus pe lista ta lungă și hulpavă de dorințe turistice. Știi că niciodată nu vei găta lista, cum zice românul neaoș dar o tot completezi, o modifici, o plângi sau te bucuri privind-o, sperând că poate se va îndura divinitatea  să-ți lungească ața și să bifezi cât mai multe dorințe ! Hei, ce nesătui, ce lacomi suntem noi cei atinși de microbul călătoriilor ! Sau poate doar avem o defecțiune genetică, una bună, de invidiat, nu ca alții care trag ponoase toată viața că cineva, acolo sus în necunoscut, a încurcat gene, cromozomi și ce o mai fi necunoscut prin mecanismul miraculos al omului !

Cam așa și eu, nu puteam să ies din tipar. O listă lungă ca un pomelnic habotnic stă ascunsă în agenda dar mai ales în mintea mea și așteaptă, așteaptă….  Ce așteaptă ?!

Neapole ! Un oraș pe lista mea. Poate curând. Printre multele informații, de la cultură la gunoaie pe care le-am adunat în timp, una mi-a dat de gândit mai ales în toamna anului trecut când la noi era un referendum , destul de slăbuț! Femminiello !

Cred că nu poți cunoaște o țară, un popor dacă nu-i cunoști și tradițiile, sărbătorile, gastronomia, obiceiurile locale ale satelor, orașelor și chiar ale unor cartiere pe care unii nu le-ar călca nici morți. Dacă nu ai un minim de informație, există riscul să-ți strici chiar vacanța căci nu știi la ce să te aștepți și ce te-ar interesa din ceea ce vezi prima dată. Napoli, Neapoli  este un oraș aparte al Italiei, un oraș renumit de-a lungul secolelor pentru toleranța sa religioasă și culturală, etnică. Așa se explică cultura femminiello veche de secole și care face încă parte, deși slăbuț, din viața activă a cartierelor populare, a celor mulți, a celor ce fac de fapt adevărata comunitate..

Femminiello sau femminella, ambele nume acceptate din sec. XIX, sunt acei oameni care nu se simt nici bărbați, nici femei, ci ambii, în mod dualist, după cum i-a definit cel mai simplu un veteran renumit al lor, Ciro Cirreta. Pe de altă parte, studiile profesorilor de la universitatea din Neapole sunt din ce în ce mai multe și mai aprofundate, femminiello sunt un grup aparte, specific zonei din Napoli și câtorva sate din jur și se spune că este greu să stabilești adevărul, cultura lor fiind ceva legendar, granița dintre om și sacru. Sunt acei oameni care nu au greșit cu nimic totuși, doar natura sau divinitatea a greșit, voit sau nu, nimeni deocamdată nu poate ști cum s-a hotărât  aranjarea cromozomilor sau doar genelor în momentul creației acelei ființe. Aici, în Campania, locuitorii obișnuiți au înțeles de secole acest joc al creatorilor nevăzuți și au dat o șansă celor loviți de ei.  Femminiellii sunt acceptați în societatea napolitană, sunt integrați, fiind cei care duc viața dublă uneori, a celei mai vechi meserii din lume, noaptea, iar ziua se ocupă cu multă dăruire de bătrânii care au nevoie de ajutor, de copiii vecinilor, de alte lucruri care vin în sprijinul celor în mijlocul cărora trăiesc. Sunt acceptați de biserica locală, tot creștină desigur și chiar sunt responsabili cu anumite ceremonii vechi și ele de când lumea. Legenda spune că în sec. XIII doi tipi care se iubeau, femminielli cum sunt numiți azi, au fost pedepsiți și duși într-o noapte de iarnă  pe muntele Partenio, legați de un copac, să moară de frig. Dar imediat ce au plecat ceilalți, Madona a trimis soarele să le încălzească șiatunci mâinile lor fierbinți au reușit să dezlege funia. S-au întors în cetate, veseli și sănătoși, spre mirarea locuitorilor care de atunci au înțeles mesajul divin și-i primește în biserică pe femminielli, le oferă același tratament ca oricărui cetățean. Legendele lor însă sunt mult mai vechi, de dinainte de creștinism.

N-am să dezvolt aici povestea din vremuri antice a Femminiello, probabil moștenire de la grecii care s-au stabilit la poalele bătrânului Vezuviu și cumva îmbogățită de ocupația spaniolă care avea pentru militari acest gen de însoțitori ai trupelor. Femminielli sunt aparte aici, nu-și fac tratamente cu hormoni, implanturi mamare sau operații de castrare, singura lor problemă este barba. Se îmbracă precum femeile, se machiază, practică cu mare pasiune meserii pur feminine. Și ce este cel mai important, nu se identifică totuși cu femeile și nici nu-și doresc să fie considerați astfel, ei sunt cumva al treilea gen, cel creat de o greșeală a naturii !!  Că nu tot ce se spune este adevărul, totuși cred că nu fără judecată comunitate le încredința fără teamă grija copiilor ! Dar dacă nimeriți în Napoli când este sărbătorită Tammurriata , o sărbătoare a primăverii dedicată celor șapte Fecioare locale, aflați că Tammurriata este un dans aparte, până nu demult actorii principali fiind acei femminielli iubiți și acceptați cu drag de comunitate. Tammurriata este de secole un dans simbolic, este dansul în care omul altfel dar și cel obișnuit își găsește mereu locul lui important în lume, în această lume creată de alții din largul Universului, fără voia noastră. Mesajul ar fi că locul fiecărui om nu este mereu bine stabilit spre ceea ce societatea crede că e bine, moral. Locul omului este mereu schimbător, fără voința lui, căci aceasta este legea Universului, continua schimbare ! Viața, spunea un italian, este un dans, fiecare dintre noi este un dansator al armoniei universale ! Dansatorii antici, hermafrodiții considerați apărați de zei, au ajuns azi să formeze perechi din două femei, un bătrân și un copil, doi homosexuali, adică cupluri care reprezintă transformarea omului în timp, a locului său în lume, dualitatea sexuală, moarte și viața, dragostea și lupta pentru ea. Un dans greu de înțeles, plăcut privirii și auzului dar pentru care ai nevoie de istorie pur și simplu și mai ales o putere de a încerca să înțelegi OMUL, ființa aceasta zisă superioară dar care este și azi o mare necunoscută. Îți trebuie ceva neuroni isteți și toleranți ca să înțelegi dansul acesta dincolo de frumusețea mișcărilor și sunetelor de tamurro, tamburina. Și neapărat să pricepi mesajul sunetului a două castagnete, la ei lucrate din lemn de castan, simbolizând masculinitatea! Ceva mă duce cu gândul la dansuri arhaice românești ale căror origini și mesaje se pierd dincolo de două milenii și care fac parte din bagajul nostru cultural în lume. Suntem oare capabili să le povestim ?!

Tammurriata are azi numeroase variante, timpurile au adus și acolo schimbări, s-a adaptat vremurilor. Una din cele mai celebre este Tammuriatta nera, o poveste tristă despre dragostea unei mame pentru fiul ei negru, primit ca dar de la divin pentru dragostea față de un soldat american…

Cultura femminiello, unică în lume și specifică doar Campaniei,  este pe cale de dispariție în Neapole datorită avântului și drepturilor uneori inimaginabile pe care și-a luat-o comunitatea celor altfel venită de pe alte locuri dar mai ales a fenomenului de înstrăinare, a dispariției treptate a simțământului comunității. Lumea se schimbă, nimic nu stă pe loc, este legea Universului cum spuneam mai sus, continua schimbare și cum spun cei care cercetează istoria acestui fenomen napolitan, se pare că femminielli trece printr-o nouă mutație genetică, psihică !! Păcat însă că o greșeală a naturii sau zeilor se schimbă și ea, nu în bine iar legea toleranței, a înțelegerii între minoritățiile de orice fel dispare. Zilele trecute pe tvr2 aveam să văd un mic filmuleț tocmai cu acest sfârșit de lume a femminielli din Cartierul Spaniol al orașului Neapoli. Mi-am amintit de un ghid turistic napolitan ce indica, singurul de altfel, acest fenomen cultural al locului, l-am căutat și așa am dat de o frază ce m-a pus pe cugetat, asemeni trestiei lui Pascal:

Când o fi să mor nu o voi face ca o femminiello ci ca o ființă umană !   Ciro Cirreta

De ce am scris despre un subiect oarecum tabu, eu, din fericire un om sper normal genetic după cum mi-a dovedit viața până acum ? Pentru că atunci când am căutat să aflu mai multe despre femminiello, mi-am amintit ceva din lecțiile de latină făcute în liceu (latina, italienii, Campania, coincidență ?!): Homo sum: humani nihil a me alienum puto.  /  Om sunt și nimic din ceea ce  e omenesc nu-mi este străin. / Terențiu

Știți cum a zis Goethe:  Vedi Neapoli e poi mori ! Îmi doresc să văd Neapoli dar să trăiesc și după pentru a povesti aici și pe celălalt blog al meu vizita acolo. Pentru asta ar trebui să mai  scormonesc înainte câteva locuri și istorii din țara mea căci Neapoli se leagă de ea, de legendele ei, de fantasmele cu multe șanse de a fi reale…..

Reprezentativ

Biblioteca cărților arse !

Ne aplecăm ades asupra cărților din vitrine, mai rar văzute pe tarabe în ultimul timp și căutăm nume vechi, celebre sau încercăm să descoperim valori noi, să regăsim cumva nume de care am auzit de la alții dar pe care n-am reușit să le cunoaștem pentru că pur și simplu au dispărut !

Avem să aflăm, unii din știrile zilei, alții mai scormonitori din manuscrise aflate pe rafturile bibliotecilor, că cenzura a funcționat în lume mereu și în fiecare cultură, în fiecare epocă istorică. Opere literare, filozofice, științifice, adică tot ce mintea omenească a pus în timp pe papirus, pe hârtie, a fost triat de acești a toate știutori și ce nu le-a convenit au trecut simbolic în moarte prin ardere.

Writer’ Block, Berlin (preluare net)

Citeam anul trecut pe un ghid că la Berlin s-a marcat locul unde în 10 mai 1933 s-au incendiat cărți din ordinele conducătorilor naziști. La 10 mai 1999, la 66 de ani de la eveniment, s-au montat niște cuști metalice ordinare pe care sunt puse mașini de scris ale deceniului doi și trei din sec. XX. Se numesc simbolic Writer’s Block ! Nimic însă nu le leagă de acel fenomen al paginii albe cu care se confruntă orice scriitor, adică lipsa de inspirație de moment. Blocajul scriitorilor în piața din Berlin a început în aprilie 1933 și a culminat cu ziua de 10 mai a aceluiași an când studenții germani, lăudați de Goebbels au ars 25000 de volume, unele adevărate capodopere:

Bine faceți că ardeți gunoiul intelectual al trecutului ! le-a spus gauleiterul partidului lui Hitler. Acțiunea nu a fost singulară căci în acea zi în alte 34 de orașe germane focul a mistuit cultura care nu era ariană. Ideea a fost de a arde operele scriitorilor evrei. Totuși nebunia s-a extins asupra autorilor homosexuali, a socialiștilor, a celor care au promovat scriitorii cu handicap chiar locomotor, a celor ce promovau femeile, a multor străini precum și Ernest Hemingway.

A fost una din numeroasele acțiuni de acest fel de-a lungul istoriei când cineva, un lider ce se crede zeitatea pământeană, hotărăște în numele întregii umanități ce este bun și ce nu pentru muritorii de rând. Motivele sunt diverse, fie politice, fie ura de rasă, eutanasia, superioritatea intelectuală, practici sexuale nepermise de puritani, de culte religioase, etc. Uneori motivele sunt atât de puerile că te și miri. Acțiunea este veche de dincolo de era noastră, de prin sec. III î.Hr. când a avut prima incendiere din ordin imperial a unor manuscrise celebre în China. Qin Shi Huang, împăratul chinez care a lăsat în urmă minuni arhitecturale precum Marele Zid sau Armata de Teracotă, a ordonat prima ardere a cărților care nu-i conveneau, exceptând se zice pe cele de astrologie.

Arderea a continuat la toate popoarele care au condus lumea. N-am să amintesc din lunga listă decât arderea documentelor mayașe și aztece din ordinul bisericii catolice în 1560-1562, una din cele mai mari pierderi ale culturii umanității. A fost în același timp cu momentul când  Inchiziția  a dat Index librorum prohibitorum  o lungă listă de cărți interzise create de catolici dar interzise supușilor acestor religii. Acum aproape 500 de ani această listă a fost legiferată de un papă și un înalt consiliu, a cunoscut 32 de ediții, ultima în sec. XX cu 4000 de volume. În a doua parte a sec.XX / 1966 lista, Indexul a fost anulat. Cel puțin oficial ! Poate că cei ce citesc aceste cărți sunt și azi  puși la index,  cunoașteți doar expresia .

În Germania însă, G.P Salzmann, fiul unui nazist și-a dedicat o parte din viață găsirii unor opere ce au scăpat de flăcările din 1933. A adunat pe banii lui, din 1976 până la moarte în 2013, 12000 volume ce au făcut parte din edițiile celor arse și pe care le-a dat Universității din Augsburg în anul 2009. O palidă dar demnă de laudă misiune a unui om care a redat publicului o mică bibliotecă !

Mă întorc cu gândul la o carte pe care am citit-o cândva dar asupra căreia e momentul să revin, i-a împlinit menirea, Fahrenheit 451 ! 

Adică la 451 ° F arde hârtia obișnuită !! Pentru cei ce nu vă amintiți, Ray Bradbury a văzut lumea americană în viitor, deși era doar prin 1950 și ce l-a îngrozit, lumea cărților era interzisă iar pompierii aveau misiunea de a descoperi case ce mai păstrau cărți, de a da foc și a pedepsi posesorii sau cititorii. Dramatică povestea bătrânei care a preferat să ardă împreună cu cărțile ei ! Un mesaj peste decenii, o viziune care se împlinește zi de zi dacă urmăriți cu atenție programele tv, vrafurile de maculatură sub care se ascunde înfricoșat și nevândut un autor celebru din trecut sau o pană de aur din zilele noastre. Mesajul lui Ray îl găsiți în manualele școlare, în repertoriile instituțiilor de cultură.

Mesajul acestui roman a început să mă obsedeze, îl întâlnesc zilnic pe străzi, ca o lume de zoombi a celor ce nu văd trecătorii, a celor ce se reped ca nălucile pe scaune în tramvaie în timp ce degetele joacă nebunesc pe un ecran ce nu înseamnă nici Eminescu și nici Mozart, Pitagora sau Michelangelo, nici chimie și nici fizică pură umană, doar o înstrăinare impusă.

Arderea, fără foc, fără fum, ca o durere mută a viitorului, sub un stăpân de foc nu purificator ci distrugător, asemeni zeului nordic Loki !

Reprezentativ

Aici sunt banii Dvs.🤭

Se spune că banul nu are coadă și odată aruncat nu-l poți aduce înapoi pentru că nu ai de ce să-l mai prinzi. Tot așa, se zice că rotund fiind, odată ce-l scapi, se rostogolește până găsește un alt stăpân in buzunarul căruia se cuibărește !

Interesante vorbele din popor și de obicei au mult adevăr în ele.

De mulți ani în drumurile noastre prin țară și prin afară, mergând pe la biserici, moschei, monumente, castele, gropi, fântâni  și eu știu câte alte locuri, un obicei este comun: aruncatul banilor de metal în apă, în groapă sau pe la icoane, unii dând cu firfiricii de toate națiile, alții, mai lacomi la noroc și crezând că totul se poate cumpăra în viață, dau cu monede mai valoroase. Nimic nu are limită, speranța de a cumpăra divinitatea este oricum cuibărită în fiecare din noi, la unii mai la suprafață, la alții mai ascunsă în străfundul viselor noastre .

Obiceiul aruncatului de bani pentru noroc a acaparat tot. Nu pot uita un popas recent la o mânăstire argeșeană unde se aranjase ieslea Nașterii și alături un loc unde să pui bani de hârtie. Oamenii aruncau și cu bani de metal spre interiorul ieslei ! Lipsea însă ceva, Isus cu biciul !!!!

Dorința asta de a cumpăra votul divin cu bani, chiar și cu mărunțișul pe care azi un cerșetor obișnuit îl refuză, îmi pare pur și simplu un păcat. Mare !!

Acum să nu credeți că sunt o persoană fără credință, din contră dar totul are o limită. Plus că până de curând nu m-am întrebat cât oare se poate strânge din bănuții aruncați ?! Nimica toată ?! Niciodată n-am îndrăznit să-mi pierd timpul făcând un calcul grosier. Nici nu era corect, sumele ce se strâng din fântâni și gropi sau icoane cum este obiceiul în Grecia, depind de locație, de numărul de turiști sau pelerini, de cât de darnici și creduli sunt sau ce dorințe au în plan, multe altele.

Iată însă că o știre ce a circulat pe diferite canale tv și în presa scrisă, aduce puțină lumină pentru cugetători și îmi dă prilejul de a bârfi oleacă (nu aruncați anatema, bârfa e recunoscută și în Biblie).

Fontana di Trevi din Roma, fântâna celor trei străzi, cine nu o știe, cine n-a văzut-o măcar într-un film ! Și-i știe și ritualul, banul de metal aruncat peste umăr, plata unei dorințe de a reveni cândva în acel loc ! Ei dar bănuț cu bănuț, toate valutele lumii, se adună ceva, așa de o bocceluță, mai mult boccea, plină cu metal ! Se învârte cam la 1,5 spre 1.7 milioane euro pe an! Obicei păgân, obicei creștin ! Ambele. Și da, ați citit bine suma adunată într-un an prin munca de fiecare noapte făcută de lucrători ai salubrității, sub supravegherea poliției. Banii sunt numărați, întocmite documente și depuși într-un cont. Gândiți-vă ce muncă este să aduni o medie de aproape 4000 de euro pe noapte, în monede de toate felurile și toate valorile, să-i sortezi, să întocmești documente ! Lucru făcut gratis de angajații primăriei locale plătiți din bani publici ! Când orașul e plin de gunoaie și de hoți de buzunare !
Unde s-au dus banii ani la rând până a pus biserica mâna pe ei, nu se știe bine. Oricum era și este interzis să scoți un bănuț de acolo, ca turist odată prins că ai luat un cent ud, poți primi o frumoasă amendă. Au fost oameni care totuși au reușit, unul chiar 34 de ani la rând !
Banii aceștia se strâng în fiecare noapte, așa cum am zis mai sus, începând cu anul 2001 și se depun în contul organizației bisericii catolice, Caritas. Pentru noi românii Caritas este un cuvânt de tristă amintire post revoluționară dar Caritasul catolic acționează în întreaga lume ca o societate anexă a Bisericii Catolice ce ajută săracii, pe cei loviți de dezastre, emigranții, bolnavii. Avem și în România această organizație care și-a făcut intrarea cu ajutoare chiar imediat după decembrie 1989.

La Roma, Caritas pretinde că din banii adunați la Fontana di Trevi hrănesc săracii Romei, le asigură locuință celor fără de adăpost, unele tratamente și alte ajutoare. Veniturile Caritas Roma adunate din fântâna di Trevi reprezintă 15% din bugetul lor. Dar nici acolo veniturile bisericii nu sunt verificate de instituțiile statului.
Totul bine și frumos. Doar că primăria Romei a hotărât ca din 2017 să adune ea banii și aceștia să fie folosiți la repararea unor monumente istorice iar o mică parte să meargă la săraci. Și asta sună bine dar italienii sunt neam cu noi, așa se zice !! Nici monumente nu s-ar fi reparat, nici săracii n-ar fi primit măcar un pahar cu apă.
Până la urmă adepții bisericii au câștigat după doi ani de proteste și cumva au obligat primarul Romei să tot amâne decizia de a confisca banii. Sau măcar o parte din ei. Deocamdată, doar deocamdată și în 2019 acei bănuți vor ajunge tot la săraci ! De fapt ajung în circuit, la biserică și aceasta îi împarte cum vrea, fără a da socoteală nimănui.
Așa că dacă mergeți la Roma, aruncați câți mai mulți euroi în Fontana di Trevi ! Dacă nu vă reîntoarceți aici, măcar știți că nu i-ați risipit în zadar. Obolul vostru e bine plasat : capul la un cardinal ceva și pajura la săraci !!! Sau învers 😉 Că așa e La dolce vita !!!!

Și oricum, știți ce se zice : Banul săracului, bucuria bogatului !
( acum ce să zic, mai bine păstrați-vă euroii pentru automatele de la autostrăzi că oricum obiceiul aruncatului monedelor în apă nu are nici în clin și nici în mânecă cu revenirea la Roma. Este un obicei roman, se aruncau bani de cei ce călătoreau pe ape, pentru a îmbuna zeii și nimfele pe timpul navigării !! )

Reprezentativ

Biblioteca gunoierilor

O întâmplare mai puțin plăcută din viața noastră dar de altfel urmând cursul firesc al traseului omului pe acest pământ, ne-a pus în situația de a nu ști ce să facem cu un număr nu prea mic de cărți, unele titluri fiind și pe rafturile bibliotecii noastre, altele aparținând unui domeniu cu care nimeni din familie sau dintre prieteni nu avea tangență de la o anumită dată.

Ne-am gândit că n-ar fi rău să le donăm unei biblioteci publice ori să le ducem, o parte, în satul de munte unde bojdeuca noastră ne așteaptă mereu cu drag. Aparent totul pare foarte simplu ! În fapt este foarte complcat.

Biblioteci publice nu prea mai sunt. Cele care sunt au deja un număr de volume care umplu rafturile, i-ar interesa poate câteva titluri, eventual cele care n-au mai fost returnate de ani de zile. Bibliotecile școlare de la sate n-au nevoie de o listă de inventar în plus. Mai ales acum când multe școli primare dispar ori se comasează. Cine mai știe de Agârbiceanu, Șt.O.Iosif, Coșbuc, chiar și Creangă cum cu durere aveam să aflăm vizitând acum doi ani casa lui natală și ascultând păsurile unui muzeograf bun. Și atunci ce să facem cu ele ?! Să le punem pe foc ? Nu, doare ! Să le lăsăm lângă un tomberon al primăriei ? Dacă plouă și le udă ? Și oricum sunt destule locuri unde vezi, așezate cu grijă, teancuri de cărți. Cei ce le răsfoiau probabil au trecut în lumea umbrelor ori într-un azil ceva și nimic din aurul spiritual al paginilor nu le mai încălzește sufletul hoinar în lumi nebănuite.

Am ales o ultimă variantă, să le pun frumos într-o sacoșă bună, solidă și impermeabilă, iar aceasta am lăsat-o pe tomberonul din dreptul casei mele, cu două ore înainte de a veni gunoierii. Când mașina salubrității a poposit, anunțată fiind de câinii mei atenți la orice vietate trece prin zonă, am tras cu ochiul de după perdea. Surpriză !

Acei oameni care aparent nu au nimic de a face cu literatura și știința, au zăbovit un pic în fața curții mele și au ales din sacoșa grea un număr impresionant de volume ! Au aruncat în benă doar câteva, oricum volume cu specific care azi sunt depășite dar pe care noi chiar n-am avut puterea să le ardem, privind cu ochiii minții la cel plecat.

Au pus gunoierii mei cărțile alese, numai una și una după autori, în sacoșa lăsată de mine și apoi cu grijă le-au acoperit cu o pungă de plastic și le-au agățat undeva între benă și cabină. Un nod în gât mi-a amintit că sunt o persoană sensibilă, că admir omul !  

Nu știu ce au făcut cu ele, oricum nu le-au luat să le ardă, altfel le-ar fi luat pe toate, fără să aleagă. Sper că pentru o cauză nobilă, oricare ar fi fost ea.

Timpul a trecut, momentele acelea au fost uitate oarecum. Dar căutând ceva pe net, am dat de o știre veche dar foarte interesantă : la Ankara, gunoierii turci au strâns în decursul anilor un număr impresionant de cărți lăsate în bună stare lângă tomberoane. Din agoniseala lor s-a deschis o bibliotecă cu 6000 de volume, toate dezinfectate, în stare bună. Biblioteca se află în spațiul clădirii Salubrității din Ankara și în acest moment, la un an de la înființare, oferă cărți împrumut școlilor din mediu rural, penitenciarilor, oricărui cititor ce se poate legitima cu un act de identitate valabil, turc. Biblioteca este organizată de un specialist, pe departamente, pentru copii și adulți, pe beletristică și știință, mă rog, ca orice bibliotecă autentică condusă de un specialist în domeniu. Despre ea au aflat mulți, astfel că azi primește donații de la cei ce nu au ce mai face cu cărțile. Să fim drepți, cărțile, deși sunt valoroase, unele, ocupă loc, necesită timp pentru întreținere, uneori fizic sunt o povară chiar și pentru cei ce le iubesc dar nu au condiții de a le păstra. Și atunci este mai demn să te desparți de ele, dureros însă, ca de o ființă iubită dar pe care din respect, o lași într-un mediu uman, cald, protejat.

Niciodată să nu judecați oamenii după meseriile lor, după haine sau după clasa socială . Viața mi-a demonstrat că aurul uman adevărat sclipește dincolo de aceste lucruri.

Bravo lor ! Turcii, poporul turc, oamenii de rând ca mine, m-au impresionat mereu.

Schiller spunea că ceea ce este vechi piere, timpurile  se schimbă iar viața nouă înflorește printre ruine !!

Sfântul protector al internetului 🤔

Reprezentativ

Internetul, 

un cuvânt care în ziua de azi pare că face parte din bagajul nostru genetic, o mutație fără de care nu putem trăi azi! Sau poate ceva demult înscris în cod, din vremea când mayașii și asiaticii credeau în originea lor nu divină ci extraplanetară ?! Cam tot divină, depinde cum o privești !

Și dacă mă iau după sfinți, ei bine pare divină ! Am aflat acum ceva timp că există un sfânt al internetului !! Un sfânt creștin ! Sfântul Isidor de Sevilla ! Sărbătorit de biserica catolică din 2001, Sf. Isidor s-a născut prin sec. VI în Cartagena și a fost un adevărat erudit al religiei creștine.

Nu mă apuc acum să-i înșir biografia. O singură operă , Etymologiae  e de amintit. Aceasta este lucrarea lui în care a încercat să comprime întreaga cunoaștere a umanității în perioada antică și începutul erei lui. Practic aceasta a fost prima enciclopedie adevărată din lume. De fapt el aici a încercat să facă înțeleasă etimologia tuturor cuvintelor din vremea sa, cu explicații importante la fiecare. Uriașă muncă ce a adunat la un loc toate ramurile culturii. Pentru a realiza lucrarea, a creat niște baze de date numite atunci trii, asemănătore se zice celor folosite azi de informaticieni.

Numele sfântului se spune că este de origine păgână deși a fost folosit des de grecii creștinismului timpuriu : Isidor vine de la Isis și ar însemna darul zeiței Isis (doron/dar). Este considerat sfântul internetului și al tehnologiei deoarece prin munca sa de pregătire a preoților în toate domeniile umaniste și tehnice de atunci, Isidor a excelat. Pregătirea sa , alături de genele deosebite cu care l-a înzestrat natura, se datorează familiei sale din înalta aristocrație vizigotă.

A fost numit ca protector al internetului în 1999 de papa Ioan Paul al II-lea, după ce anterior fusese numit protector al elevilor și studenților. Papa Ioan Paul al II-lea considera internetul un adevărat tezaur al culturii mondiale, dacă este folosit cu înțelepciune.

„Pentru că acest sfânt reflectă cel mai bine idealurile utilizatorilor de internet și ale designerilor site-urilor web. Isidor a fost primul scriitor creștin care a făcut un rezumat al catolicismului, prin cea mai cunoscută lucrare a sa, Etymologiae. Titlul său a fost preluat din metoda pe care a folosit-o în transcrierea cunoștințelor erei sale și este asemănătoare unui dicționar sau cu o bază de date din zilele noastre.”

Textul de mai sus este esența motivației pentru numirea sa de către biserică drept sfânt protector.

Acum ce să zic, eu parcă m-aș închina pe 4 aprilie de ziua lui pentru pace și liniște pe net dar ce mă fac cu hackerii ce se închină Sf. Expedit ?! Sf. Expedit sărmanul, armeanul decapitat de Dioclețian și care patrona rezolvarea rapidă a proceselor juridice, a ajuns sfânt pentru rezolvarea rapidă a doleanțelor hackerilor !! Nu sunt hotărâtă așa că mă rezum la originea ocultă, e spedito 😂!

O mai fi și alt sfânt pentru bucățele mai mici din internet 🤔😏 ?!

Reprezentativ

Cine ne-a furat la imn ?

De când ne-am dat în spectacol la Ateneu, tot aștept să vină un om bun și să ne aducă ce-am pierdut ! Ori ce-am lăsat să ne scape, de proști ce suntem. Și despre care nu zic nimic mai marii ! Nimeni din ăia de ar trebui să ia atitudine, măcar cei ce aveau de câștigat din ce s-a pierdut, furat, aruncat la gunoi… Că parcă acolo era și cineva în ținută albă….

A dispărut pentru că așa s-a cerut ?! A dispărut pentru că am vrut noi să ne arătăm cum nu suntem, adică de nu le-am dat oaspeților scaune suficiente și locuri deja marcate, măcar să le arătăm că ne supunem și dăm jos însemnele cu care românii de aproape 2000 de ani s-au născut ?! Nu-i vorbă, eu înțeleg evoluția lumii animale și politice, dar știți cum e, faci ce faci de gura lumii dar în familie tot mai comentezi ceva, mai cauți să motivezi o faptă.

Acum am o nelămurire. Cine plătește amenda ?! Amendă prevăzută de legea intonării corecte și complete a imnului, varianta scurtă de patru strofe. Corul de copii sau corul Madrigal ? Că asta chiar ar semăna cu acțiunea de anul trecut când am cerut singuri prin semnătura ministrului culturii din 2018, blocarea site-ului Roșia Montană în trecerea pe lista patrimoniului UNESCO !

Suntem plini de surprize ! Nu că alții n-ar fi pe aproape dar noi prea le facem de …oaie !

Reprezentativ

Lecția de la Ateneu

Ca orice român și eu fac politică. Acasă !! E mai comod să știi că nu-ți dă nimeni peste nas, fizic ! Măcar nu doare sau nu-mi siliconează buzele să arăt ca Marinela ! Dar nu pot trece peste lecția deschisă care a fost aseară în frumoasa sală de concerte de la Ateneul Român (dacă n-ați fost, mergeți să-l vizitați, are un program pentru așa ceva, contra cost).

Am urmărit discursurile din pură curiozitate de radio-șanț fără tocat semințe. Vroiam să văd cine are tupeul să amintească de lupta dintre palate. Și surpriza, imensă, a venit de la un străin, un polonez care mi-a încântat auzul și fărâma de inteligență a neuronului meu liber. Era Donald Tusk ! Nu s-a legat de scandaluri, nu ne-a certat pe față dar a dat o mare palmă celor care ne conduc. Un discurs cap – coadă în limba română !! Cu nume, cu mențiuni dragi românilor de rând. Donald Tusk a făcut această onoare doar la trei țări: nouă, bulgarilor și slovacilor ! Celorlalte țări, șase, le-a vorbit în englezăacasă la ei !!

Știu ce veți spune, a fost doar un discurs politic. Nu, a fost mai mult. Vă spun doar că pe mine m-a marcat. Când din manualele școlare dispar un Ion Creangă sau și mai grav, Școala Ardeleană, cum să nu fii impresionat că un polonez amintește în incinta Ateneului Român despre Eliade, Cioran și Tristan Tzara (oare câți elevi de liceu știu cine a fost Tristan Tzara ?), despre sportivi români valoroși, despre alte lucruri și astea toate într-o română cursivă. Cum să nu diseci discursul și să cauți esența îndemnurilor din el ?!

Aseară la Ateneu a fost o lecție deschisă unde România nu și-a susținut limba creată în vremuri vechi de un imperiu care ne-a cotropit fizic și spiritual. Era chiar indicat ca toți politicienii noștri să vorbească română. Acolo cineva însă a uitat că nu e pe un podium de prezentat lenjerie, din păcate iar aplauzele serii au fost spre un discurs care ne-a încântat auzul dar ne-a dat și mult de gândit !

Totuși să ai profesia sau meseria în sânge și educație, este ceva.Și D. Tusk o ar. Însă majorității politicienilor noștri le lipsește gena dar și educația de politician veritabil. Și foarte grav, le lipsește cultura, cea românească !!

Este cu atât mai mult de admirat prestația dlui. D. Tusk dacă ne gândim că a avut doar câteva ore la dispoziție să repete discursul, după ce translatorul l-a terminat de tradus. Traducere care s-a făcut de un român de la C.E.

Donald Tusk la Ateneu :
 „După cum spunea Nichita Stănescu într-o frumoasă poezie: Se apropie viitorul, se aude, se vede / Gândurile pe care le trimit spre el / se-ntorc mai repede ca altădată. / Și-mi trec scântei șuierând în viteză / prin suflet, vestindu-l întruna.

Reprezentativ

Mirajul produselor naturiste

A apărut zilele astea un anunț cum că un anumit produs naturist, natural cum insista să se spună, cu ani în urmă farmacistul Bojor, ar fi fals, nu din amestecuri de plante ci un cocktail de substanțe chimice, medicamrntose.

L-am folosit și eu pentru o mică problemă și rezultatele au fost spectaculos de bune dar mai ales deosebit de rapide ! Un produs de plante, chiar foarte bun, este mult mai lent. Cum m-a înzestrat natura cu ceva necredințe nu l-am mai folosit deși am fost tentată. De ce ? Simplu, nu știam ce conține și cum sunt alergică, mi-e teamă să nu pățesc ceva.

Nici vorbă să-l recomand. Poate la alte persoane care prezintă o sensibilitate la anumite substanțe le făcea rău. Deci un produs cred bun, mie mi-a ajutat dar pe care nici eu nu l-am mai folosit de teamă. Acum înțeleg că aprobarea ca medicament durează extremde mult timp, dar ce m-a deranjat citind sezizarea făcută de austrieci este faptul că nu știu ce conține și partea de prospect care ar trebui să dea compoziția, este o mare și periculoasă minciună pentru mine, consumator.

Dar la modul general, asta e problema cu produsele zise naturale, majoritatea nu sunt deloc naturale. În mod sigur cele alterabile – creme, siropuri – au un conservant. Un produs natural de genul unui unguent de exemplu, nu rezistă doi – trei ani . Singurele care pot fi păstrate sunt tincturile, dacă sunt extrase făcute în alcool tare de cereale. Altfel nu.

Produsele naturale – capsule, pastile, siropuri, unguente – sunt o mare problemă pe piața românească, sunt prea ușor puse în vânzare fără măcar a unei verificări din partea autorităților. Atenție și la ceaiuri ! Multe sunt falsificate. Aveam nevoie de ceai de mărul lupului acum câțiva ani. De unde luam, terminase tot. Doi producători vindeau la greu. Aflu că de fapt cu o vară înainte aproape nu se făcuse mărul lupului din cauza vremii. Deci ce se vindea era fals și cineva care cunoștea bine botanică, m-a lămurit.

Sunt multe produse naturale pe piața românească, Nu același lucru este la străini, sunt țări unde se vând mult mai controlat aceste ceaiuri și produse din plante. De ce ? Pentru că orce ceai sau produs de plantă are efecte benefice deosebite dacă planta este culeasă de unde trebuie, la o anumită vârstă a ei, dacă este uscată când și mai ales cât trebuie (scoarța de stejar are nevoie de un an, altfel nu prea e benefică). Și foarte important, plantele, în totalitate, au și ele contraindicații majore despre care astăzi se vorbește prea puțin. Să mai spun de falsuri ? Faceți așa o trecere cu mintea prin magazine naturiste, farmacii, supermarketuri, piețe și adunați câte produse ați văzut din aloe sau gheara diavolului. Păi ar trebui să fie culturi și pe Marte la cât se vinde ca produs original, doar că și una și cealaltă sunt plante care dau bune rezultate la maturitate și conțin principii bune doar cultivate in anumite locuri. Gheara diavolului ca să fie bună, trebuie să aibă cam 30 ani și crește doar în câteva locuri din Africa !

Așa-i că e de meditat pe ce vă dați banii ? Alegeți cu grijă, documentați-vă apoi consumați. Produsele naturale sunt foarte bune, cu o condiție: preparatorul lor și vânzătorul trebuie să fie oameni cinstiți !

Reprezentativ

Cum să cazi … Ca proasta ?!

Era prin octombrie anul trecut, în zona Unirii din București, partea cu fostul magazin București, azi dărmat, eu venind de la Piața Sf. Gheorghe unde e capătul tramvaiului 21. O zonă prin care m-am tot fâțâit de 33 de ani de când sunt bucureșteancă cu acte, plus ce a fost înainte în studenție și vizite scurte în copilărie, adusă de părinți. Dacă iubesc Bucureștiul ? Nu, îl respect doar, așa cum am scris și pe celălalt blog al meu unde am inițiat un serial despre locuri interesante ale capitalei noastre și care ar trebui știute de orice român cu oarecare pretenții. În fond este un oraș vechi, istoric, este orașul pe care regele Carol I și mai apoi Ferdinand și Maria l-au  urcat pe harta lumii, dacă e să folosesc cuvintele reginei-soldat-diplomat a României Mari. Și peste toate, oricum ar fi, e capitala noastră ! Trec prin zona aceea săptămânal, o știu, o gust  căci are cei mai buni covrigi cu vișine pe care i-am mâncat până acum. Așa și în octombrie, iau un covrig, mânânc trei sferturi adică toată dulceața 😂 și restul de aluat îl păstrez pentru porumbeii din zonă, prefer eu pe cei din spatele blocurilor în Piața Sf.Anton căci acolo nu incomodează prezența lor. (nu prea sunt de acord cu hrănirea lor pe străzi, nu știu cine a inițiat chestia asta cu cerealele vărasate pe străzi, că nu e sănătoasă pentru oameni).

În momentul când dau să trec prin gangul dintre blocuri, oarecum în dreptul crucii ce marchează fostul altar al bisericii Domnești, surpiză ! Simt cum, în timp ce făceam pasul, piciorul meu se scufundă !! Nu pot crede, călcasem pe mijlocul unei plăci de așa zis granit ! Nu pe margini, am învățat lecția de mult timp, plăcile sunt pe nisip prost tasat și sub pașii trecătorilor joacă precum drăcușorii mici în jurul șefului cel mare. Ei dar n-am învățat bine lecția. Placa de așa zisul granit, cam 3-4 cm grosime, pur și simplu s-a spart la uriașa mea greutate de aproximativ 73 kg plus un covrig tocmai trimis stomacului meu spre digerare !!

Să vă spun cum a fost ? Greu ! M-am ridicat rapid cu un zâmbet tâmp, eram și eu uluită de ce pățisem. Căzătura a fost de genul unei rugăciuni în moschee, adică pur și simplu am căzut în genunchi și am atins și cu fruntea de sol. Mulțumesc celor ce au vrut să mă ajute și mă retrag în zona băncilor dintre Biserica Domnească și Hanul Manuc : primul lucru, ochelarii mei de soare cu polaroid erau întregi, geanta la mine că de, zona e cam gri și poliția nu vede, aluatul porumbeilor încă îl țineam strâns în mână. Le dau bunătatea și verific starea pantalonilor mei …albi! Curați, incredibil !

Acasă după o oră, un genunchi deja umflat, până seara cu o culoare regală, mov vinețiu și desigur și cu trezirea altor simțuri decât cele vizuale. Poveatesc soțului seara și nu prea-i vine a crede. Cică m-aș fi uitat pe sus după gargoii de la clădiri că am dambla cu clădirile istorice frumoase, râdem amândoi și asta e . Între timp mi-am amintit că în primăvară, exact prin zona aceea, un cuplu de nemți cam la 50 de ani a pățit ceva asemănător. Tipul, turist cu o minune de cameră atârnată de gât, s-a întins cât era de lung și n-am uitat încă zgomotul aparatului căzut pe piatră !!

Acum cam două săptămâni, fiul meu, om matur și hălăduitor prin munți, pe creste, trece prin zonă și pățețte ceva asemănător. Doar obișnuința de a fi foarte atent unde pune piciorul și faptul că a reușit să-și controleze căzătura, l-a salvat. Mi-a confirmat că dacă era visător putea să-și rupă piciorul . Urmele acelor pavele i-au rămas însă pe adidasul aproape nou.

Știu că vina nu este a actualului primar în funcție. Dar și ea – nu pot să fiu politicoasă – are o mare vină că nu alocă fonduri pentru a repara măcar centrul Bucureștiului, că de restul e clar că nu interesează pe nimeni.

Aștept să văd dacă așa va fi și în jurul Catedralei Neamului pentru care primăria a excelat în danii. De fapt acolo e chiar indicat să fie așa. Înalții prelați vor intra în altar direct din limuzine iar credincioșii ce vor veni la slujbe, dacă-și vor rupe picioarele, sigur va fi voința divinității care le-a încercat credința !! Și vor pune un bănuț, de plastic nu de metal, pentru grabnică însănătoșire.

Pentru ultimul paragraf nu vă las cu întrebări, sunt o ortodoxă care iubește toate bisericile vechi, istorice dar unde și preoții au har, au pace în vorbe și priviri și nu impun reguli ce nu i-au aparținut lui Isus și nici primilor Părinți Cappadocieni !

(săptămâna viitoare trec iar pe acolo, voi face câteva poze și le pun aici, ca indulgențe. ….🙄

Reprezentativ

Câinii și grija noastră !

Sunt, uneori regret asta, mare iubitoare de animale. Soțul meu la fel ! Nu e o nebunie, e probabil de vină ADN-ul căci eu cel puțin de când mă știu, în copilărie, făceam orice să dorm cu pisica, adunam puii de mâță de pe stradă și apoi furam mâncarea din bucătărie să le-o duc lor, le făceam baie, câte altele. La maturitate au fost ani în care n-am avut nici pisică și nici cățel căci ar fi stat singuri închiși într-un apartament de bloc și asta nu era viață pentru ei. Dar aveam animalele străzii care ne iubeau și pe care-i răsplăteam cu un colț de pâine și multe vorbe bune. Apoi am luat o pisică, birmaneză, frumoasă foc, deșteaptă dar spirit aventuros, n-o puteai ține în casă chiar toată ziua. Era spaima câinilor din cartier dar foarte drăgăstoasă cu oamenii. De aici necazurile, a fost furată, chinuită, am recuperat-o grație puștilor din zonă. După ce a avut piciorul rupt căci niște liceeni așa au găsit de cuviință să se distreze cu ea, a fost găsită de cineva care-și plimba câinele, a fost operată și iubită. Când ne-au anunțat copiii blocurilor din jur că au găsit-o pe Mira, m-am dus să o recuperez. Familia nu credea că e a mea, eram la ceva distanță de locul unde o găsiseră rănită. Mi-a venit ideea să le cer puțin bulion și apoi am intrat în camera unde zăcea. La auzul vocii mele, s-a târât spre mine și apoi a lins și bulionul. Am plătit operația și am luat-o acasă. Au trecut luni, s-a făcut bine și iarăși n-am mai reușit s-o ținem în casă. A dispărut, de data asta definitiv. Am zis că nu vom mai ține pisică. La necaz am zis că iau un câine că acela merge cu noi oriunde. A fost doar o vorbă. Dar știți cum e , cineva care avea de dat câțiva pui de caniche s-a ținut de mine până am acceptat să-i văd ! Asta a fost ! Un ghemotoc negru cu cravată albă mi-a săgetat sufletul ! La vremea înțărcării, după o grea despărțire de familia în care s-a născut, ne-a umplut casa și sufletele cu iubire ! Era stăpâna cuminte, inteligentă, iubăreață foc ! Am făcut o nouă școală, am învățat cum este să trăiești cu un animal care are suflet, rațiune, judecată ! Atunci am vrut să fac un troc cu divinitatea, să dau 1-2 ani din viațe mea contra adevărului, ce gândesc animalele despre noi ! N-a mers, n-am aflat 😀 deși nu am dovada că anii n-or fi fost trași din cont căci nu cunosc soldul .

Tina a trăit cu noi peste 13 ani. Între timp ne-am mutat la curte, am avut și avem și alte animăluțe dar numai dintre cele abandonate. După ce am luat-o pe Tina, o pisică neagră ne-a curtat două luni și, văzând că se înțelege cu Tina, am înfiat-o. A plecat spre stele în toamna aceasta, după ce a stat peste 18 ani la noi.

Acum avem doi câini foști maidanezi pe strada noastră. La munte am avut trei, doi din ei abandonați de oieri prin sat. De ei se ocupa cu multă dragoste o vecină cu suflet, noi ajutam cu mâncarea. Să vă spun cât ne-au iubit ? E greu de povestit ! Să vă spun cât de inteligenți erau, deși caractere diferite, la fel ca oamenii ? La vel, greu de povestit.

Povestea de mai sus se leagă de faptul că de cam trei săptămâni pe fb sunt multe annțuri de câini care s-au pierdut acum de sărbători.

După lunga experiență cu aceste animăluțe, pot spune că vina în marea majoritate a cazurilor este a stăpânilor. Câinii se sperie de artificii, de pocniturile petardelor, este știut, urechea lor internă nu este făcută pentru a suporta aceste zgomote. Este logic să încerce să fugă, să se ascundă, devin dezorientați. Ca posesor de câini, oricine trebuie să știe să-i protejeze. Câinele trebuie închis în astfel de perioade într-un țarc unde să aibă și o cușcă bună să se ascundă. Câinii mari pot sări ușor un gard pe care în condiții obișnuite îl ignoră. Cei care stau în casă trebuiesc ținuți în camere unde nu au ce strica căci de teamă, câinele vostru educat nu mai ține seamă de nimic și vă poate sparge diverse obiecte, câutând un ungher cât mai bun, crede el, unde să nu-l ajungă zgomotul peterdei. Teama este un sentiment care oferă surprize de comportament omului dar la un biet animal ! Câinele nu trebuie dus în locurile publice unde se folosesc pocnitori, așa cum am văzut în noaptea de Anul Nou. Ba era bietul câine și fără lesă ! Păi e logic că va fugi când aude zgomotele puternice.

Despre ce trebuie făcut cu câinii în această perioadă a anului, ar trebui să se informeze fiecare posesor. E păcat nu de cel ce are, el poate să-și ia altul dar gândiți-vă că acel suflet suferă de foame, sete, teamă sau este luat de oameni care-l chinuiesc.

Fiți responsabili cu animăluțele pe care le luați în viața voastră. ele contează pe voi, vă oferă ceva neprețuit la schimb. Iar relația om-câine este un miracol frumos pe care știința, oricât s-ar strădui, nu-l poate explica . Chiar plătită cu ani din viața noastră !

A bea cu măsură ….antică 😂!

Reprezentativ

Cred că zilele astea v-a fost tare greu la unii ! Adică la unii cu sarmalele, la alții cu cozonacii și plăcintele, la alții cu….. Hai s-o zic, ce mă tot învârt pe aici, cu păhărelul cu zaibăr ! Ba cel cu palincă ! Ba nu, cu whiski ! (Să nu mă corectați că s-ar scrie whiskey, unul de la cavaleria .ro zice că scoțienii au scos E-ul din cuvânt de zgârciți ce sunt ! ). De votcă nu mă pronunț, e periculos, doar dacă e mascată în vișinată 😉 !

Dacă nu ați avut cantități suficiente, pe măsura musafirilor care sigur v-au călcat pragul, atunci să vă așteptați să sughițați de la câtă bârfă vă paște 🤣(știu cum e asta, am eu un trecut de bună gazdă de care vreau să mă dezbrac, vreau să devin ca mama lui Zdreanță, așa mi-am propus când bătea orologiul de schimbarea gărzii dintre ani !). Puteți însă să aveți voi crame întregi de băutură, unii tot se sperie că rămân pe uscat, așa că își umplu paharele până la buză, vă pătează fețele de masă și covoarele, pun și pe ei să arate apoi vecinilor, poate și polițiștilor de circulație ce bine au petrecut, mă rog ! Dintre surprizele istoriei mele ca gazdă în bojdeuca mea din muscelele argeșene, cea mai tare a fost când doi amici, de altfel oameni ce se vroiau serioși în restul zilelor, pitiseră berea în mașină, pe un ger cumplit și i-am surprins în magazie între lemne bând ca vinovații ! Sărmanii netrebnici, prietenii ăștia 😂 nu aflaseră ce aveam noi în beci că altfel dormeau acolo pe sticle !! Ei, amintiri dulci, omul e și el un animăluț haios, după cum îl gâdili sub bărbiță sau îi pui vasul cu lichide nobile în mână .

No, de anul ăsta m-am deșteptat, mi-a venit mintea la cap și le-am dat invitaților câte un pahar special, fiecare cu al lui, marcat pe fiecare mascul să nu se împerecheze virușii din Moldova cu ăia din Ardeal și Oltenia, deși la farmacia inimii era deschis și de revelion . (Cum, discriminare ? Calm! Am dat și la dame că și ele au fost, este oameni bachici ! Dar așa se zice, bărbații văd femeile ca alea rele, femeile pe bărbați !)

Ce pahare speciale le-am dat ?! Mergeți pe https://sufletdeturist.ro și aflați dacă vă plac. Dacă da, iau un camion când merg în Grecia și vă aduc și vouă. Doar dacă găsesc modelul acela din poză, altfel nu 😅 Când ajung în Grecia ?! Păi întâi să strâng mesele de la Crăciun, Anul Nou, Sf. Ion………

Un an minunat să aveți, un suflet cald mereu, plin cu veselie și iubire, cu spor în tot ce faceți și cu măsură bună la bani, mâncare, excursii, petreceri și …zaibăr 🥂 🍻 🍷🍹

Homo supermarketus

Reprezentativ

Anul acesta deși Crăciunul a fost destul de bine poziționat în calendarul săptămânii, totuși ziua de luni a fost un calvar pentru șoselele și magazinele bucureștene. Pot spune că sunt ceva ani de când n-am mai văzut așa nebunie în supermarket, la piață și pe drumuri. Nu că ar fi fost singura zi astfel dar luni a excelat. Sincer, mă întreb ce-au putut cumpăra oamenii de a fost așa nebunie, având în vedere că și în celelalte zile, sâmbătă și duminică, a fost la fel. Ca un exemplu, pentru bucureștenii care cunosc magazinele, duminica dinaitea Crăciunului la Dedeman din Colentina nu se putea parca deoarece locul amenajat era ocupat în cea mai mare parte de mașinile venite la Carrefour, magazin ce avea parcarea plină până la ultimul locușor nemarcat. O cofetărie bună dintr-un cartier bucureștean – Aviației – avea în fața magazinului o mare de oameni de parcă era anul 1988 -1989 și se vindea hârtie igienică ! Ba ce să spunem de întâmplarea din parcarea unui mall unde s-a permis intrarea a încă un număr de câteva zeci de mașini peste capacitate și care s-au blocat în subteran, eliberând o mare cantitate de gaze toxice. Oamenii prinși în capcană au fost nevoiți să sune la 112 pentru a putea ieși sau recupera mașinile abandonate când și-au dat seama de pericol. Putea fi o tragedie acolo ! Cine se face vinovat ?! Cine a permis intrarea mașinilor când locurile erau ocupate toate ?! Unde sunt normele de funcționare a unei parcări subterane și cine le verifică ?! Tăcere! Dar dincolo de neglijența comerciantului și autorităților statului cu rol de control, mă întreb ce au avut de cumpăart acei oameni care au venit cu copii mici în brațe, familie completă de parcă unul din soți n-ar fi fost capabil să umple căruciorul cu tot ce vroia, protejând astfel micuța ființă ce ar fi putut oricând contracta o boală gravă dar cu transmitere rapidă aglomerație.

Cât s-a mâncat nu încerc să socotesc. Este imposibil. Mai ales dacă mă gândesc că și frigiderul nostru a fost pe supraplin, că am avut și alimente ținute afară la frig dar că au fost achiziționate din timp, fără nebunia înghesuielii și cozilor și că nu mi-a lipsit nimic. Ce mă uimește, an de an, este goana aceea nebună la cumpărături de a doua zi de după Crăciun, An Nou ori Paște, singurele zile când supermarket-urile sunt complet închise. N-am văzut o astfel de înghesuială nicăieri unde se hrănește cultura, nu, nici vorbă ! De fapt a ajuns o aventură, dacă nu iubești aglomerația cruntă, să te duci duminica în special să-ți cumperi un șurub, o șosetă, o pernă sau un kil de lapte ! Ba dacă-ți iei doar un coș de mână și nu un cărucior, apăi ești privit curios, ca pe o rara avis, exact invers decât te privesc în străinătatea civilizată când te văd cu căruciorul vârfuit, în condiții normale , nu în vreme de război sau calamități. De fapt, sărbătorile la noi au devenit vremuri de criză ! Criza omului modern care pierde esența, iubirea, căldura sufletească. Dacă urmăriți constant paginile turistice comune, veți constata că numărul turiștilor fericiți este în creștere în orașele care debordează de istorie dar au un mall mai acătări. Unii turiști chiar nici nu știu altceva despre acel oraș decât acel mall unde el, consumatorul, se simte împlinit și fericit fizic!

Toate astea mă fac să cred că omul zilelor noastre a devenit din Homo sapiens un veritabil Homo supermarketus !