Unii bărbați se străduiesc o viață întreagă să înțeleagă femeia. Alții se ocupă de lucruri mult mai ușoare, cum ar fi teoria relativității.
Albert Einstein
Bine a zis misoginul Einstein! Doar că în lumea reală există și reciproca, anume că multe femei se străduiesc intens să înțeleagă bărbații. O lume care se naște în egalitate dar devine încă din primele clipe de viață, divizată! Și se pare că tot continuă să se divizeze. Când era nevoie de el și ea pentru a perpetua specia, chiar nu înțeleg dorința aceasta ca o jumătate să fie șefi, adică doar ei! Acum se pare că nu mai avem nevoie de tradiții pentru a ne înmulți din moment ce știința a evoluat atât de mult încât poate crea embrioni umani din alte celule decât cele tradiționale. Pe care embrioni îi poate crește orice fermă de … utere artificiale!
Secole la rând, peste un mileniu, femeile au fost ținute într-un fel de sclavagism, mai mult sau mai puțin confortabil, de către bărbați. Bine, au fost și bărbați în antichitate care au respectat creația zeilor, femeia, lăsându-i cale liberă spre educație, dragoste, meserie, organizarea vieții proprii. Eu m-am întrebat adeseori cum de culturi diferite din vremuri străvechi, grupuri umane care practic n-au avut niciun fel de legătură fizică, civilizații de pe continente despărțite de largile lucii oceanice când nu se cunoșteau plutele de navigat ori bărcile, au aplicat aceeași politică a supremației masculine? Sau mai nobil spus, patriarhatul! Vorba cântecului, rămâne un mister.
Azi ziua femeii este urlată cu mare pompă comercială! N-am iubit niciodată această zi știind cum a apărut, cât de manipulatoare a fost în politică, ce urât au folosit rușii femeia și nu doar ei. Dar totuși femeia ar trebui sărbătorită cu respect, pe un podium egal cu al bărbaților. Căci doar împreună au reușit să-și ducă cumva misiunea tainică pe această planetă. Fiecare în propria etnie, fiecare în grupul ei de femei, fiecare individual. Restul, zisele neînțelegeri dintre bărbați și femei, sunt doar neînțelegerile dintre femei și femei, bărbați și bărbați, căței și pisoi, sunt orgolii și proastă autoeducație. Și de ce nu, mult bigotism!
M-am oprit azi doar la un grup restrâns dintre femeile lumii care au fost înjosite de-a lungul istoriei: cele asiatice, o parte dintre ele și la o temă care a dus la scrierea, copy-paste, a zeci de articole în social media și old media română a anului 2024-2025. Cineva cică descoperise un lucru senzațional în mileniul acesta în care toți oamenii vor diplome universitare pe gratis, mai ales în psihologie și drept, însă nu știu să bată un cui ori să coasă un nasture! Nu știu bine să scrie în limba maternă! Au descoperit Nüshu, scrierea femeilor!
Nüshu, scrierea femeilor
Dintre miile de alfabete specifice bărbaților, iată unul despre care știm că este specific doar femeilor.
Ce e Nüshu? Păi să vedem ce zice UNESCO, unde scrierea aceasta face parte din Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității:
Nüshu sau Nu Shu (în chineză 女书), în traducere cu numele de „scrierea femeilor”, este singurul sistem de scriere cunoscut din lume creat și utilizat exclusiv de femei. Provenind din regiunea Jiangyong a provinciei Hunan, China, acest script a funcționat timp de secole ca un cod secret, ascuns privirilor bărbaților, permițând femeilor să-și exprime suferințele, bucuriile și experiențele într-o societate chineză feudală profund patriarhală.
Așa este, China a fost mii de ani o societate complet patriarhală. Cele trei obediențe, adică cele trei supuneri ale femeilor, reprezintă un cod moral confucianist de conduită în China antică și imperială, emis se pare în timpul dinastiei Song. Acest set de reguli impunea femeilor să fie supuse autorității masculine pe parcursul întregii lor vieți: a tatălui, apoi a soțului și în caz de văduvie, a fiului cel mai mare. Oricât de grele erau primele două, ultima putea deveni criminală, fiul impunându-i mamei castitatea văduviei dar lăsând-o practic să moară de foame ori să se sinucidă! Pentru că văduva nu avea din ce trăi dacă nu se recăsătorea!
Deși majoritatea site-urilor au preluat informația că această scriere este veche doar de aproximativ 400 de ani, pot spune că ea prin 1611 ajunsese deja la o formă avansată. Adică deja cunoștea cam 700 de caractere, femeile altfel analfabete vis à vis de scrierea oficială cunoscută de bărbați, foloseau acest limbaj prin desenare pe hârtie și alte materiale, prin broderie, poezie și cântec. Unii cred că scrierea datează din dinastia Song, acum aproximativ 1.000 de ani. Sunt și cercetători care susțin că scrierea a fost creată acum mai bine de 2.000 de ani, fiind una dintre numeroasele limbi tribale răspândite în China înainte ca primul împărat, Qin Shihuangdi, să unifice țara în 221 î.Hr. Alții cred că a provenit din Dinastia Shang, acum mai bine de 3.000 de ani. Această idee vine de la oasele oracolare, numite jiaguwen, care erau inscripționate cu caractere asemănătoare Nüshu și care erau folosite în practicile divinatorii din dinastia Shang. Totuși o legendă locală pare a infirma aceste păreri, ea spune că Nushu a fost scrisă pentru prima dată de o concubină imperială în secolul al XI-lea, care nu dorea să îi fie citită confesiunea tristă despre locul unde era și așa a inventat alfabetul Nüshu. Acesta a evoluat probabil în perioada dinastiei Qing (1644-1911). Alți cercetători pretind însă că această scriere ar fi fost inventată în sec. XIX .
Cert este că s-a folosit până în sec. XX, până când fetele au avut dreptul la învățământ egal cu băieții. Tot prin sec. XIX sau XX a fost numită Nüshu. Apoi a venit regimul comunist care a interzis-o total, multe materiale scrise în Nüshu au fost distruse intenționat din ordinul lui Mao Tse Tung iar cei ce dețineau scrieri ori foloseau limbajul, erau condamnați la închisoare.
Scrierea se numește și scrierea lacrimilor deoarece a fost singurul mod al femeilor chineze din mediul rural sau zonele urbane mai jalnice, ființe ce nu aveau dreptul de a merge la școală, de a învăța să scrie și să citească. Folosind scrierea femeilor puteau să-și transmită sentimentele, sfaturile de supraviețuire într-o lume în care ele trăiau izolate în cătune și sate de unde nu aveau voie să iasă. Ba mai mult, când ajungeau la vârsta adolescenței, erau închise în podurile caselor unde nu făceau altceva decât să coasă, să deseneze, să împletească haine. Era ceva oarecum asemănător cu viața femeilor din Afganistanul de astăzi căci și în China scrisul și cititul fuseseră un privilegiu doar al bărbaților. Trebuie adăugat că femeile sau fetele unei perioade de aproape un mileniu, dintr-o anume zonă a Chinei, nici măcar nu-și puteau permite să se viziteze cu alte femei din apropierea casei pentru că mersul normal pentru ele era un mare chin. Erau practic acele ființe handicapate de la vârste fragede de 2-5 ani, cărora li se modifica talpa piciorului prin zdrobirea oaselor astfel ca la maturitate aceasta să nu fie mai mare de 9 cm lungime. O tortură greu de imaginat ce producea dureri cumplite ani de zile, greu de înțeles că se poate aplica unor copile nevinovate doar dintr-un fetiș sexual.
Caracterele Nushu sunt structurate prin patru tipuri de linii, inclusiv puncte, orizontale, verticale și arcuri. Se mai numește și scriere în formă de țânțar sau caracterele de țânțar cu picioare lungi deoarece liniile subțiri ce se pot încadra în forma unui romb, arătau de parcă ar fi fost desenate de picioarele unei insecte mici. Scrierile sunt pe verticală, de la dreapta la stânga.
Femeile scriau pentru rudele lor feminine sau pentru prietenele numite surori jurate. Apoi mai erau scrisorile de ziua a treia de la casătorie, numite sanzhaoshu, prin care prietenele, mamele și bunicile trimiteau sfaturi tinerelor mirese și le susțineau în perioada de acomodare în noile lor case. În limbajul nostru ar fi un fel de manual în care primeau sfaturi despre viața intimă, de consolare pentru că de cele mai multe ori erau mirese vândute dar și sfaturi despre cum să se poarte în casa socrilor. Femeile mature își mai făceau și autobiografii iar bârfele se transmiteau prin cântece, poezii, batiste brodate, evantaie.
Zhou Shuoyi, primul bărbat care a dezlegat Nüshu
Scrierea a servit odată drept alfabet fonetic pentru dialectul local – vorbit cu voce tare, nüshu era pe deplin inteligibil pentru orice locuitor al regiunii – dar odată scris , a devenit ininteligibil pentru bărbați,
scrie wild china. Cu alte cuvinte, bărbații puteau înțelege partea vorbită a Nüshu, cea care era folosită în cântece și tradiții locale publice dar nu cunoșteau și nu înțelegeau scrisul, pentru simplul motiv că nu cunoșteau alfabetul. Adică nu puteau descifra mesajele scrise! Ei bine, primul bărbat care a descifrat alfabetul Nüshu, de fapt semnele căci ele reprezintă silabe și nu litere,a fost Zhou Shuoyi, cel care a și publicat un dicționar în anul 2003. Dar pentru asta a suferit 20 de ani de închisoare în timpul dictaturii Mao Tze Tung, pierderea multor materiale originale care i-au fost confiscate și arse. Cum a descoperit bărbatul scrierea? Simplu, prin anii 1920 o mătușă, prin căsătorie, a adus în casa familiei cărțile scrise în limba femeilor prin care erau învățate cum să se comporte decent și corect cu soții și mai ales cu socrii în casa cărora se mutau. Copilului i-a plăcut scrierea elegantă și cu timpul a început să studieze materialele existente, ajungând ca matur, specialist dialecte chineze, să cerceteze oficial limba în Biroul Cultural Jiangyong, în anul 1954. Doar că liderii Revoluției Culturale din anii 1960 a lui Mao Zedong, nu au fost deloc încântați deoarece ei doreau ștergerea istoriei milenare a Chinei și ridicarea unei țări noi, moderne, China Nouă! „Mi-au ars toate dosarele de cercetare și am fost trimis în lagărul de muncă și eliberat abia în 1979, după ce am petrecut 21 de ani acolo.” Limba era considerată periculoasă și oricine avea cea mai mică cunoștință despre ea, era denunțat partidului. De frică, nimeni nu a mai încercat să învețe limba ori să o folosească iar femeile care puteau vorbi și scrie Nushu au rupt tradiția de a o transmite fetelor și femeilor generațiilor mai tinere. Abia după anii 1980, când nebunia Mao s-a mai calmat prin moartea tiranului, Zhou a reușit să publice un articol despre Nushu, ducând astfel la învierea unei seculare și unice tradiții feminine. Articolul său a fost imediat remarcat de studenții și cadrele universitare din China și foarte important, din Italia, Franța, Germania și Statele Unite.
Reluarea activității lui a pornit de la faptul că Lin Lee Lee de la Universitatea din Minnesota a scris că o femeie din comitatul Jiangyong, care își vizita rudele la Beijing în 1982, le-a uimit cântând și apoi scriind într-o limbă și un sistem de scriere pe care nu le puteau înțelege. Rudele au trimis copii ale scrierilor unor cercetători pentru limba chineză, a spus ea într-o prezentare la o conferință, iar cercetările asupra straniului sistem de scriere feminin au început. Atunci s-a implicat iarăși Zhou Shuoyi, mai ales că deținea ceva originale și deslușise taina acestei scrieri.
Cred că merită o paranteză la cele scrise mai sus, pentru a vă îndemna să citiți despre Revoluția culturală sau Marea Revoluție Culturală Proletară a Chinei lui Mao, să citiți despre ce a vizat ea: Distrugerea Celor Patru Lucruri Vechi, adică Ideile vechi, Vechea cultură, Vechile obiceiuri, Obișnuințe vechi. În anii aceia s-a pierdut imens din cultura multimilenară a Chinei, au fost distruse opere de artă, temple, arse manuscrise rare, artiștii au fost torturați după arta pe care o practicau, adică pianiștilor le-au fost zdrobite degetele, balerinilor și acrobaților picioarele, pictorilor li s-au scos ochii, profesorii au fost vopsiți pe față cu cerneală și trimiși în agricultură, și tot așa. Ba mai mult, chiar Mao a încercat să vândă către SUA câteva milioane de femei intelectuale! Despre cel mai mare ucigător de oameni (se zice peste 70 milioane) și distrugător de cultură din istorie, cel ce i-a depășit chiar pe Ginghis Han și pe Stalin, Mao Tse Tung sau Mao Zetung, am scris și în articolul despre vrăbii pe care chiar vă rog să-l citiți.
Nüshu azi
Cum spuneam, după anul 1982 Nüshu a fost redescoperită ca un bun național chinez. Au fost căutate femei care învățaseră cândva scrierea și vorbirea Nüshu, au fost înregistrate și au apărut în presa internațională. Scrierea a intrat în Patrimoniul UNESCO. Guvernul chinez a dat autorizație la 12 femei să predea Nüshu, alese doar dintre cele care au avut în familie mame sau alte rude cunoscătoare. Există și un muzeu al scrierii lacrimilor femeilor unde sunt expuse scrieri originale, atâtea câte au scăpat gardienilor lui Mao, uneori simpli puști de 14 ani aproape analfabeți. Sunt expuse condeie din bambus cu care se scria pe hârtie ori pânză, broderii, evantaie, cărțile zilei a 3-a, poezii de o profunzime rară dacă ne gândim că practic erau compuse de femei voit analfabete ale sistemului școlar al secolelor trecute, femei izolate în casele lor. În muzeu este expusă și o monedă pe care este inscripționat textul: toate femeile din lume sunt membre ale aceleiași familii. Moneda este din perioada Rebeliunii Taiping din 1850 însă nu se știe de ce a fost emisă. Revolta Taiping poate fi un memento a ceea ce se poate întâmpla cu un popor dacă alege un conducător ce se consideră cumva divin, frate cu Isus ori doar un bun vorbitor cu extratereștrii….
Dar astăzi nu se mai folosește frecvent scrierea de țânțar, un motiv fiind educarea femeilor în școli asemenea băieților, apoi scrierea a fost interzisă prea mult timp, cam jumătate din sec. XX, încât nu s-a mai transmis de frică. Ultima vorbitoare nativă, Yang Huanyi, cea care învățase scrierea în primii ani ai sec. XX, a murit în anul 2003 la vârsta de 95 sau 98 ani, după ce a a ajutat la documentarea a sute de caractere Nüshu pentru lingviști, după redescoperirea acestei limbi din anii 1980. Povestea Yang că a fost deosebit de fericită când la vârsta de 10 ani tatăl ei a plătit o profesoară pentru a primi lecții de scrierea femeilor.
Au început să apară cărți despre această scriere ori doar literatură de ficțiune istorică, cum este romanul Floarea de Zăpadă și evantaiul secret al autoarei Lisa See. Acum mulți ani am văzut și impresionantul film făcut după romanul autoarei Lisa See.
Și totuși tinere femei de azi, în general cele cu un nivel cultural ridicat, deci invers decât în trecut, au început să folosească silabele scrierii lacrimilor femeilor pe platforma de social media chinezească Xiaohongshu, când își împărtășesc informații despre modă, gastronomie și mai ales turism! Contrar a ceea ce s-a spus, nu discută despre politică, droguri ori religie nici măcar în această limbă a secretelor, știut fiind că sistemul de urmărire a cetățenilor chinezi este aproape de perfecțiune….
La mulți ani tuturor femeilor lumii!
Gânduri pe tastatură, gânduri de citit.... 