Reprezentativ

Siropul de arțar

Continuare de aici : Mierea de albine, alimentul trecutului ?!

Înainte de 1990 noi cei ce trăiam în țara asta, dacă nu aveam diabet, foloseam masiv doi îndulcitori: zahărul și mierea de albine. După acel „89 viața noastră a luat-o un pic razna și am început să cunoaștem alimentele fabuloase la care salivam înainte când priveam filmele americane, mai rar la cinema și mai des ilegal prin casele care dețineau tehnica aceea scumpă și interzisă. Așa am ajuns treptat să avem de ales între numeroși îndulcitori, care de care mai fabuloși dar și mai scumpi. Toți promit o viață fericită fără boli sau kilograme în plus. True or false ?! După mine, undeva ca o medie, true and false !

Azi mă opresc puțin la celebrul sirop de arțar, alimentul amerindienilor, azi al întregii planete.

Siropul de arțar este un îndulcitor bun dacă este original și nu un fals. Ca și consumator nou, e greu să faci o diferență între cel bun și cel falsificat. Oricum noi cei neobișnuiți cu acest produs facem greu diferența între original și un fals reușit. Doar după gust și parfum nu se poate să deosebim produsul să le deosebim pe cele două.

Siropul de arțar se obține în principal din seva dulce ce se găsește primăvara din abundență în trunchiul copacului arțar negru sau de piatră, pom ce este pe tot cuprinsul Canadei. Această sevă bogată în zahăr are un rol în viața plantei. Pe scurt ea se formează toamna din amidon și rolul ei este de a proteja și hrăni arțarul. Primăvara este destul de concentrată în zaharuri, este plăcut aromată așa că oamenii au căutat metode de a o culege. Înțeapă bietul copac, introduc un tub în trunchiul lui și tot pe pom atașează vase de colectare. Singura perioadă de colectare a sevei de arțar este primăvara, într-o perioadă de șase săptămâni, începând în februarie sau martie, după condițiile meteo.

Siropul de arțar se produce majoritar în Canada, cam 80% dar a ajuns atât de mult căutat datorită reclamelor încât a fost nevoie de înlocuitori. Și nu mă refer la cel făcut din zahăr și cu esență de arțar că acela chiar este un fals grosolan, Mă gândesc la un alt sirop, destul de slab calitativ dar cu gust apropiat, siropul de mesteacăn. Cum spuneam, cererea a fost atât de mare pentru siropul de arțar încât în secolul trecut s-au căutat înlocuitori. Și s-a găsit mesteacănul din care se face un sirop mai slab calitativ, siropul de mesteacăn. Problema cu acest sirop este că fiind asemănător la gust cu cel de arțar, a început să fie produs masiv în țări care au bogate culturi de mesteceni adică în Rusia și alte state ale fostului URSS sau în nordul Europei. Diferențele între seva de arțar și cea de mesteacăn sunt mari calitativ, de aceea și siropul de mesteacăn este mult mai ieftin. Se folosește fie singur, fie în amestecuri dar cu esență de arțar pentru siropul fals de arțar. Dar seva mesteacănului este mult mai săracă în zahăr, în minerale și vitamine, ultimele presupun că sunt doar pe hârtie. Seva de mesteacăn pentru a se îngroșa și concentra în zahăr, are nevoie de o încălzire cu mult mai lungă decât cea de arțar. Pentru a obține 1 l sirop de mesteacăn este nevoie de aproximativ 80 – 140 l sevă proaspăt strânsă. Însă pentru siropul de arțar se folosesc maxim 35 – 40 l sevă proaspătă, un pom de o anumită vârstă putând da până la aproximativ 1500 l pe sezon.

Marii producători sunt Canada – 80 % din producția mondială – și SUA. Dar fiecare are propriul sistem de etichetare așa că atunci când cumpărăm ar fi bine să le știm pe ambele. Siropul de arțar exportat de Canada are patru clasificări: Light Extra / AA, rafinat, deschis la culoare dar obținut în cantități mici, foarte scump, Light / A un sirop aromat bun, Mediu / B este mai închis la culoare și cu un gust mai accentuat, Amber / C un sirop cu irizații de chihlimbar și un gust destul de puternic de arțar și în fine Siropul industrial / D, foarte colorat și foarte parfumat. Fiecare din aceste categorii are o cantitate diferită de zahăr, minerale și alți produși naturali și pentru a-l nimeri pe cel bun în magazin, e nevoie de conștiința vânzătorului. Specialiștii spun că siropul de arțar natural nu îngheață, nu face cristale. Ar fi un mod de a-l verifica căci pe piață există acel sirop de clătite, o etichetă care trebuie să dea de gândit fiind făcut din cu totul altceva decât sevă de arțar și periculos de ieftin. Dar ar mai fi de spus că sunt deja producători care și-au modernizat instalațiile și folosesc pentru colectarea sevei de arțar tuburi de plastic (un material blamat de altfel). Aceste tuburi însumează kilometri doar pentru o singură plantație. Deci dacă ar fi să ne gândim bine, degeaba ne bucurăm că în magazin siropul de arțar este în recipient de sticlă.

Canadienii au un adevărat cult al acestui aliment. Au un festival dedicat lui, au degustători pasionați care se ghidează după regulile degustătorilor de vinuri, știut fiind că în siropul natural de arțar pot fi identificate aproape 100 de arome unice. Au studii serioase privind beneficiile acestui sirop dar, să fim serioși, ale siropului natural fără adaosuri.

Nu voi copia aici în articol compoziția chimică a siropului de arțar. Ar putea fi o informație falsă. Dovedit este că seva de arțar conține mai multe minerale benefice organismului, mulți aminoacizi dar infim de puține vitamine, pierdute în procesul de transformare în sirop. Apoi e bine de știut că extracția sevei de arțar, este un proces ce durează șase săptămâni și dă o sevă diferită, la început mai bogată în nutrienți decât cea din final. Tot așa, seva diferă de la an la an, de la un sol la altul și după condițiile meteo. Deci și siropul este diferit.

Se spune că în timpul ultimului război mondial oficialitățile americane recomandau populației să folosească drept îndulcitor siropul de arțar și nu zahărul alb. Să nu credeți că motivul era sănătatea oamenilor. Doar prețul căci pe atunci zahărul era foarte scump și siropul de arțar foarte ieftin. Plus că cei care doreau, mergeau și strângeau seva pomilor pe care apoi o fierbeau singuri preparându-și îndulcitorul. Între timp lucrurile s-au inversat, siropul de arțar a ajuns la un preț exagerat fără să avem o garanție că cel mai scump este chiar 100% natural. Motivul a fost cererea tot mai mare, exportul din Canada în toate colțurile lumii civilizate în timp ce suprafața acoperită cu pădurile de arțar care dau sevă bună a rămas cam aceleași, adică toată Canada dar și Alaska. Deși în lume cresc peste 40 de specii de arțar, nu toate dau o sevă bună pentru acest sirop. Am și eu în curte un arțar frumos, tare falnic dar nu …dulce.

Așa arată pădurea de arțari timp de șase săptămâni de primăvară, cel mult până în aprilie. Copacii sunt găuriți și bidoanele de recoltarea sevei sunt prinși zdravăn de trunchiul nevinovat. La fel se întâmplă și cu mestecenii. Oricât am încercat, eu n-am descoperit nici un studiu asupra calității pomilor de la care se adună anual această sevă. Mă gândesc că genetic ar putea fi afectați și ei după repetarea anuală a procedurilor, având în vedere că amerindienii căutau în fiecare primăvară copaci fără răni vechi.

Seva adunată se prelucrează industrial pentru comerț, trecând prin mai multe etape de filtrare și fierbere, după cum se dorește produsul final. Cei care își fac singuri acest sirop, se duc la cabanele de zahăr, locuri speciale pentru fierberea sevei. Nu prea este indicat de fiert în casă, aburii antrenează ceva rășini, mai ales la mesteacăn, ce se depun pe obiecte și perete în zona de fierbere.

Probabil mulți ați auzit sau încercat dieta de slăbit folosită de Naomi Campbell: 6 sau 10 zile să nu consumi decât limonadă îndulcită cu sirop de arțar. Să fim drepți, este o dietă periculoasă de înfometare așa că o poți ține bine mersi și cu limonadă cu zahăr. Oricum, medicii nu o recomandă. Și ca o paranteză, ar trebui să meditați îndelung atunci când vă hotărâți pentru o anume dietă de slăbit, când citiți etichete sau materiale bogate în informații de specialitate care doar aparent vă dau impresia că înțelegeți ce este acela quebecol de exemplu, ca să fiu în tema articolului (un produs ce se formează în timpul fierberii sevei de arțar, structură chimică ce nu se găsește în natură deci ar trebui să ne dea de gândit când considerăm siropul de arțar un produs 100 % natural).

Ar fi multe de spus despre acest îndulcitor american. Poate că vă întrebați de ce nu insist pe compoziția lui în minerale (bogat în mangan și zinc), aminoacizi, fitohormoni, enzime, tipuri de zaharuri și la ce ar putea ajuta acestea organismul nostru. Sau din contră, care sunt efectele negative la un consum constant pe termen lung. Răspunsul este simplu: sunt cuvinte doar pe o etichetă, majoritatea dintre noi, cei care nu avem studii de specialitate pe aceste ramuri, preluăm aceste cuvinte mecanic, fără să le înțelegem precum un biochimist, un medic sau un farmacist.

Articolul viitor va fi despre siropul de agave, un alt îndulcitor celebru. Mai ales că cel adevărat se extrage din Agave Tequiliana și asta deja spune multe 😉!

Reprezentativ

Legenda mâinilor de rugăciune

Căutând desenul Mâinile de Albrecht Dürer pentru a-l alătura într-un alt articol dedicat operei stradale din Atena și din care s-au inspirat grafferii, intitulată Mâini rugându-se, am găsit frumoasa legendă creată nu se știe de cine dar impresionantă. Deși foarte veche, a circulat liber totuși o vreme dar în 1933 cineva a publicat-o dându-se drept autorul cu drepturi depline.

Mâinile, așa cum și-a intitulat Dürer desenul, este de fapt o schiță în cerneală și creion pe hârtie albastră și face parte dintr-un grup de studii pentru o lucrare bisericească, un altar, la început de sec. XVI. Deși circulă această legendă sub diferite variante, totuși analizând biografia artistului datele nu corespund. Se pare că artistul și-a desenat propriile mâini. Dar mie mi-a plăcut mult legenda, o poveste despre iubire, jertfă, destin implacabil și povara unui suflet nevinovat.


Legenda mâinilor în rugăciune

În secolul al XVI-lea, într-un sat mic lângă Nürnberg, a trăit o familie cu 18 copii. Pentru ai putea hrăni, Albrecht Dürer Bătrânul, tatăl, lucra ca profesor, plus orice altă muncă pentru a-și întreține familia. Doi dintre copiii săi, Albrecht cel Tânăr și Albert, au avut un vis. Amândoi au vrut să facă studii despre artă la o școală de renume a vremii dar știau că familia nu-i poate întreține. Până la urmă tinerii au crezut că au găsit o rezolvare bună a marii lor probleme : vor da cu banul și vor stabili ca cel ce va avea pajura să urmeze școala de arte timp de patru ani, susținut de fratele celălalt care va lucra în mină. După terminarea studiilor, fratele artist îl va susține la studii pe celălalt, fie din vânzarea picturilor, fie lucrând la rândul lui în mină.

Albrecht Tânărul a câștigat și a plecat la Nürnberg. Fratele său Albert a coborât în ​​mine pentru următorii patru ani și l-a întreținut pe Albrecht care a devenit imediat foarte cunoscut și apreciat pentru talentul său.  Picturile lui Albrecht aveau mare căutare și erau plătite cu bani buni. La terminarea studiilor, tânărul artist întors acasă a fost sărbătorit de familie. Albrecht nu-și uitase promisiune, acum era rândul lui să-l întrețină la școală pe Albert:

-Și acum, Albert, binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum poți merge la Nürnberg pentru a-ți urmări visul și mă voi ocupa de tine.

Albert însă a dat un răspuns uluitor care a transformat bucuria familiei în mare durere: – Nu, frate, nu pot merge la Nürenberg, este prea târziu pentru mine. Privește mâinile mele. Oasele din fiecare deget au fost zdrobite cel puțin o dată și, în ultima vreme, am suferit de artrită atât de grav la mâna mea dreaptă încât nu pot ține nici măcar un pahar pentru a vă întoarce toastul. Nu, frate, pentru mine este prea târziu dar mă bucur că am putut să duc la capăt promisiunea de a te întreține întreaga perioadă de studii.

Deși autorul și-a numit lucrarea Mâinile, cei care au fost impresionați de poveste au numit desenul Mângăind mâinile. Au considerat desenul o mângâiere pentru jertfa fratelui său.

Talent și voință, daruri divine plătite din greu, așa cum a spus acum cinci secole chiar Dürer:

De ce mi-a dat Dumnezeu un talent atât de magnific?!

Este un blestem dar și o mare binecuvântare !

Reprezentativ

Mierea de albine, alimentul trecutului ?!

Spuneam în articolul trecut că mierea de albine este un aliment foarte vechi. Apoi a devenit și medicament, singură sau în amestecuri cu fructe sau părți de plante. Deși s-a găsit în Spania un desen rupestru din anul 7000 î.Hr. care dovedește că mierea era consumată de om de atunci iar acest obicei a continuat neîntrerupt până în zilele noastre, mierea a devenit mai nou un aliment blamat. Studiile științifice se bat cap în cap, oamenii nu știu ce să mai creadă și aleg să consume alți îndulcitori mai puțin benefici organismului nostru adaptat acestei regiuni geografice și tradițiilor vechi. De ce oare ?!

România este pe un loc fruntaș ca producător și exportator de miere naturală dar este în coada listei în ceea ce privește consumul acesteia. În timp ce un european din vest consumă cam 2 – 5 kg de persoană anual, românii au o medie de aproximativ 0.500 kg anual . Dar la zahărul rafinat stăm exact invers: europenii cam 16 kg de persoană, românii 30 kg ! Oare de ce consumă vesticii atâta miere ?! Se îmbolnăvesc singuri, intenționat ?! Căci după multele articole pe care le-am citit recent cum că mierea e toxică sau că omul e un criminal chinuind albinele, cam așa reiese cu vesticii. La noi se consumă destulă miere din cupaje (amestecuri) dar cel mai mult miere falsificată produsă în țară sau adusă din afară. Motivele sunt două: dezinformarea interesată asupra calității și compoziției îndulcitorului natural și apoi prețul mai ridicat al mierii de calitate. Am constatat că este mai ușor să te iei după reclame decât să te documentezi puțin și să analizezi singur informația. Și cum e dovedit că generațiile actuale sunt depășite de cantitatea de informație pe care nu o pot sau nu vor să o verifice, problema e clară. Aveam să mă conving de faptul că reclama este rege acum câțiva ani când am trimis în afară niște miere de mană dar persoana care trebuia să o dea copilului a considerat că este mult mai bună mierea de manuka, extrem de scumpă. Noroc că magazinul naturist care comercializa produsul a refuzat să-i vândă după ce a aflat că este pentru un copil de cinci ani. I-a oferit un sortiment de miere de manuka diluată, 40% manuka și restul de 60% miere obișnuită europeană. Aflând acest fapt, am studiat puțin această miere și m-am lămurit de ce nu se dă așa oricum. Nu sunt producător de miere, doar consumator dar mi-am băgat nasul și neuronul destul de adânc în fagurele cu informații de calitate. Dar să le luăm pe rând și v-aș propune un sumar despre tipurile de miere românești și din lume.

În primul rând v-aș aminti că mierea naturală este de proveniență florală sau din sucurile dulci secretate de frunzele sau scoarța copacilor și arbuștilor din păduri. Și ar mai fi o categorie, mierea din ceaiuri parfumate și zahăr, că de, nu toți apicultorii sunt corecți. Dar aici vorbim doar de mierea de albine naturală.

Mierea florală este cea produsă de albine din nectarul florilor și pe care acesta îl prelucrează cu ajutorul unor glande, producând lichidul frumos colorat și aromat, bogat în zaharuri naturale, vitamine, minerale, enzime, antibiotice naturale și câte alte substanțe. Aceasta este monofloră când nectarul este majoritar de la o singură plantă, lucru ce se poate face doar dacă stupii sunt într-o plantație întinsă sau este miere polifloră dacă albinele culeg de pe pajiști, fânețe sau alte locuri cu o multitudine de plante.

Mierea monofloră este de nenumărate feluri, de la cea de salcâm, tei, cimbru, coriandru, zmeur, rapiță, floarea soarelui, prun, iasomie, păducel, trifoi, lavandă, eucalipt, mentă, etc. Acum cred că oricine își poate închipui că produsele cele mai bune provin din zonele care au culturi întinse din plantele menționate mai sus, cum ar fi de exemplu mierea de lavandă, cea mai bună fiind cea de origine franceză din Provence.

Dintre sortimentele de miere monofloră de pe piața românească, o compoziție aparte o are mierea de floare soarelui. Este singura miere care are în compoziție lecitină. De aceea este foarte recomandată elevilor.

Mierea de mană de pădure, cum e numită oficial este acea miere care se obține din scurgerile dulci și rășinoase de pe trunchiurile și frunzele anumitor copaci precum fagul, frasin, brad, molid. Cea mai bună miere de mană nu are deloc polen, deci este doar din seva copacilor . Culoarea diferă și ea în funcție de specia de pe care s-a cules nectarul, de la roșiatic la negru-brun sau chiar cu irizații de verde. Albinele fie culeg rășinile ce ies din scoarța pomilor și le prelucrează complet în stup, fie culeg bobițele dulci și lipicioase de pe frunze, mana, practic rezidurile de glucoză eliberate de afide când își produc mierea lor (harnice albinuțele noastre și practice 😉atunci când condițiile sunt vitrege). Este o miere cu totul specială deoarece este puțin mai săracă în zaharuri dar este foarte bogată în minerale și vitamine, chiar de 10 – 20 de ori mai mult decât mierea florală. Mierea de mană este ideală pentru copii, sportivi, în perioada de convalescență, persoanele cu probleme ale sistemului osos dar și cea mai indicată în anumite forme de diabet și alergii. Cu un gust aparte față de restul sortimentelor de miere, este totuși de ales dacă este 100% naturală.

Și pentru că sunt destule voci care susțin că omul chinuie albinele și le ia mierea, pot să vă spun ce am aflat de la un stupar bătrân și foarte experimentat. Mierea de mană făcută de albine doar din sucul dulce și rășinile din pădurile dese, este periculoasă lăsată peste iarnă ca hrană naturală în stup. Este o hrană grea pe care nu o pot digera în totalitate micile ființe și dacă iarna este grea și albinele nu pot avea un zbor de curățire, se îmbolnăvesc și pot muri. O pagubă pentru apicultori căci o familie slăbită de boală sau care pur și simplu a murit, necesită o investiție mult mai mare la refacerea stupinei decât aceea de a-i asigura o hrană bună peste iarnă.

Nu am de gând să vă povestesc despre fiecare tip de miere la ce afecțiuni este bună și nici să copiez compoziții cu nume de neînțeles oricât de bombardată este lumea modernă de cuvinte precum antioxidanți, aminoacizi, acid succinic, invertaza, xantophile … căci nu ajută la nimic, din contră, doar sperie. Dar pot să vă spun câteva chestii absolut pământene.

Mierea monofloră dacă este de calitate are mirosul apropiat de acel al plantei majoritare din care albinele au cules polenul. Normal că are și indicațiile pe care le are planta respectivă dacă ar fi consumată ca ceai doar că mierea vine îmbunătățită: alături de principiile ajutătoare specifice plantei, are antibiotice, enzime, vitamine, minerale, etc., toate apărute prin laborioasa muncă a albinei. Dacă este și benefică 100 % pentru afecțiunea respectivă, aici este problema ce trebuie înțeleasă. Trebuie ținut cont de toate afecțiunile de care suferiți în acel moment, de tratamentul medicamentos, de dietă și de greutatea corporală, de plăcerea de a consuma acel produs fără teamă căci știți, psihicul contează enorm

Nu pot încheia fără să vă amintesc că preferabil este să consumați frecvent miere locală luată de la apicultori autorizați. Dar important este să o consumați controlat dacă pot spune așa, cu măsură. Cum de altfel se consumă orice fel de ceai sau plantă, chiar și aparent inofensiva apă minerală, nu după pofte și speranțe ci doar cu măsură. Leacurile naturale ca și hrana au reguli multe care nerespectate duc la efecte inverse decât cele visate. Așa este și mierea: consumată cu măsură și de bună calitate este un aliment excelent și un medicament curat; în exces, devine periculoasă. Ca să vă faceți o idee, pentru copii de la noi se recomandă introducerea în alimentație, treptat, de la vârsta de un an. Mierea de manuka de la trei ani, ca să nu vă spun că mierea de bumbac nu este recomandată deloc copiilor ! Și e bine să țineți cont, când consumați miere, de cantitatea de sucuri, muștar, sosuri, pâine din comerț, gumă de mestecat și câte altele care adunate ne umplu de o cantitate apreciabilă de zaharuri, de cele mai multe ori artificiale și proaste. Altfel spus, numărul de lingurițe de miere pe care puteți să-l consumați zilnic nu este scris nicăieri drept cel care vi se potrivește. Consumați limitat cât să vă simțiți bine și să nu faceți din miere un veritabil dușman.

Pentru că eu ca și mulți dintre voi iubim călătoriile și știu ce mare plăcere este să afli și să guști produse locale deosebite, am aflat că există câteva tipuri de miere mai deosebite și pe care unii chiar reușesc să le guste. Cât de bune sunt nu știu, eu m-am limitat doar la tipurile de miere europeană și drept să spun, parcă aș rămâne la cea de portocal, are un gust minunat. Și la cea din fânețele slovene, așa zisă miere de karst, excelentă. De altfel slovenii au făcut o adevărată afacere cu turismul apicol, bravo lor. Mierea de portocal este accesibilă financiar pentru noi, luată direct de la stupinele grecești sau portugheze. Dar nu m-aș da în lături să gust și mierea africană deși nu m-ar încânta deloc prețul. Poate m-aș opri și la mierea de taiga, de ce nu ?!

Mierea albă este numele sub care se ascund atât tipuri de miere locale (de trifoi alb, salvie ori rapiță) dar mai ales miere etiopiană, de fapt miere de la un tip de salvie ce crește doar într-o anume regiune. Tot miere albă este și mierea kiawe din Hawai. Mare grijă dacă vi se oferă așa ceva de cumpărat. Se vinde de obicei miere de rapiță, din abundență în culturile balcanice și excelentă de altfel, dar prețul poate fi un indiciu pentru originea africană, hawaiană sau doar balcanică botezată. Tot la miere albă găsiți și celebra și extrem de rara miere de Kandyk. O plantă pe cale de dispariție din zona Altai dă acest nectar care doar prelucrat de albine ajută ficatul și pancreasul bolnav. Ați citit despre mierea yemenită de Sydr, că de consumat mă îndoiesc că ați consumat, poate doar gustat un produs mai slab. Altfel un borcănel mic de tot, nefalsificat costă de la 200 dolari în sus ! Eu nici măcar n-am văzut-o pe cea naturală, de gustat nici vorbă. Nici pe cea de Kandyk.

Când cumpărați miere de proveniență exotică vândută prin magazinele europene, gândiți-vă că acesta este cumva tratată, unele zvonuri spun chiar iradiată din motive pur medicale. Oricum nu este miere crudă ci prelucrată pentru a da bine în borcan.

O albinuță plină de nectar (pozele toate sunt preluate de pe Pixabay)

Mierea naturală, crudă cum spun specialiștii, este un bun aliment și medicament dar și un excelent produs cosmetic ! Vă interesează să povestesc și despre acest aspect ? Voi hotărâți !

Mierea adevărată, curată, este un produs nu foarte ieftin. Și nici ușor de găsit dacă nu cunoști un apicultor cu frică de Dumnezeu sau un magazin naturist care să își asume riscul de a vinde produse bune dar scumpe, deci cu rulaj mai mic. Apoi este o reclamă negativă privind consumul de miere naturală pe care oamenii și-o însușesc fără să judece. Este oare mai bine, mai sănătos pentru noi românii consumul de sirop de agave ? Ori siropul de arțar? Sunt excelente și acestea dar au valorile lor care trebuiesc respectate și, ca la orice aliment, trebuie să știi ce să alegi. Să-i știi foarte bine compoziția, conservantul și mai ales contraindicațiile. Le voi bârfi puțin în articolul viitor și tare mi-ar place să vă aflu părerile : sunteți consumatori de miere naturală ? Ce părere aveți despre acest aliment-medicament? Consumați frecvent îndulcitori exotici mexicani sau de altă proveniență ?

Reprezentativ

Mierea de albine, cel mai bătrân îndulcitor

Promiteam zilele trecute la Leacuri vechi pentru oameni noi că în ziua de 20 mai voi începe să povestesc despre îndulcitori. Ei bine azi mă opresc la cel mai vechi îndulcitor cunoscut de oameni, cel mai celebru, mierea de albine. Cine se face răspunzătoare de producerea neîncetată de milenii a acestui dulce natural ?

Măria Sa Albina.

Oamenii se spune că inițial s-au hrănit cu plante, apoi cu carne crudă, apoi au descoperit focul și au aflat gustul cărnii trecută prin jar, apoi au fiert-o și tot așa. Dar paralel cu asta au descoperit că unele animale își prepară hrana din nimic aproape și culmea, această hrană este foarte gustoasă. Avea unul din acele gusturi care ne fac dependenți de dulce, un mister încă nedezlegat. Cam așa se bănuiește că a descoperit omul primitiv și mierea albinelor, un aliment și medicament care azi, după aproximativ multe milenii de folosire, încă hrănește și cel mai rău, naște multe dispute.

Am să vă spun pe scurt că omenirea a cunoscut încă de la omul primitiv până în sec. XVIII un singur îndulcitor natural care nu necesita prelucrare, doar o depozitare bună și acest îndulcitor era produs de albine. Zahărul deși descoperit de ceva timp, abia în sec. XVIII a devenit foarte ieftin și accesibil maselor largi.

Dacă ar fi să analizăm la rece consumul de miere de-a lungul evoluției omului și până când zahărul a devenit modă, atunci ne-am pune normal întrebarea : A fost mierea toxică pentru om ? A fost mierea un aliment și medicament cancerigen ? A fost mierea un aliment care a oprit evoluția omului sau a creat mutații îngrozitoare ? Și sigur la acestea vor veni și alte întrebări : Care-i adevărul despre consumul mierii de albine astăzi ? Este mierea un aliment bun în epoca noastră ? Poate fi mierea folosită în tratamente ușoare azi, în era medicamentelor de sinteză ? Cum pot să aleg mierea ca aliment și leac din sutele de sorturi de pe piață, reclame, articole încurajatoare sau înspăimântătoare ? Există o diferență între mierea de albine și siropul de arțar, de agave sau de yacon ? Este mierea naturală și nu procesată un bun produs cosmetic ?

Răspunsurile ar fi diferite și trebuiesc analizate după dietele și bolile oamenilor de azi, după interese comerciale, după credulitate, după cât de dispus ești să te informezi, să judeci singur, după multe. Un produs testat mii de ani nu are cum să fie considerat toxic, nociv organismului uman. Mierea poate este singurul produs natural care s-a supus involuntar testelor tuturor tipologiilor umane în diferite situații. Gândiți-vă că mierea a fost folosită de toate popoarele antice, întâi ca aliment apoi ca metodă de tratament, primele dovezi despre acest leac fiind cam din anii 3000 î.Hr. Nu degeaba albina a fost atât de apreciată încât a fost simbolul unei dinastii egiptene care susținea că această vietate deosebită s-a născut din lacrimile zeului Ra, a fost prima dată recomandată ca medicament acum 5000 de ani de către Imhotep, medic egiptean (ungerea cu miere a unei arsuri minore este și azi folosită, pot spune că am testat și dă rezultate). Apoi au fost lucrările lui Hipocrate și Dioscoride , medici renumiți. Imperiul Roman a folosit mierea ca monedă de schimb ce valora mai mult decât aurul, oare de ce ?!

Mierea este singurul aliment din lume care ținut în vase bine închise, la întuneric, nu se strică niciodată și poate fi consumată oricând. Este dovedit prin vasele cu miere găsite în mormântul lui Tutankamon sau pe vasele scufundate, mierea aceasta antică păstrându-și chiar parfumul florilor.

Mierea, indiferent că este românească, grecească sau de celebra Manuka nu este un panaceu. Nu a fost și nici nu va fi. Dar este un aliment important pentru ființele umane trecute de vârsta de 1 an, doar dacă este curată, adică miere creată de albine care au acces la culturi fără chimicale și plante modificate genetic sau stupi care n-au fost hrăniți masiv cu siropuri de plante și zahăr. Sau dacă nu este un melanj de diferite tipuri de miere și alte produse de falsificată .

Dar consumul de miere de albine naturală, asemeni oricărui aliment sau leac de pe această planetă se supune unui dicton care trebuie înțeles, crezut, respectat :

Est modus în rebus ./

Este o măsură în toate. / Horațiu, Satiricele

Mierea de albine, un produs care azi a început să fie blamat probabil din interese comerciale, merită mai multă atenție din partea noastră. Ar trebui să aflăm ce tipuri de miere sunt benefice organismului nostru după nevoile acestuia de mai multă sau mai puțină energie, de diferitele boli pe care astăzi le are orice om, de necesarul de zahăr care diferă de la om la om. Oare e bună mierea de lavandă, de pin sau mierea de mană ? Vreau ca mierea să mă ajute printr-un supliment de minerale sau doar să-mi dea energie ? O vreau doar ca simplu îndulcitor ?

Sunt enorm de multe întrebări la care nu știm dacă avem răspunsul corect. Eu, crescută în primii ani de viață într-o stupină, consumatoare de miere și la această vârstă, știu că nu aș renunța la acest aliment complex cu toate spaimele care s-au creat în jurul lui. Îmi place mierea românească de tei, mierea de mană dar și mierea grecească din nectarul florilor de portocal. Nu mă încânt în fața rafturilor cu miere de anumite plante, produsă în mici stupine pentru că știu sigur că acele plante nu se cultivă masiv la noi, deci albinele nu ajung în principal la ele. Nu cumpăr miere de oriunde și nu miere foarte ieftină căci știu sigur că e contrafăcută.

Voi ce părere aveți despre consumul de miere ? De unde o procurați și din ce plante doriți să fie ? Știți la ce mici probleme de sănătate vă ajută diversele tipuri de miere ?

Dar despre harnicele albine ce știți ? Vă sperie articolele care incriminează consumul de miere ?

Astăzi este Ziua Mondială a Albinelor. Faptul că harnicele albine au o zi a lor se datorează unei țări micuțe pe care eu o iubesc, Slovenia. Ei, slovenii, au luptat pentru această zi și au obținut-o de la ONU începând cu anul 2018. Data de 20 mai nu a fost aleasă întâmplător. Pe 20 mai 1734 s-a născut într-un sat din zona Carniola Anton Janša, fiul unui țăran care creștea albine. Acest copil analfabet dar foarte talentat la pictură, a mers la Viena pentru a studia artele însă s-a îndreptat spre apicultură, devenind apoi primul profesor de apicultură, numit chiar prin decret imperial dat de împărăteasa Maria Tereza. Tot ce a descris acest înaintaș sloven în lucrările sale a fost confirmat mai târziu prin studii științifice. Manualele lui sunt și azi studiate.

Leacuri vechi la oameni noi…

Lumea leacurilor străvechi, o lume mirifică de când nici nu o știm, o legătură cu regnul animal pe care nu o cunoaștem în profunzime, adică cine a creat-o și de ce dar știm că a a lucrat tare bine în folosul omului și a restului animalelor. Milenii de-a rândul singura formă de tratament a fost din plante, minerale și diferite produse animale. Omenirea n-a dispărut, ființa umană a evoluat fizic și intelectual, a descoperit noi și noi metode de folosirea leacurilor antice, a descoperit noi plante iar metodele de tratament, deloc simple, le-a transmis din generație în generație întâi oral, ca pe mari taine, apoi au apărut scrierile din care unele se mai regăsesc păstrate cu mare grijă în diverse instituții. Și totul a fost bine pentru viețuitoare și întreaga noastră planetă cât viața a urmat un zeu, Natura. Când mintea omenească a evoluat prea mult, a început să creeze primele forme de autodistrugere, adică medicamentele de sinteză și alimentele pline de chimicale nenaturale.

Dacă mă întorc cu ochii minții spre negura timpurilor, aflu că tratarea oamenilor se făcea inițial doar cu plante și minerale, apoi și cu produse animale. Inițial se bănuiește, și nu are cum să fie altfel, fiecare ființă printr-un cod secret recunoștea plantele ce-i făceau bine și le căuta, așa cum azi pisica și câinele caută o anumită iarbă când le e rău sau cum vulturii bătrâni caută rostopasca atunci când vederea se pierde.

Apoi omul, trecând de faza primitivă a existenței lui și organizându-se, normal că pe lângă șeful de trib a ales să fie tratat de un alt om despre care credea că are puteri divine. De fapt era un om care poate avea ceva mai mulți neuroni capabili să stocheze informația primită de la niște observații accidentale, să le combine, să le verifice și apoi să le distribuie celor din trib dar printr-un troc benefic lui.

De când am creat acest blog mi-am propus să am și o astfel de categorie, Leacuri vechi la oameni noi. Căci lumea a evoluat, oamenii de azi privesc altfel decât anticii spre bolile vechi de milenii și care azi au luat un avânt deosebit, s-au înmulțit haotic. Mai sunt bune leacurile vechi ? Mai credem în ele ? Se mai pot recomanda azi și cu ce riscuri ? Ar putea fi mii de întrebări, toate bune. Majoritatea primesc răspunsuri gen Pythia. Dar asemeni templului în care practica această preoteasă, trebui să ținem cont de o regulă veche, grecească, pornită de la o legendă foarte inspirată și care se găsea tot în templul din Delphi :

Nimic în exces !

Am să vă propun pentru început pe această temă, în articolul viitor să vorbim despre îndulcitori ! Și nu aiurea m-am oprit la ei, veți vedea în articolul de luni 20 mai.

Reprezentativ

Avatonul și regina Maria

Spuneam aici  că vizita la Marele Meteoron mi-a adus și puțină tristețe prin lipsa informațiilor,  știind cât de mult au contribuit domnitorii români la bunăstarea acestui lăcaș de cult. Mai mult, pelerinii români veniți aici, grupuri majoritar compuse din femei, nu află de celebra vizită a primei românce, Regina Maria. În schimb străinii au aceste informații în ghidurile lor și aveam să mă conving de acest fapt.

Despre Muntele Athos se știe că este unul din locurile sacre ale ortodoxiei în care femeile nu au voie să intre. Avaton înseamnă neumblat, adică loc interzis. Acolo organizarea monahilor a dus la crearea de legi care inițial le  apărau averile și drepturile față de populația civilă, chiar au delimitat peninsula până la fostul Canal al lui Xerxes, teritoriu ce de peste un mileniu este oficial locul călugărilor (printre ultimii alungați de pe peninsulă au fost și ciobanii vlahi ).  Apoi au dat Legea Avatonului, încă în vigoare astăzi pe Muntele Athos și în alte mânăstiri din lume, susținută de articolul 186 din Carta Constitutionala a Muntelui Athos (1924), legală din 1926,  prin decretul statului grec dat în 10/26 septembrie 1926.

Principiul avatonului a fost oficializat de sf. Athanasie Athonitul după regulile impuse și susținute de împărații creștini. Legea era foarte dură mergând până la a se interzice să se dea apă sau mâncare femeilor găsite acolo care uneori veneau îmbrăcate în haine bărbătești, alteori erau rude nevoiașe ale călugărilor și care veneau tocmai pentru a cere ajutor creștin. Astăzi legea prevede pedeapsa cu închisoare de un an pentru femeile care pășesc pe pământ athonit ori se apropie la mai puțin de 500 m de mal. Dar autoritățile grecești se feresc să aplice această lege absurdă deși este în vigoare.

Cu toate amenințările și anatemele,  femeile din satele vecine n-au ezitat să urce atunci când era nevoie de ajutor, când incendii puteau distruge definitiv mânăstirile. În acele momente de mare cumpănă pentru mânăstiri, prezența femeilor era bună!  Sau stareții au acceptat venirea femeilor din familia proprie ori a unor politicieni însoțiți de femei. Acum 10 ani cred un grup de femei a intrat pe teritoriul călugărilor protestând împotriva hotărârilor judecătorești care le obligau să-și părăsească proprietățile dintr-un sat vecin din afara granițelor călugărești și să le cedeze pentru Athos!! Și culmea, femeile au câștigat și au rămas în casele lor, muntele nu s-a scufundat după cum spune legenda, nici sfârșitul lumii nu s-a produs și nici nu se apropie!

Legae Avatonului s-a aplicat și la Meteore odată cu ridicarea primei bisericuțe a Marelui Meteoron. Se spune că prima femeie care a urcat acolo, după cam șapte secole de interdicție a fost Regina Maria a României.  În martie 1921, mergând în Grecia la nunta fiului ei Carol cu  principesa greacă, Maria și-a îndeplinit dorința și a urcat la Marele Meteoron după o călătorie obositoare cu vaporul, trenul, auto, apoi cocoțată pe măgăruș, pe jos ultima parte și în final trasă cu acea plasa periculoasă până sus la Megalo Meteoron, călugării neștiind ce ridică în coș. Legenda spunea că dacă o femeie se urca în coșurile Meteorelor funia se va rupe și femeia cădea în hău. După urcușul descris chiar de regină, ajunsă sus, este întâmpinată destul de ostil și la invitația starețului de a pleca pentru că femeilor le e interzis accesul, aceasta îi dă replica: eu nu sunt femeie, eu sunt regină. Nu am găsit nicăieri motivul pentru care a fost acceptată totuși: faptul că era regină sau că nu s-a rupt funia conform prezicerii. Și funia se putea rupe oricând, doar știți  replica acelui călugăr care, întrebat prin sec. XIX de un călător celebru când se schimbă funiile a răspuns, aproximativ, că de fiecare dată când Dumnezeu le rupe !

Ceva ani mai apoi, în 1948, după ce s-a făcut o cale de acces pentru mașini, femeile au fost acceptate la Meteore.

Cum spuneam, am amintit acest lucru dintr-o mâhnire pe care o am față de cei ce nu au pic de înclinare asupra istoriei noastre ce ar putea aduce pe harta timpului actual  românii. Dar când divinitatea te iubește, îți dă o rază firavă de soare, atât cât să-ți oblojească decent rănile sufletului de român neputincios. În fața bucătăriei muzeu stăteau pe bancă doi bătrâni, chiar foarte bătrâni, probabil dincolo de 80 de ani fiecare. Îi depășisem la urcare pe multele trepte. Două schelete ambulante acoperite cu piele și haine călduroase dar care aveau niște adidași imenși, ceva ce nu m-a putut opri pe mine păcătoasa să nu doresc o poză hazlie, discret cu telefonul căci cu aparatul foto nu se putea. Cum stăteam așteptând  un moment prielnic mi-am dat seama că erau francezi sau poate doar vorbitori ai acestei limbi. Doamna citea tărișor de pe o tabletă și aud ceva de La belle reine de la Roumanie apoi, oameni știutori de multe, au continuat discuția pe acestă temă.  Eu, rușinată de gândul meu perfid într-un loc odată sacru dar și bucuroasă că ceea ce-i românesc nu piere, am plecat gânditoare prin acest lăcaș ortodox- muzeu.

Timpul este cel care ne fură eternitatea. / S. Cerin

Avaton cred că este o răstălmăcire a vechilor cutume iar legenda a fost creată târziu, mult prea târziu de la nașterea creștinismului. Și sincer îmi pare că această teamă de a nu accepta femeile pe pământul pe care trăiesc este o nemeritată insultă adusă chiar sfinților și mucenicilor martiri pieriți în chinuri groaznice și pentru care cea mai mare ispită ar fi fost chiar viața lor !

Răscolind tot ce-am găsit aveam să aflu că de fapt nu există nimic dovedit că Isus ar face așa o mare separare a două părți ale aceluiași întreg.  Iar Fecioara Maria nu cred că ar fi putut face o asemenea discriminare. Să nu uităm că orice lucru interzis cu strășnicie creează povești, dorințe, război. Și poate lumea creștină nu are nevoie de așa ceva. Și dacă ar fi să credem legenda, Muntele Athos ar fi de mult prăbușit în apele mării la câte femei, cu intenții creștine sau nu i-au trecut granița creată artificial și nu de divinitate.

Pe de altă parte nu-mi place cum au ajuns Meteorele acceptând turismul de masă. Cred că ar fi trebuit să rămână mânăstiri la care accesul mirenilor să fie liber doar la orele de slujbă dar și atunci cu grijă la cei rău intenționați, să fie chiar un loc de rugă. Căci sincer vorbind, mânăstirile Meteorelor nu au nimic miraculos prin ele însele față de cele mari de la câmpie. Marele miracol, marea atracție o reprezintă tocmai încrengătura incredibilă dintre stânci, pericolul invadatorilor sau piraților  și voia divină care a lăsat și ajutat oamenii să-și facă lăcaș acolo sus, în lumea vulturilor și a speranțelor.

Dincolo de aglomerația de la Marele Meteoron, în sălbăticia de pe pantele pe care ne-am oprit admirând hăurile, stâncile și bolta albastră, am simțit cu adevărat minunea ortodoxiei ! Și chiar la plecare a doua zi, de departe ne-a urmărit micuța stâncă ca un memento,

Degetul cu care arată Dumnezeu !


Reprezentativ

Produse BIO ?!

Zilele trecute avea să-mi atragă atenția un anunț despre pungile biodegradabile. Un studiu demonstra că majoritatea pungilor biodegradabile care au stat în mâl timp de mai mulți ani sunt la fel de rezistente ca și cele de plastic. Mi-am amintit că acum 2-3 ani soțul meu a fost impresionat de un documentar privind canalizările Parisului. Studiul demonstra clar că hârtia igienică modernă ce culmea, nu se descompune deși este vândută sub această reclamă de bio, se depune serios pe pereții din canalele pariziene dând mari bătăi de cap celor ce trebuie să le curețe.

Din ce în ce mai multe produse sunt vândute drept biodegradabile. Și pe bani în plus față de cele obișnuite. Minciună ? Înșelătorie ? Ambele la care se asociază și furtul de bani din buzunarul clientului. Nu știu dacă ați văzut cum arată malul unei ape curgătoare în anii de secetă când debitul apei scade. Sunt straturi de plastic ce nu au nici o șansă să se degradeze decât, speră unii, în câteva secole. Dintr-un astfel de pământ scoteau pungile chipurile biodegradabile și cei de care v-am povestit mai sus.

Dar acest bio este peste tot : de la alimente, la produse pentru bebeluși, la cosmetice de întinerire, la suplimentele alimentare care ne întineresc, slăbesc și pe unii îi fac mai virili. Oare chiar așa ?! Am descoperit dintr-o dată posibilitatea de a produce bio într-o lume din ce în ce mai poluată ?! Oare cartoful care crește aproape singur în grădina din vre-un sat uitat de lume, la un bătrân fără posibilități de a cumpăra azotați, ierbicide, stimulatoare sau mai știu eu ce e chiar curat ? Nu cred. Nu este la fel de încărcat cu chimicale precum cel al cultivatorului modern dar nimic și nimeni nu poate susține, dacă are un pic de judecată, că produsele vor fi la fel de sănătoase ca pe vremea străbunicilor. Haideți să ne gândim doar la una din lecțiile din școala primară, circuitul apei în natură ! Păi cugetați și judecați !!

Am luat pe la început de aprilie câteva roșii zise bio. Sau eco. Că e cam același lucru judecând cu bruma de chimie pe care o știu. De preț nu mă întrebați, bănuiesc că-l știți toți cei care faceți piața. E precum cel de la cireșele de acum din piață care au ajuns să se vândă la tarabă cu modesta sumă de 100 lei / kg când la greci costau 5 – 7 € acum două săptămâni. De obicei nu cumpăr produse bio pentru că nu mă dau banii afară din casă. Sau mai sincer, nu cred în bio cum nu cred în mama Omida ! Problema ar fi că plecând în grabă într-o vacanță neplanificată, undeva în sertarul frigiderului au rămas câteva roșii bio pe care le-am descoperit abia după Paști. Să vă spun că erau bune de mâncat drept salată, că erau la fel de proaspete ca atunci când le-am cumpărat ? Greu de crezut pentru un produs bio, mai ales roșii ! Și nu pot să nu-mi amintesc uluirea cuiva, mare amator de produse bio, care acum câțiva ani și-a uitat strugurii într-un frigider amărât la serviciu. După două săptămâni i-a găsit foarte proaspeți !

Bio, natural, organic, eco, după țara sau zona de unde vin produsele, acestea toate sunt mai scumpe, uneori destul de mult decât cele obișnuite despre care se spune că sunt pline de chimicale periculoase. Și în 90 % din cazuri așa este că de, șmecheria a fost în toate timpurile un bun negustor. Se cumpără fructe bio din marile magazine cu gândul că este mai sănătos pentru copii. Dar dacă ne gândim doar la bananele care astăzi sunt nelipsite din piureurile bebelușilor, mă întreb cât de bio pot fi, ele fiind culese verzi, transportate tot așa dar trecute prin atmosferă de azot pentru coacere forțată când trebuiesc scoase la vânzare. Sau bananele bio la un preț foarte drăguț 😣 dar ambalate câte 4 – 6 bucăți în blamatele pungi din plasticul cel mai adevărat, încă din țara de origine și care plastic oferă condiții ideale de înmulțirea ciupercilor de exemplu ?

Sau cum pot să dau bani mulți pe cosmetice pe care scrie mare bio dacă ele sunt ambalate în flacoane de plastic și au un termen de valabilitate foarte generos ?

Mai de curând am văzut și am luat pâine bio integrală. Părea ca cea de dinainte de 1989 care chiar era integrală, adică avea tărâța aceea plină de vitamine și minerale. Ei bine, pâinea aceasta bio când am tăiat-o acasă avea câteva zone mai albicioase, semn că nu se frământase bine la malaxor și colorantul. Plus că luând alte pâini pe aceea am tot dat-o deoparte aproape involuntar. Era și ea la fel de vie ca în ziua în care am cumpărat-o deși termenul de valabilitate era depășit cu 5 zile.

Fiecare gândește și hotărăște singur cum își cheltuie banii. Dar ar fi bine să ne trezim un pic la realitate. Nu zic că nu este adevărat că plasticul și chimicalele folosite irațional dăunează grav sănătății pământului și implicit omului. Dar oare cât ne dăunează falsitatea comercială, cât ne zbatem pentru un ban în plus la salariu să putem cumpăra bio ?! Și după ce ne liniștim că ne hrănim sănătos, intervin oboselile nervoase ca să dau doar un exemplu în cuvinte simple. Alergăm la medic care ne prescrie tratament cu pastile ambalate în flacoane sau folii de plastic ori aluminiu sau facem chiar injecții cu seringi de plastic ! La fel ne derutează, ne obosesc acele informații pe care unii le și cred, că nu e bine să combini roșii cu brânză, roșii cu castraveți, să nu mănânci unt, să nu bei lapte că e toxic pentru om, să bei 2 l apă pe zi indiferent de greutatea ta și de metabolism, mierea naturală de albine e mai periculoasă decât zahărul, uleiul de palmier azi e bun de prăjit, mâine e moarte de om, produsele de la țăranul sărac din satul pustiu ce-și hrănește pământul tradițional sunt mai toxice decât cele din supermarket……

E greu în ziua de azi, în epoca înecată de informații bune dar mai ales false, să desparți grâul de neghină. E greu să-ți alegi calea oarecum corectă de a trece prin această necunoscută pe care nu o poți păcăli, viața !

Plus că știm foarte bine, Pământul nu se va mai întoarce nicicând la ce a fost cândva, că este asemeni ființei umane care trece prin diferite etape ale vieții doar că Geea are o vârstă secretă nouă muritorilor, așa că ar fi bine să lăsăm cioara nevopsită !

Reprezentativ

Armindeni, Protomaya, sărbătoarea florilor…

Planificasem ca prima vacanță din acest an să fie în luna mai. Mi-ar fi plăcut să văd natura balcanilor vie, colorată, roșie de la pâlcurile de maci. Dar în prima săptămână din aprilie s-a schimbat totul, date și traseu. Iată-ne pornind la drum într-o vineri ploioasă și rece spre draga mea Grecie. Am prins în drumurile noastre frumoasele câmpuri de rapiță timpurie ce încălzeau sufletul privitorilor cu galbenul lor cald asemeni soarelui de vară. Dar am pierdut ușile caselor grecești ce de 1 Mai se împodobesc cu coronițe de flori multicolore care rămân acolo până la ziua de secerătoare, la 24 iunie, Sf. Ioan când sunt arse noapte la petrecere. Atunci se fac focuri și flăcăii sar peste ele.

În trecut oamenii culegeau flori de câmp, de culori diferite, le împleteau împreună cu membrii familiei în cununițe rotunde și le agățau pe fața exterioară a ușii de intrare în casă, ca un semn că sunt onorați de reînvierea naturii . Grecii din unele zone puneau în coroniță și un usturoi pentru protecție de ochiul rău, un ghimpe pentru a proteja casa de dușmani și alte plante magice pentru a obține recolte bune. Unii mai pun și azi aceste amulete, doar usturoiul îl vedem cam în toate magazinele mici și tavernele grecești.

1 Mai, Sărbătoarea Florilor, Sărbătoarea Muncii când și grecii merg la iarbă verde ca și noi românii. Mi-ar fi plăcut să fiu în Atena de 1 mai când se serbează florile, revenirea naturii la viață intensă, mi-aș fi asumat toate neajunsurile acestei zile aparte când grecii au liber și când fac greve. La ei 1 mai este o zi aparte cu legături vechi, tainice,Protomaya.

Protomaya, 1 mai , sărbătoarea când vara biruiește iarna, a luat numele de la cea mai mare nimfă a Pleiadelor, Maia, mama lui Hermes. În tradiția greacă luna mai are două sensuri: bine și rău, moarte și renaștere. Dar este și perioada dedicată zeiței agriculturii, Demeter.

Grecii sărbătoresc și azi cu flori Protomaya, poate mai modern cu flori din magazine și cu coronițe gata făcute de alții. Poate pe undeva e normal să fie mai simpli, acum partea frumoasă a sărbătorilor primăverii grecești s-a pierdut: zilele de după Protomaya dedicate lui Dionisos când se serba cu flori și multă băutură.

Și uite așa ne gândim că și noi românii am avut cândva o zi de 1 mai populară, cu tradiții, ziua de Armindeni.

Armindeni era ziua proorocului Eremia, ziua începutului de primăvară adevărată când oamenii de la țară puneau ramuri verzi la poarta casei iar la brâu, la icoane și la zestrea fetelor se puneau plante de pelin ca talisman al norocului, sănătății și belșugului. O sărbătoare pe care și poetul Ovidiu o amintea în scrierile lui despre daci, Kalendae maiae / prima zi a lunii mai.

Dar Arminden mai este cunoscută și ca Ziua bețivului. Se petrecea la iarbă verde cu nelipsita damigeană de vin, preferabil roșu !

Labour day, protomaya, armindeni, sărbătorile vechi de 1 mai ale celților, francezilor, italienilor ! Nimic nou sub soare, ceva ce a unit în timp națiile !