Crăciunul cununilor cu spini

A venit și-aici Crăciunul,
 Să ne mângâie surghiunul ….

Trăim zilele acestea o magie cum numai o singură dată pe an avem ocazia. Este Crăciunul, este celebrarea unui moment de cotitură în istoria spirituală a umanității dar este și un timp de bilanț nu doar al faptelor și gândurilor noastre, ar trebui și bilanț al istoriei române. Măcar cea modernă, cea a celor aproape 15 secole de luptă pentru identitatea noastră românească și creștină.

Crăciunul, știm toți, înseamnă bucurie și iubire, dăruire și toleranță. Cel puțin așa ne place să credem noi. Dar viața este altfel dincolo de magie, de lumini și culorile verde și auriu cu care se îmbracă vitrinele, casele, oamenii la fiecare sfârșit de decembrie. Una din culorile Crăciunului este însă și cea roșie, culoarea bucuriei și a dragostei dar mai ales cea a sângelui lui Isus când a fost biciuit și crucificat. Și a îngerilor pământeni.

Să ne amintim în aceste zile de frumos și darnic decembrie că omenirea, de-a lungul istoriei ei, a inventat damnatio memoriae. Să nu cădem în această greșeală. Altfel spus, să nu uităm că în mileniul III, pe acest pământ încă sunt creștini care nu se pot bucura de Crăciun, nu simt magia, așa cum și sec. XX ne-a dovedit ce puteri diabolice are omul. Sau cum s-a spus de către Nietzsche, cel mai crud animl este omul.

Să nu uităm că doar cu 7 – 8 decenii în urmă aveam copii care erau pedepsiți pentru că nu acceptau comunismul și darul lor a fost închisoarea și reeducarea prin tortură și citirea lucrărilor lui Marx și Engels. La 12 ani să fii anticomunist sau doar să comentezi ceva și pentru asta să cunoști grozăviile închisorilor comuniste, e dureros doar să încerci să-ți imginezi.

https://www.youtube.com/watch?v=PNEstm5oFl8

La noi a funcționat oficial între anii 1948-1952 prima și singura închisoare din lume special creată pentru a „reeduca”copii ce nu acceptau comunismul. Pe lângă aceasta în țară au mai fost penitenciare comuniste, dar și ordonate de regimul din anii 1940 -1945 în care erau cazați minorii atrași în încurcatele ițe legionare. Unii copii, cei mai micuți, poate nici nu știau ce înseamnă să fii împotriva regimului, fie că erai legionar sau doar nu doreai să trăiești batjocorit drept fiu/fiică de chiabur, țăran bogat, preot, învățător….

Nici nu se mai știe câți copii au fost acolo, câți au murit, câți dintre cei needucabili, considerați irecuperabili de regimul comunist, au luat de acolo calea spre canal, spre Sighet, Aiud sau Pitești. Azi foarte puțini mai știu că acolo, în închisoarea îngerilor cum o numea cineva, s-a pierdut o bună parte din elitele școlilor românești de la mijlocul sec. XX. Când auziți de TÂRGȘOR, amintiți-vă că acolo au fost copii care n-au avut Crăciun, n-au avut daruri și cozonaci pe masă, nu le-a fost permis să primească un pachet de la părinți, n-au avut libertatea de a umbla cu colindul. Dar au avut curajul să cânte colinde până când gardienii i-au îngenucheat.

Copiii erau ridicați din școli, de pe stradă și părinții nu erau înștiințați, unii n-au aflat niciodată unde se află țărâna copilului lor nevinovat. Cadourile de Crăciun, ca de altfel în fiecare zi, au fost doar bătăi, torturi, frig, foamete, boli! Și totuși au avut curajul de a cânta colinde creștine, așa cum își amintește unul dintre cei cazați acolo la Crăciunul anului 1949:

„Într-una din cele două camere ale «izolării», se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, povestește Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frățiilor de Cruce). Colindele acestuia străbăteau pereții despărțitori ai camerelor de «închisoare în închisoare» – izolarea -, asfel încât puteau fi auzite de cei de «afară». Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. Grigore Istrate compusese «Plugușorul de la Târgșor», unicat al producțiilor lirice carcerale, care a început să răsune peste toată temnița.
Deosebit de impresionant a fost și faptul că oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare“. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgșor și altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).

Să nu-i uităm pe cei care au luptat cu adevărat împotriva comunismului, cei care n-au avut pensii de revoluționari, ba din contră, n-au avut ce mânca, n-au avut căldură, nu s-au mai bucurat de bradul și cozonacul de Crăciun. Unii nu s-au mai putut bucura nici de copiii, părinții ori partenerul de viață, de cele mai multe ori aceștia fiind strămutați în pustiu sau trimiși brutal în lumea fără de întoarcere. Unora, după eliberare, nu le-a fost permis să-și ia un serviciu potrivit meseriei lor.

Lista celor care s-au prăpădit în închisorile comuniste chiar în zilele de Crăciun sau în iernile aspre, pentru că erau torturați prin foame, ger, schingiuire morală și fizică, este imensă. Ei, ca și veteranii de război, atâția câți mai sunt, au fost trecuți pe listele uitării. Noi cei de azi, cei care avem o masă bogată de Crăciun, ne împodobim bradul într-o casă încălzită, umblăm liberi prin lume în vacanțe la care înainte de 1989 nici nu visam, de 30 de ani avem libertatea să muncim legal oriunde găsim o leafă mai bună pe acest pământ, noi i-am uitat pe acei care și-au dat viața, sănătatea, și-au riscat liniștea familiei pentru liberatea noastră.

Copil bălai, Crăciun și brad
s-au stins în alte zile.
Azi, numai lacrimi cad
pe-ngălbenite file…
Azi nu mai vine Moș Crăciun
cu barba-i jucăușe,
ci doar tristețile mi-adun
să-mi plângă langă ușe…

În bezna temniței mă frâng
sub grele lespezi mute,
și-mpovărat de doruri plâng
pe amintiri pierdute.
Omătul spulberat de vânt
se cerne prin zăbrele
și-mi pare temnița mormânt
al tinereții mele…

Radu Gyr, marele poet despre care se spune că se apropia de valoarea lui Eminescu, a scris mii de versuri în anii de închisoare de dinainte de 1945 dar mai ales în cele comuniste. Versuri memorate de el și intelectualitatea în zeghe pentru că acolo nu aveau voie la hârtie și creion. Au fost scrise de cei care au scăpat prăpădului și azi sunt ușor de lecturat. Înainte de 1989, abia am aflat câteva versuri ale lui R.Gyr, de la câțiva curajoși care și-au pus astfel libertatea în pericol.

Acum 30 de ani, noi, cei foarte tineri atunci, am trăit o mare, dumnezeiască schimbare a vieților noastre. Recunosc că atunci nu am crezut că este posibil să se întâmple ceva bun. Am trăit acel decembrie 1989 cu speranță dar și cu o teribilă groază. Pentru atunci dar și pentru cei de dinaintea lor, pentru toți cei care au îndrăznit să forțeze destinul României, avem datoria să ne plecăm frunțile, înainte de a ne bucura de petrecerile și darurile de Crăciun. Și să nu uităm că istoria este asemeni unei roți care calcă apăsat, un perpetuum mobile căruia trebuie să-i înveți capcanele.

Mi-a plăcut ruga lui Tudor Gheorghe de acum câțiva ani, Primește-i Doamne-n Casa Ta:

3 gânduri despre „Crăciunul cununilor cu spini

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.