Când cerneală este ața și borangicul iar pana este acul

România revoluționară / Rosenthal





De Sânziene, începând din anul 2015, se serbează neoficial atât la noi cât și în alte țări, Ziua Internațională a Iei românești. Un obiect de îmbrăcăminte care a traversat mileniile, la propriu și care ne-a purtat prin lume cartea identității noastre naționale. Un obiect vestimentar cu care ne mândrim dar pe care câți dintre noi o  cunoaștem la adevărata ei valoare ? Căci ia adevărată este astăzi totuși rară, noi, majoritatea, îmbrăcăm sau admirăm produsele contrafăcute din magazine și tarabe.

Ia, spune doamna dr. Doina Dascălu  Ișfănoni, cercetător etnolog și istoric de artă la Muzeul Național al Satului D. Gusti, este un termen mai nou, de la Nicolae Iorga încoace, pentru acest obiect vestimentar tradițional feminin. Până atunci se folosea termenul general de cămașă, cu regionalismele sale, termen preferat și azi de cercetătorii din domeniu. Ei susțin că deja cuvântul ie este de folosință orășenească sau al intelectualilor satului sec. XIX.

Pentru noi trăitori ai sec. XXI, cămașă populară cu înțelegerea ei largă sau ie, aproape nu contează numele, ar fi important  totuși să-i înțelegem mesajul și rostul ei în lumea satului românesc, în istoria noastră ca popor și să știm cât ar valora una autentică. Să înțelegem de ce Dimitrie Cantemir a numit ia și întreg costumul popular românesc “cartea de identitate a românilor .

Se spune că dovada purtării primelor ii ar fi fost găsită în urmele uneia dintre cele mai vechi culturi europene, cultura Cucuteni. Deci am avea această cămașă de aproape  6000 de ani ! Ea apare pe Columna lui Traian în forma simplă a costumului femeiesc dac dar și pe monumentul de la Adamclisi și ideea specialiștilor este că aceste cămăși se croiau dintr-o singură bucată de pânză tăiată în formă de cruce, cu mult înainte de apariția creștinismului.  Cert este că pe iile lucrate în secolul trecut se găsesc încă cusături ce au fost identificate și pe artefacte de acum câteva milenii. Căci ia are cusută în modelul ei o carte de identitate, o carte de rugăciune, o protecție împotriva vrăjilor, deochiului, descrie starea sufletească a purtătoarei, starea ei civilă, poate chiar rolul în ierarhia satului, asta prin semne și culori specifice fiecărei regiuni din țara noastră. Ia se lucra în familie, mamele și bunicile transmiteau fetelor atât meșteșugul cusutului cât și rugăciunile ce se spuneau la începutul lucrului. Primele ii despre care s-au găsit informații erau lucrate din in sau cânepă, erau mai simple și aveau ca motive soarele, crucea cu raze a celor de dinainte de Hristos și viitorul semn al Învierii, spirala sau funia vieții, soarele reprezentat printr-un cerc, cu multiplele lui interpretări, florile, motive geometrice precum rombul, apoi cocoșul care păzește ușile de Necuratul, spicul de grâu și melcul pentru fertilitate și abundență, vița de vie reprezentând atât renașterea naturii cât și credința în viața veșnică,  câte altele. Aproape că nu există ie autentică din orice regiune ar fi să nu aibă cusut pe ea un semn ascuns, unic, greu de observat și care să reprezinte protecție împotriva deochiului. Dacă acest semn era observat, el își pierdea puterea magică. Nu în ultimul rând, când credința creștină a pătruns adânc în viața satelor noastre, femeile au început să lase părți din ie neterminate, în locuri mai greu de observat, pe principiul că doar Dumnezeu atinge perfecțiunea.

Culorile în care se lucrau iile aveau și ele mesajul lor. Cele vii, vesele erau purtate de fete nemăritate sau neveste imediat după nuntă. Când deveneau mame, în unele regiuni purtau ii lucrate cu ață albastră, apoi la bătrânețe sau când erau văduve, ia era lucrată doar cu ațe negre. Materialele din care se făceau iile s-au schimbat și ele după vremuri, cu timpul inul și cânepa au fost înlocuite cu bumbacul ce se putea albi ușor iar firul cu care se broda a fost însoțit și de fir de argint sau aur, după moda otomană, mai ales în zona Țării Românești sau cu firul nobil de borangic.

Demn de reținut este că această cămașă a femeilor din lumea satului românesc a fost prezentată lumii întregi ca un brand de țară de nimeni altele decât primele regine ale României, femei ce veneau din alte etnii. Elisabeta, soția regelui Carol I al României a impus doamnelor din anturaj să poarte aceste costume populare cu ii deosebit de frumos și bogat lucrate. Chiar regina are un portret într-un frumos costum muscelean, surprinsă probabil de pictorul George Healy în perioada ei bună, înainte de moartea unicului copil căci ia este lucrată în fir roșu, asemeni mărgelelor de la gât. Cea care a dus cu adevărat ia și costumul popular românesc în lume a fost totuși regina Maria, soția regelui Ferdinand, cea care a impus ca obligatorie participarea doamnelor de la curte, la unele evenimente, doar în costume tradiționale autentice și a trimis la multe expoziții internaționale costume populare din diverse zone românești. Și chiar ea, regina, participa la multe întruniri internaționale importante  în frumoasele costume populare românești.

Pictată de artiști celebri, cel mai mult se pare de Grigorescu dar și de Rossenthal  (România revoluționară), îl inspiră pe Matisse  (La blouse roumaine) care primise cadou ii autentice de la prietenul Th. Pallady. Tabloul lui Matisse avea să-l inspire peste patru decenii pe Yves Saint Laurent care prezintă în 1981 celebra sa colecție despre care se spune că a fost surprinzătoare și fascinantă în lumea haute couture. Ce a urmat apoi în lumea modei, Nadia  Comăneci care l-a inspirat pe J. P. Gaultier, deja pare ceva obișnuit.
Ia românească, un hrisov al identității noastre  care a răzbit prin milenii este, cum spunea profesorul Apan,

….un templu la purtător, o imago mundi care ne dă …o identitate culturală unică, inimitabilă. Acesta este adevăratul brand românesc.  

Și așa cum se spunea într-un reportaj tv, cămașa populară românească este purtătoare de tradiții, martor al evenimentelor bune dar și rele, este potrivită tuturor vârstelor și-i face pe toți purtătorii la fel de demni. Și nu trebuie uitat că din tot costumul popular femeiesc, ia sau cămașa este singura care prin croiala sa, prin semnele cusăturilor și prin unele culori  a rezistat timpului și influențelor străine, este oarecum cea mai apropiată de antica camisa, așa cum s-a descoperit pe teritoriul românesc .
Despre ie, materiale, modele, cusături, culori, tradiții la purtat,  s-ar putea scrie zeci de pagini. Peste toate însă cămașa românească din portul femeilor noastre este un cumul de tradiții, de istorie, de credințe, de măiestrie artistică, este trecutul nostru milenar și ar trebui ca cineva dintre  “doamnele“ ce ne conduc să-și facă timp și să lupte pentru a o face patrimoniu UNESCO, așa cum alte țărișoare au reușit cu costumele lor populare.

Pe iile vechi sunt mesaje, povești de viață, o istorie a poporului nostru cu datinile, suferințele, bucuriile și istoria lui.

Cele care aveți, îmbrăcați de Sânzieneziua soarelui, fertilității, recoltei, vegetației bogate –  câte o ie cu motive românești și purtați-o cu drag în aceste zile când doar noi cei de jos ne gândim la tradiții și cultură românească și încă sperăm că tot ce-i românesc nu piere. Poate că simbolurile cusute de bunicile voastre  prin locuri ascunse ne vor apăra de năpastă !!

(articolul a mai fost publicat )


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.