Voi vindeți ieftin, eu cumpăr mult

– Îți amintești ce haz a fost în sat când am adus piatra de la râu cu tractorul? Eu așezat pe bolovani în vârful remorcii și ținând-o pe Tina pe genunchi, obosită de cât s-a zbenguit în râu? Ce bătături am făcut eu pentru cățelul nostru drag!

– Ei lasă, au trecut bătăturile deși ai mers crăcănat câteva zile de credeau bieții localnici că așa-i călcătura bucureștenilor cu ifose! Mai comic a fost când ai venit cu mașina ta nou-nouță, abia luată de la dealer și sobarul ți-a spus că dacă în două ore nu are un sac cu pământ galben din coasta dealului ce dă fix în satul de rudari, pleacă la altă lucrare și mai vine peste două săptămâni ! Cât ai bodogănit a doua zi curățând portbagajul în care s-au  mai furișat câțiva bulgărași de pământ de sobe!

– Dar de drumul spre Curtea de Argeș îți mai amintești? Am plecat la mânăstire  și am dat de târgul de la Domnești unde se vindeau sobe de teracotă! Cum era mare criză de așa ceva în luna octombrie, am luat cahlele pentru o sobiță mică și ne-am cocoșat bunătate de mașină nouă.

– Cum să nu-mi amintesc?! Acolo m-am ambiționat eu să iau doar o potcoavă și nu două cum vindeau toți. A fost circ, eu vroiam una, negustorul ioc, cum că ce face el dacă-i rămâne una singură, cui o mai vinde? Până la urmă unul din stabor a tăiat nodul: – San dilo (ești nebun)? Dă-i bă cucoanei ce vrea și ia lovelele!  Nu vezi că-i de la oraș?!

– Multe am pătimit noi pentru a da o față la bojdeuca asta! Dacă o luam câțiva ani mai târziu, nici capul nu ne durea. Știi bine că la București a fost floare la ureche când am renovat. Cineva a avut ideea unui concept unic în România, adică ne-au adus totul la ușă, curat, elegant și tare comod pentru noi. Asta după ce am discutat telefonic cu un consultant de vânzări. Am aflat de ei întâmplător, un vecin de scaun în metrou își butona telefonul și de, curiozitate feminină, am tras cu ochiul. Mulțumea frumos unui depozit materiale construcții pentru că îi trimiseseră chiar toată comanda de materiale de construcții online, la care mai primise omul și o reducere undeva între 10 -20 %, n-am văzut bine. Când a terminat tipul de scris, am lăsat rușinea și l-am întrebat de firma asta că de, economia de bani era importantă pentru noi. Omul cobora la următoarea stație dar mi-a turuit repede să caut pe youtube filmulețul de mai jos și mă lămuresc:

 Vindem ieftin!  Oare câte depozite mai vând ieftin acum și-ți aduc marfa în siguranță până acasă, în orice colț de țară?! La câte aveam noi de luat a fost chiar ieftin cu cei de la vindem-ieftin

Ei bine dragii mei aceste vorbe și multe altele care nu-și mai au loc aici fac parte din viața mea dragă, așa cum a fost până azi,  cu bune și rele. Dar să vă lămuresc puțin de unde vin amintirile. 

Fix în anul 2000 într-o sâmbătă după prânz, adică după muncă, ne-a pălit în suflet un dor de munte și natură. Am încărcat repede cățelul și câteva haine și nu ne-am mai oprit decât prin Cheile Dâmbovicioarei, trecând însă prin frumoasele muscele argeșene. Destin, hazard?! Nu știm dar ne-am îndrăgostit iremediabil de această zonă. Trei luni mai târziu deveneam proprietarii unei case vechi care necesita multe, foarte multe reparații. A fost o dragoste care dăinuie și azi dar care atunci ne-a secat fizic și financiar. Însă jur că nu regretăm. Azi scriu din leagănul în care îmi place să mă dau și să privesc spre stânca ce are pe vârf o cruce cu becuri. Colții Albinei, stânca cu acea cruce frumoasă a fost cea care ne-a făcut să alegem căsuța asta și nu alta.

V-am spus că era o casă veche cu o poveste foarte tristă. Cei ce o vindeau n-au prea avut grijă de casă, camerele dădeau direct în curte, fără baie, cu sobe vechi prin crăpăturile cărora vedeai dansul sălbatic al flăcărilor. Trebuia schimbată tocăria în întregime, refăcut acoperișul, un hol care să unească toate camerele, alei în curte, gard serios și un sistem de încălzire combinat căci în zonă nu sunt gaze.  La grea muncă ne înhămasem dar când o faci cu dragoste, totul pare mai ușor. Și știți cum spunea Blaise Pascal: Inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște.

Eram în anul 2000, nicidecum pe vremea bunicilor sau părinților dar eram într-un sat nu foarte depărtat de micul orășel unde cândva au fost și Cavalerii Teutoni. Însă departe de puținele depozite de materiale de construcții. Nu existau oferte pentru transport, nu sistemul online de văzut/comandat pe net/primit acasă și eventual plătit cu cardul. Nici vorbă! Informația despre materiale și locul de unde le puteam procura în general venea de la localnici. Apoi mergeam la un magazin, văzut dacă are ce ne trebuia – și nu prea aveau. Comandă, așteptare, apoi primeai telefon să vii să-ți iei rapid marfa. Care marfă uneori era calitativ sub ceea ce ai comandat sau chiar altceva, că de “fabrica nu mai face modelul ales” și nimeni nu te anunța dacă vrei să alegi altceva. Să-ți  aducă magazinul comanda contra cost cu mașina lui?! Nici vorbă în acea zonă de munte deși drumul până în poarta noastră era asfaltat. Așa că începeau negocierile cu un vecin care avea dubiță, cu un piețar sau cu un “pretin” al vânzătorului ce-ți recomanda un “băiat bun, negociați cu el cât vă ia până acasă dar vedeți că dacă-l pierdeți, nu găsiți pe altcineva”

Ne trebuia și puțină cărămidă. Porotherm nici vorbă să găsești în zonă. Să aducem de la București era complicat căci pentru cât ne trebuia nouă, ne-ar fi costat mai mult transportul. Așa că am ales varianta locală de inspirație romană 🤔 dar lucrată de conaționali, cărămida făcută din lut galben și arsă câteva zile în cuptor. Toate bune și frumoase, am așteptat cele două săptămâni să fie gata și iată că într-o seară în poarta noastră s-a oprit o căruță trasă de un cal negru cu ciucure roșu. Cărămidarii noștri ne-au asigurat și transportul pentru a fi siguri că operele lor ceramice ajung întregi. Desigur și-au recuperat fânul ce pe drum a amortizat șocurile. Frumos căluțul și tare cuminte, ajutorul de nădejde al meșterilor cărămidari, doar cu el aduceau pământul din deal, cu el cărau marfa la anumiți clienți, cu el mergeau la nunți și înmormântări. Vă amintesc, eram în anul 2000.

Dar nouă ne trebuia și lemn să refacem podul.  Am privit cu ușurință problema, satul nostru fiind înconjurat de falnice păduri. Dar nimeni nu vindea oficial lemn de construcții, nici chiar de foc, mai ales că nouă ne trebuia să fie și cât de cât uscat. Și uite așa am ajuns să facem adevărate excursii prin părțile Rucărului, patria lemnului. Căutam ceva cu acte, cu facturi că de, eram străinași (registru special la primăria locală) și ne era teamă că am putea fi cei pe care să cadă potera ca fiind marii distrugători de păduri. Nici vorbă ca cineva să ne dea o factură însă. Așa că de nevoie am riscat și în mijlocul unei nopți în curtea noastră a intrat un tractor cu  remorcă. Și mânuțele astea două cu care vă povestesc acum, au ajutat și ele la descărcat. Dar aveam casa de vacanță pe care ne-am dorit-o, fără să ne fi interesat înainte de achiziție ce înseamnă să procuri materiale de construcții în anul 2000, departe de un oraș mare. Așa că orice risc era asumat și făcut din dragoste.

Cu țigla a fost mai ușor căci s-a ocupat un prieten de transport. Noi doar am mers la fabrică, am comandat, apoi la bancă să scoatem numerar pentru că firma nu accepta decât cash, apoi iar la firmă cu punguța cu bani. Când a venit camionul, cu vecinii, cu prietenii și iar cu mânuțele astea două am descărcat bucată cu bucată căci marfa nu era paletată! Dar venea de la o fabrică mare.

Într-una din duminicile când noi munceam de zor prin curte să curățăm după dezordonații muncitori, soneria patrupedă marca Tina ne atrage atenția că la poartă e cineva. Venise moș Năică din capătul opus al satului să vadă ce fac domnii de la București, cum s-or descurca dară pe aici  și să ne aducă o bucată adevărată de brânză de oaie, să videți cum se mâncă la noi!

Casa de piatră și paiantă a lui nea Năică și a nevestei lui, tanti Maria, o știam. Era veche, din tinerețea lor și încă stătea falnică alături de boiereasca nepoților. L-am întrebat pe nea Năică în cât timp și-a ridicat casa aceea că noi îmbătrâneam doar renovând. Ne-a spus că repede în tri zile, doamnă. Apoi ne-a explicat pe îndelete, cu moliciunea dar și cu hazul celor 90 de ani ai lui că a avut noroc de socri care i-au dat lemn de stejar, uscat însă natural timp de șapte ani și pe care el l-a adus din satul vecin cu carul tras de vaci. Da, de vacile care dădeau și lapte. Că piatra a adus-o de la râu, ca și noi de altfel dar pe atunci nu erau tractoare și tot bietele animale o cărau. Cum cărau  și apa cu care picioarele femeilor au mestecat temeinic lutul și nisipul necesar liantului pentru bolovanii temeliei și beciului dar fierbeau și mâncărurile familiei și ajutoarelor. Ne-a povestit multe nea Năică, despre acoperișul migălos făcut din șiță de brad la care a muncit câteva zile alături de ajutoare, despre geamurile mici și cât de scumpă era sticla pe care a luat-o de la oraș și a adus-o cu iubita lui Mânzuca în doi desagi cu motive muscelene, țesuți de tanti Maria. Că sageacul casei lui era din scândură de brad pe care l-a brodat  singur în prima iarnă după ce a ridicat casa. A fost greu doamna mea, nu ca nepoții care dau cu degetul pe o plăcuță și mâine le vine marfa acasă. Dar nepoții stau la oraș, la câmpie, că de, viața la munte e aspră.

Nea Năică s-a urcat apoi pe bicicleta lui veche și a început să pedaleze spre deal, lăsându-ne muți de uimire în mijlocul drumului. Azi în bojdeuca mea o plocadă mițoasă de lână albă de oaie, țesută, bătută și spălată cândva în apele repezi ale Dâmboviței de tanti Maria, îmi amintește de bătrânii acestui sat, oamenii cunoscuți și care în tinerețea lor au apărat muscelele de furia germană, au ridicat cu greu casele acelea deosebite din nordul județului și ai căror tați, frați ori copii se odihnesc în osuarul de la Mateiaș. Ce greu le-a fost în acele vremuri să adune materiale și să-și ridice cuiburile pentru  pruncii lor! 

Azi în sat sunt multe case frumoase, chiar cu etaje, lucrate în travertin natural, la care tâmplăria PVC ADF sau WPC(lemn compozit) a înlocuit-o definitiv pe cea musceleană, casele sunt acoperite în general cu țiglă metalică și date cu tencuială decorativă Weber. Și de bine este că aproape toate casele au panouri solare, așa că vara lemnul pădurii este salvat, puțini mai fac focul clasic să-și încălzească apa de baie. 

Pentru că mi-am amintit de lemn, oare pe vindem-ieftin.ro găsim să cumpărăm lemne de foc? Aveți de gând să le introduceți în ofertă? Pentru că se găsesc din ce în ce mai greu chiar în zonele împădurite ale țării noastre iar pentru noi, străinașii dar și pentru locuitorii permanenți ai unor sate este o mare problemă să le procurăm legal. Pentru că în primăvară căsuța noastră musceleană are nevoie de o față nouă cu profile decorative care să se potrivească munților din jur dar îi trebuiesc și câteva alei  prin grădină, făcute din pavaj cauciuc, ne-am bucura dacă pe lângă ce ne trebuie am putea negocia cu voi și lemnele de foc pentru iarna viitoare. Căci focul în soba de teracotă, așa ca pe vremea bunicilor, îți încălzește altfel sufletul decât cel din cazanul termic alimentat cu cărbuni nemțești. Promitem să facem o recenzie video când primim marfa 😉. Și desigur că mă interesează promisiunea voastră:

Cantitatea crește – Prețul scade!

Vindem-ieftin.ro , se spune că sunteți foarte buni vânzători și succesul venit la atât de puțini ani de la naștere o dovedește. Am o curiozitate totuși, cumva ați făcut cursuri de vânzări cu nea Hunter?!

Cea mai bună vânzare pe care o vei face constă în dreptul, privilegiul și onoarea de a fi vizitat din nou de clientul tău.

Mark Hunter, „The sales hunter”

–––––––––––––––––––––––––––––––––––

Articol scris pentru SuperBlog 2019, ediția de toamnă, proba nr. 8   

Pozele sunt preluate de pe vindem-ieftin.ro și pixabay.