Maktub

♭♬♪♫♩♬♮

Vă place muzica valurilor mării? O simfonie mereu aceeași pentru urechile noastre și totuși mereu alta. Pe notele de mai sus, valurile se sparg, cântă, plâng, se hârjonesc cu nisipul, cu sufletele noastre… Puteți să le ascultați o vreme, să visați la mare, la viață, cât poposiți prin această pagină.

O zi senină de vară, un drum rapid spre malul mării, a noastră desigur, Marea Neagră! Parcă restul ar fi ale altora sau asta ar fi doar a noastră! Dar așa vine vorba. O plecare destul de precipitată, aveam de rezolvat ceva ce nu suporta amânare, adică o jumătate de voucher de vacanță ce devenea invalid de la 1 iulie. Ce puteam alege altceva dacă nu un oraș care mi-a marcat viața deși am locuit foarte puțin acolo, mai mult popasuri au fost: Constanța!

Liber pe autostradă, șoseaua aproape că ne-a mulțumit de parcă eram prin alte țări (nu același lucru la întoarcere pentru că a rămas o bucată bună de șosea nereabilitată spre București). Ne apropiem rapid de Fetești, de unul din brațele Dunării, Borcea, numit astfel acum aproape jumătate de mileniu după un boier din zona Călărașului de azi. Tot amintindu-ne cum erau drumurile noastre în tinerețe spre Constanța, adevărate aventuri, undeva dintr-un sertărel îndepărtat al memoriei mele sclipește frumos o amintire și mai veche:

… vei trece două ape mari și altele mai mici și te vei mărita pe malul unei ape foarte mari cu un tip brunet ce poartă șapcă și halat alb.. scăpați amândoi dintr-un accident și vei avea un singur copil, deși vrei doi, care-ți va lumina viața…

Nicicând în viața mea n-am fost ahtiată după ghicit în cafea sau cărți, după horoscop, după alte chestii care să-mi arate cum îmi va fi viitorul. Atunci, în ultima clasă de liceu, prietena mea bună, o bulgăroaică dintr-un sat de pe partea românească a Dunării, stătea în gazdă la o doamnă vârstnică. De câte ori mergeam la școală împreună cu prietena mea, îmi povestea despre tanti Natalia, că ghicea bine în cărți și cafea dar că nu vrea să facă asta prea des. Și că ce îi spune despre familie, s-a îndeplinit. Așa se face că într-o zi, mergând să facem lecții împreună pentru bac, am cunoscut-o pe vesela și simpatica doamnă Natalia care era ca o mamă pentru bulgăroaica mea. De aici până la ghicit n-a fost decât un pas….

Cert este că jumătate de an școlar am râs cu amica mea că mă voi mărita cu un bucătar care lucrează la CFR și că voi scăpa de grija gătitului, pe viață! Sărmane vise 😁! Pe doamna Natalia am mai întâlnit-o dar nu a mai fost nici o partidă de ghicit, nici măcar pentru înfricoșătorul bac, chiar dacă ne servea cu cafea bună, asemeni celei făcute de bunica mea.

Școala s-a terminat, bacul a fost doar prilej de emoții iar petrecerea de sfârșit de liceu pregătită chiar de profesorii noștri pe platoul școlii (aranjament, decor, mâncare, muzică, totul făcut de domniile lor) a fost de vis. Cu adevărat visul unei întregi nopți de vară! Apoi ne-am împrăștiat care încotro, pe autostrăzile și cărările mai bune sau mai pline de gropile vieții.

În octombrie viitor însă ochiii mei albaștri au întâlnit doi ochi aproape negri, sub o caschetă de la o anumită uniformă de student, care student uneori folosea un halat alb…. Nici vorbă de ciorbe și rântașuri 😉! Nici măcar ouă fierte nu știa să facă! Și undeva la o muncă voluntar patriotic-impusă😅 prin viile Vrancei, avea să se închege o poveste ce încet ducea spre vorbele doamnei Natalia: am spus DA după ce am trecut râul Vedea, Dâmbovița, Ialomița, brațul Borcea și Dunărea, pe malul apei care l-a chinuit pe poetul Ovidiu, Marea Neagră! Necunoscute sunt deciziile Moirelor!

După ce socrii mei au părăsit Constanța, am mers pe litoral doar ca turiști. Acum trei ani ne-am dorit să revedem Constanța, plaja Trei Papuci unde din joacă mi-am rupt zdravăn genunchii chiar în preziua căsătoriei. În 2017 a fost mare, teribil de mare dezamăgire. Un oraș murdar, cu valori arhitectonice ce se pierd voit, cu străzi pline de mizerii, cu istorica Piață Ovidiu tristă și transformată într-un loc de mâncat și băut cafea, cu Mozaicul Roman lăsat în voia sorții, cu emblema bogăției trecute, Cazinoul, într-o veșnică rană plină de puroaiele intereselor elitelor locale, cu case ce ar aduna sute de vizitatori dacă ar fi reabilitate și spuse legendele lor, cu o biserică ortodoxă ce adună tot între zidurile ei și tu, mirean, nu poți nici măcar privi rămășițele istoriei păgâne. Doar Moscheea Carol I ne-a oferit un pic de adrenalină urcându-i cele 140 de trepte din minaret pentru a admira zările, portul, ce a mai rămas din epoca Reginei Maria și a cugeta la înțeleapta politică a primului rege al României.

Nici urmă de covrigii mari și buni de altă dată și de braga pe care o sorbeam cu nesaț cândva chiar în cartierele comuniste ale Constanței. Nici măcar un miros de cafea turcească, nimic din ce pot oferi etniile locale cu care Carol I s-a mândrit! Uneori îmi pare rău că acea entitate care ne-a creat, ne-a oferit miracolul memoriei.

Atunci ne-am zis că nu vom mai călca prin Constanța decât în trecere, de nevoie. E dureros să-ți vezi țara plină de comori care sunt lăsate să se distrugă sau asta o face chiar omul cu mâna lui din interese meschine.

Iată însă că anul acesta, la o cifră rotundă de când am zis DA, am revenit în Constanța, cu speranța că dacă mazărea a dispărut din peisaj, cineva din staf s-a gândit să dea orașului ceva din farmecul de altă dată, să atragă turiștii că de, e vara vacanțelor Covid-19 și un mare patron din turism, pe care până acum un timp îl admiram, a spus că cere ca românii să-și facă vacanțele pe litoralul românesc și nu la greci sau bulgari! Ba chiar să fie obligați să stea în țară! Oribilă exprimare, mai ales dacă o alătur și unei promotoare a turismului dobrogean care susținea prin luna mai că avem cele mai late și mai frumoase plaje din Europa, așa că nu avem de ce regreta plajele grecești sau iberice! O, Doamne, dă-mi răbdare!

Cele două zile petrecute în Constanța ne-au trezit amintiri și dor de ducă. Ducă doar pe la alții, măcar la bulgari, să ne simțim bine la o terasă, la o cherhana, o mehana, ceva. Căci la noi am luat litoralul la rând, până în Vama Veche la Cherhana, în nordul stațiunii. Mâncăruri de pește! Slabă oferta, slabă ciorba, extrem de mici guvizii! Și cel mai rău, nu servesc mămăligă așa că tu, doritor de produse dobrogene din pește, mănânci pește prăjit sau la grătar cu mujdeiul clasic ori sarmuzac și cu … franzelă! Și dacă ești șofer, cazul nostru, bei la ciorba de pește și la sarmuzac doar prigat de piersici ori portocale, cel mai bine apă, că altceva nu-i! Tare oferta!

Dezamăgire e puțin spus! Ne-am cazat la hotel Dali (bun, merită) deasupra plajei Modern și deci puteam merge pe jos în zona istorică, cea care de obicei interesează turiștii. În toată acea zonă istorică aceleași străzi murdare, fără parcuri, fără flori, doar cu iarbă și buruieni, unele de mult timp uscate sau cu iedera care invada treptele de la Plaja Modern că nici nu vedeai unde calci. Mașini care turau motoarele la maxim pe bulevarde, claxoane de parcă eram prin anii „90, o mare, criminală lipsă de treceri de pietoni, scări spre plajă fără balustrade, ioc, chiar ioc parcări publice. Piața Ovidiu plină de terase care servesc în principal fructe de mare și pizza, nu mâncăruri românești de parcă n-am ști că străinii le adoră pe ale noastre. Dar care străini?! Acum trei ani am mâncat foarte bine și ne-am distrat copios în localul boemului Serghei Mizil, La 2 Vagabonzi. Din păcate s-a închis și regret asta pentru noi turiștii, nu pentru Serghei. Anul acesta după un tur de terase la care meniurile păreau toate identice și scoase din fundul mării, la unul chiar bogat împănat cu tot ce ține de trufe, am găsit o terasă cu mâncare italiană. Foarte bună, servire plăcută, rapidă. Dar asta după un tur îndelung și răsfoit multe meniuri. Păcat!

Am trecut prin câteva stațiuni și dacă ar fi fost să ne oprim mai mult pentru plajă, Costinești ar fi fost alegerea. Deși curată, ordonată, totuși nimic nu arăta că suntem într-o vară extrem de fierbinte medical. Dar nicăieri pe litoralul nostru nu vezi asta.

Să vă spun că am încercat să ne plimbăm prin Mamaia? Mai bine nu! La hotel Internațional am renunțat și ne-am întors: treceri spre mare blocate, blocuri de locuințe private în construcție și cu multă mizerie de șantier românesc în jur, iarbă uscată, lipsă flori, un aer trist care mie cel puțin îmi aduce aminte că Mamaia era mai frumoasă pe vremea comunistă. Regret că trebuie să spun asta. Măcar că atunci nu era  Jack Daniel’s și pepsi pentru oricine dar erau flori, multe flori și Radio Vacanța. Cu mare regret spun asta. Satul de vacanță Mamaia, mândria turismului de dinainte de 1989, acum e trist, ciuntit, împărțit. Nimic nu amintește de locul frumos unde fiul nostru și-a petrecut primii ani din viață.

Cumva ne-a alinat tristețea a ceea ce am văzut, parfumul florilor de tei. Mulți tei cu trunchiuri groase își aplecau ramurile bogate ca într-o rugăciune peste străzile Constanței. Bătrânii tei de azi poate că erau pui când Eminescu îi scria Veronicăi, povestindu-i cum arată Pontul Euxin care l-a speriat pe Ovidiu. Dar oare a fost Eminescu prin Constanța? Curând vor deranja și ei lumea modernă care construiește la greu, bloc peste bloc și lângă bloc, într-o nebună goană de micșorare a spațiului și de acoperire a soarelui, a luminii, a vieții.

A fost prea scurtă vacanța noastră? Nu! A fost suficientă pentru a constata încă o dată – a câta oară? – că Divinitatea dă dar și cere, că grecii au primit dar și muncesc pentru darul naturii, că bulgarii, sârbii, croații vând bine aerul trecutului, păstrând și îngrijind pietrele, istoria, zestrea neamului.

Am trecut podul spre casă. Am privit spre capetele podului lui Saligny căutând cu ochii minții dorobanții! Că nitul de argint nu-l puteam vedea, dacă mai este acolo și n-a râvnit nimeni la el. Că de, argintul încă mai ia ochiii dar simbolurile naționale, istoria noastră, nu! Mai sunt dorobanții sau nu?! În același timp mintea mea se juca napoleonian cu visele pentru viitor și amintirile câtorva decenii în urmă și am înțeles că am fost ultima dată pe malul unei ape foarte mari, după ce am trecut alte ape, alături de tipul ce purta cândva șapcă și care are încă două zile de halat alb! Bucătarul de la CFR 😅?!

Mâine începe un nou capitol în viața noastră și sperăm să-l parcurgem la fel, în doi! Fără șapcă, fără halat, doar aceleași suflete care refuză să numere timpul (și de mâine au șansa asta) și timpurile. Și să fim foarte liberi. Cineva spunea că dacă îți dorești ceva cu adevărat, (uneori) întregul univers conspiră pentru ca dorința ta să devină realitate. Să zicem că a fost Coelho.

Pentru tot ce a fost până azi, mă opresc în pragul amintirilor mele personale dar și a istoriei triste a unui oraș unic, românesc și nu prea, dar parte a trecutului nostru, râvnit de multe nații. Spun doar atât, pentru noi și pentru Constanța:

Maktub!

(aproximativ: Așa a fost scris!)

---

Poza cu Dorobantul, preluare internet pagina oraș Cernavodă.