Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau…

Pe la jumătatea lui octombrie m-a apucat nu știu ce dambla, probabil vre-un virus luat de la tv, că mi-am amintit brusc și intens niște vorbe: Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau! Mi-am tot sucit mințile că nu-mi aminteam cine să fie persoana nebună care să ne vrea cu forța. Firească nedumerire dar gata, acum știu! Grigore Ureche a zis! Bine, bine dar de când s-a activat Grigore Ureche pe televiziunile comerciale care m-au omorât o vară întreagă cu clădirile istorice refăcute din București cică pe bani bine cheltuiți?! Noroc că în vara asta am circulat mai puțin spre deloc prin centrul istoric al capitalei că de-mi cădea în cap ceva cărămidă sau tencuială din zidurile vechi (refăcute, scuzați), poate mă alegeam și gratis cu un test covid să plec în Grecia. Cine-l plătea? Să caut după Ureche…..

Pentru că au trecut ceva ani de când tremuram la examenul pentru liceu cu acest de voi nu mă vreți, eu vă vreau, am zis că n-ar fi rău să-mi actualizez informațiile, așa că l-am sărit pe Negruzzi și am mers direct la sursă, adică la G.Ureche: „De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dînşii şi tot voi merge, ori cu voie, ori fără voie“. Ureche susține că Alexandru Lăpușneanu ar fi spus asta și eu îl cred. Ce nu spune Ureche este din ce partid făcea parte Lăpușneanu. Și nici dacă avea apă caldă la conacul unde a scurtat de capete 47 de opozanți, că de, trebuia să spele atâta plasmă aruncată pe pereți și podele! Bine, vărsarea aceea de plasmă umană a fost făcută de alte mâini, mercenarii care n-aveau nici un jurământ făcut și respectat unui singur partid, erau traseiști. Și dacă aveau promise vacanțe gratis în Grecia la pensie de 1900 arginți (galbeni?!), ochelari, dinți de lapte, transport gratis 25 de ore pe zi la venituri proprii fără număr, de ce nu s-ar fi angajat la centrul de transfuzie al lui Lăpușneanu?! Ghinion însă, opoziția a stricat aparatele cu intenție, plasma a curs aiurea și iată de ce Lăpușneanu s-a văzut obligat să facă rost de două echipe de lucrători în cimitire: unii puneau capetele boierilor pe ziduri iar ăilalți priveau, distrați sau cu groază că-și pierd scaunele. Pardon, pungile cu bani. Galbeni erau pentru ambele trupe, talpa țării din proprie credință tremura și se spăla cu ceașca de apă încropită dar cotiza cu sârg la visteria domnitorului.

Ei bine, când ai în spate partidul otoman, îți permiți orice, chiar să muți capitala țării mai aproape de spahii, să le simți protecția, că de, ei te-au urcat pe tron împotriva localnicilor, că eu îi voiu pre ei (pe moldoveni) şi de nu mă iubescu; (sincer, au o istorie interesantă otomanii ăștia, altfel decât ne-au turnat unii pe gât la școală și ar fi bine de citit). De dragul otomanilor care probabil i-au dat mijloacele de transport moderne, caii anatolieni, Alexandru a dat foc, cetăților și chiar a serbat ziua asupritorului în noua cetate de scaun. Așa a ajuns Sarhoş Selim / Selim Carafă, adică sultanul Selim al II-lea serbat cu fast și muuulte carafe la Iași. Cred că lui taică-su, Suleiman Magnificul, i se fi perpelit atunci inima în pământul maghiar.

Legenda spune și se pare că e adevărat, că Alexandru Lăpușneanu, orbit de furie și dorința de a mai ucide doi foști consilieri, a plecat personal cu mercenarii să-i caute. Doar că și atunci circula un fel de covidel așa ca o sârmă ce crește în corpul omului și domnul a căzut la pat și din pat. Speriat că ajunge la Judecata de Apoi, a început a face promisiuni care mai de care mai fistichii, chiar a cerut să fie călugărit. Nu de alta dar a ctitorit destule lăcașe de cult, le făcuse zestre cât pentru mii de fecioare sărmane că așa spera să se spele de păcatele capitale înainte de a urca la tronul ceresc. Auzise și el că la catolici se cumpără indulgențe de la slujbașii Domnului, biserica și de, a căzut în plasa lor. Atât aștepta biserica moldovenească, să-l răsplătească pe domnitorul darnic cu ei și amarnic cu consilierii încăpățânați, așa că fapta s-a împlinit sub numele robul lui Dumnezeu, Pahomie. Dar Pahomie a uitat ce a cerut când și-a revenit, așa că a început să dea interviuri, să se impună: „De mă voiu scula, pre mulţi am să popesc şi eu”, fapt ce a obligat asistența creștină să-i dea un cocktail, nu cu gând rău, doar pentru calmare a la long.

Un jurnalist, pardon cronicar, îi laudă faptele de … bun creștin. Cronicarul Eftimie era călugăr la o mânăstire înzestrată peste limite de domnitor și la începutul cronicii afirmă că a dorit să continue munca episcopului de Roman, Macarie, la porunca domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, în ideea: „ca nu cumva cu trecerea vremilor să se cufunde şi acestea în adâncul uitării”… Ce ți-e și cu milostenia celor ce jură la călugărire să asculte, să fie sărac şi să fie cast, cele trei mari obligaţii ale călugărilor. Măcar un jurământ, primul, l-a împlinit cronicarul călugăr Eftimie.

Legendă sau nu, cert este că la mânăstirea Slatina (nu, nu era catedrală cu teatru și magazine la subsol, nici cu meteahna ducerii la pelerinaje a unor localnici darnici la vot, pe banii altor localnici nesupuși credinței în domnul local dar era mânăstire bogată, domnească), se pare că o piatră de mormânt are scrijelit pe ea „…Pahomie, care s’a strămutat din viaţa de aici la veşnicele lăcaşuri, şi a fost îngropat aici în ctitoria lui cea nouă, în anul 7076 (1568) luna Maiu 5.”

Ar mai fi o replică pe acolo care cică a rămas și ea în istorie, dacă n-o fi visat-o Negruzzi într-o noapte de toamnă, dar despre doamna, prima doamnă a cetății, nu vorbim acum. Vom lua samă la ea altă dată.

Ce legătură are Pahomie cu Alexandru Lăpușneanu și cu viața mea de acum? Păi cum îmi place istoria, vreau să știu dacă Pahomie era membru de partid și dacă partidul lui a răzbătut prin secole până azi. Că de la „89 încoace tot îmi trece pe la urechi ce-mi zic unii, ca foșnetul unor petale veștede de trandafiri: Dacă voi nu ne vreți, noi vă vrem!