Vâscul, Creanga de Aur

Miturile se schimbă, în timp ce obiceiurile rămân constante; oamenii continuă să facă precum cei dinaintea lor, deși rațiunile  strămoșilor au fost demult uitate.

 Sir James George Frazer (1854-1941)

În fiecare decembrie, în piețe și chiar pe străzi, ești rugat de diverse persoane să cumperi planta aducătoare de noroc în casă și familie, vâscul. Practic ne-am născut cu tradiția asta ca de Crăciun și Anul Nou să avem atârnat undeva de tavan un buchet cu câteva crenguțe de vâsc. Tradiție creștină ori păgână? Poate hibridă și nu știm! Și atunci oare n-am fi curioși să știm cât mai multe despre vâsc?

Vâscul

Dacă e să o luăm după botanică, vâscul este o plantă care trăiește semi-parazit pe o altă plantă, de obicei fag, stejar, ulm, pin, măr, gutui, după cum este subspecia. Calitativ pentru medicină se crede că cel mai bun vâsc este cel crescut pe măr. Ajunge pe tulpinile acestor pomi după coacerea fructelor, între octombrie și decembrie, moment când sunt consumate de unele păsări. Doar că semințele sunt înglobate într-un lichid vâscos care se întărește puțin dacă boaba este spartă și astfel se lipește de ciocul păsărilor, care păsări încearcă să-și curețe ciocul frecându-l de scoarța arborilor.  Sămânța se lipește de scoarța pomului, apoi își creează un fel de legătură către vasele cu seva plantelor și începe să se hrănească cu aceasta. Evident  gazda slăbește în timp și poate chiar muri.

Numele plantei în engleză – mistletoe – provine din credința că vâscul se înmulțește și prin excrementele păsărilor. Originea cuvântului „vâsc”, de la latinescul viscum, este și ea destul de neclară asupra originii.

Legendele și magia crengii de aur

 Multe mituri și legende sunt legate de această plantă, superstiții care au răzbit peste veacuri și chiar au învins religia creștină.

Popoarele care au considerat cel mai mult că vâscul este o plantă sacră, au fost cele nordice. Druizii foloseau această plantă pentru  ritualuri solemne, tratamente, chiar antidot universal pentru otrăvuri, preparat într-o băutură, apoi pentru magie, ca afrodisiac, pentru fertilitate la om și animale. Considerau această sacralitate a vâscului atât de intensă, astfel că dacă întâmplător se întâlneau doi dușmani sub același stejar cu vâsc, aceștia făceau un armistițiu de pace pentru o zi și stăteau în bună înțelegere și ajutor reciproc. Pentru că la celți stejarul era copacul sacru iar dacă avea și vâsc, devenea și mai important. Celții considerau stejarul cu vâsc ca fiind un dar al cerului în care arborele era forța iar vâscul er spiritul.

Tăierea vâscului de stejar se făcea după un anumit ritual și se aduceau jertfe, după cum scrie și Pliniu cel Bătrân în Istoria Naturală:^:

Druizii – pentru că astfel sunt preoții lor numiți – nu păstrează nimic mai sacru decât vâscul și pomul care o poartă, atâta timp cât arborele acesta este un stejar … Vâscul este foarte rar întâlnit, dar când găsesc unii, îl adună, într-un ritual solemn … ……După ce se pregăteau pentru un sacrificiu și o sărbătoare sub stejar, să vândă vâsla ca pe un leac și să aducă doi tauri albi acolo, ale căror coarne nu au mai fost niciodată legate. Un preot îmbrăcat într-o haină albă urcă stejarul și cu o  seceră de aur, taie vâscul, care este prins într-o mantie albă, apoi sacrifică victimele, cerându-i pe dumnezeu, care le-a dat vâsla ca dar, pentru a le face să fie propice pentru ei, crezând că o poțiune preparată din vâsc va face animalele sterile fertile și că planta este un antidot pentru orice otravă. Aceasta este puterea supranaturală cu care popoarele investesc de cele mai multe ori chiar cele mai mici lucruri. Ritualul spunea că  în cea de-a șasea noapte a lunii noiembrie, o noapte cu lună plină, preoții druizi se îmbrăcau în alb și tăiau vâscul de stejar cu o seceră de aur, având grijă ca ramura de vâsc să fie prinsă de fecioarele ce stăteau sub pom cu pelerinele curate întinse. Dacă vâscul cădea cumva pe pământ, își pierdea sacralitatea. Doi tauri albi erau apoi sacrificați în timpul rugăciunii. 

În mitologia norvegiană este o frumoasă legendă despre bobițele de vâsc, numite și lacrimile stejarului. Se spune că Baldur sau Balder, frumosul zeu al luminii, bucuriei și purității, fiul zeiței Frigga și al marelui Odin, era ocrotit de ura oricărei ființe de pe pământ, cu care mama lui făcuse o înțelegere. Aceasta a uitat însă negocierea cu vâscul. Așa că Loki, o personalitate malefică, zeul focului și magiei, află secretul și pune o săgeată din lemn de vâsc în arcul zeului Hod, fratele orb al lui Baldur, zeul iernii și întunericului. Ca dintr-o pură  întâmplare, de fapt ghidat de diabolicul Loki, săgeata îl atinge pe Baldur și acesta moare. Se spune că lacrimile mamei, zeița Frigga, vărsate peste fiul mort, Baldur,  au devenit boabe de vâsc. Și tot de atunci s-a hotărât ca vâscul să fie o plantă a iubirii iar doi oameni care stau sub vâsc, să se sărute în memoria lui Baldur. Legenda are două variante: una în care Baldur revine la viață iar a doua spune că un singur gigant nu s-a rugat pentru mortul Baldur, așa că acesta a rămas în lumea de jos. Dar mama lui a iertat vâscul și a binecuvântat bobițele lui albe. Legendele morții lui Baldur au fost culese din popor și scrise în versuri, mai apoi în proză, în Edda, sec.XIII.

Considerat sufletul stejarului sfânt, în Evul Mediu vâscul devenise și planta care marca schimbarea forțată a regilor. Vâscul era cules de două ori pe an, la solstiții, fiind considerat de toate triburile nordice și germanice drept forța  renașterii naturii.

Dacă vă plac legendele – cele nordice au un farmec aparte pentru mine – citiți povestea lui Baldur, lungă dar foarte  frumoasă, scrisă de  Cătălin Stănculescu.

Nu doar druizii au dus vâscul  în zona sacrului. Este un simbol și la alte popoare. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, în Dicţionar de simboluri (cartea încă se găsește la vânzare la prețul de 125 lei), vorbesc de acest simbol la celţi dar şi în mitologia altor popoare: Creanga de aur /Creanga de vâsc  … reprezintă forţa, înţelepciunea, cunoaşterea. 

O legendă babiloniană spune că femeile singure ce-și doreau un soț veneau în fața templului ridicat pentru Ishtar, zeița iubirii, fertilității și războiului,  unde era atârnată o creangă de vâsc. Dacă un bărbat devenea interesat de femeie, aceasta trebuia să-l lege de ea cu vâsc căci sărutul nu făcea parte din obiceiurile babiloniene.

În mitologia greacă și romană creanga de aur, sacră,  simboliza pașaportul  cu care se  putea intra în lumea lui Hades şi reveni de acolo viu. Cred că vă sunt cunoscute legendele din Eneida lui Vergilius sau povestea lui Orfeu care dorea să-și recupereze iubita, pe Euridice.

 Sărutul sub vâsc, pornit se pare din nord,  este asociat și  cu festivitățile organizate de Saturnalii, iar mai târziu, cu tradițiile  legate de căsătorie.  Se spune că la romani logodna se pecetluia sub o creangă de vâsc. În mai multe credințe se credea că vâscul era un leac pentru fertilitate așa că fetele care stăteau sub coronița ori ramura de vâsc,  nu puteau refuza sărutul căci asta însemna ghinion în dragoste în anul următor și lipsa căsătoriei.  Obiceiul mai spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o fată, trebuia să rupă și una dintre bobițele albe ale vâscului. După ce toate bobițele au fost rupte, nimeni nu trebuia să se mai sărute sub  vâsc pentru că norocul  este doar în bobițe. Sărutul sub crenguța de vâsc fără fructe aduce ghinion. Vâscul sub care s-au sărutat tinerii trebuie păstrat un timp iar dacă nu s-a împlinit nici o cerere în căsătorie, atunci acesta trebuie ars după 12 zile de la Anul Nou!

În creștinism, vâscul este azi acceptat ca plantă a păcii, iubirii și sărbătorilor iernii. Și din același interes ca restul simbolurilor păgâne. Dar drumul spre acceptare a fost lung pentru că preoții nu-l doreau în biserică fiind o plantă atât de apreciată de păgâni.  Când a fost acceptată, nu se știe.  

Vâscul în medicina populară și alopată

 În medicina populară tradițională ca și în cea alopată, vâscul este apreciat pentru efectul anti-tumoral, hemostatic, anti-sclerotic, tonic, hipotensiv, de vindecare a rănilor, reglare a glicemiei și chiar în crizele de astm fluidizează secrețiile bronșice, calmează spasmele și mărește rezistența la stres (ce declanșează crizele astmatice). Din vâsc, preparați decocturile de apă, tincturile de alcool și chiar pulberea fină ce se administrează direct. Dar cu măsură pentru că are și contraindicații serioase, ca orice leac popular de altfel. 

Pentru că este un leac popular luat ca atare, iată cum se poate recolta și conserva de către consumatori. 

Vâscul medicinal este ușor de recunoscut după dispunerea fructelor, căci cel pentru tratamente are bobițele grupate câte trei iar celelalte subspecii au un fel de ciorchine sau grupări dezordonate.

Vâscul se găsește cel mai ușor toamna târziu si iarna când frunzele arborilor sunt căzute. Se recoltează ramurile tinere cu frunze, în special iarna când se taie arborii, dar recoltarea se poate face tot timpul anului. Se usucă în buchete, suspendate, în camere aerisite  sau industrial în uscătoare la  maximum 40°C. Când e uscat corect, păstrând culoarea verde și nu maronie, se mărunțesc plantele și se verifică dacă și-au păstrat gustul amar. 

 Atenție! Se recoltează doar vâscul de pe măr, gutui, brad, frasin, mesteacăn,  cele mai bune crengi din punct de vedere medicinal. Vâscul de pe arțar, tei, plop, salcie, este cu potențial toxic.

Vâscul se  consuma sub formă de ceai preparat ca decoct, de macerat la rece ( 2 linguriţe de frunze şi ramuri uscate şi mărunţite de vâsc, la o cană de apă rece lăsate la macerat până dimineţa, cam 8 – 12 ore), pulbere (măcinarea plantei uscate) sau vinul de vâsc (40 grame pulbere de vâsc la un litru de vin alb natural, se lasă cam 7 zile la macerat, se strecoară şi se pune în sticle). Consumul trebuie să fie moderat și ținând cont de contraindicații. Fiecare formă de consum este pentru anumite afecțiuni ( de exemplu pulberea se ia în cazul balonărilor, a problemelor digestive, a ulcerului), se respectă timpul de consum (în unele boli se beau până la trei căni pe zi, în altele o singură cană de-a lungul zilei) și de asemeni concentrația ceaiului.

În secolul al XVIII-lea, vâscul era folosit de medici ca antispastic și spasmolitic, după care a fost înlăturat de alte tratamente noi, știind că a fost o perioadă a marilor descoperiri în medicină. A revenind în atenția unei părți a lumii medicale abia la începutul secolului XX, când Rudolf Steiner l-a folosit sub forma unui preparat antropozofic ca imunostimulator, cunoscut și astăzi sub denumirea de Iscador. A stat o vreme în umbra tratamentelor chimice ca apoi, în ultima parte a sec. XX să se facă studii privind utilizarea vâscului ca terapie adjuvantă pe termen lung la pacienții cu afecțiuni cancerigene. Studiu a arătat că pacienții tratați cu extracte de vâsc au prezentat mai puține efecte adverse și ameliorarea simptomelor, comparativ cu pacienții ce nu au primit terapie adjuvantă cu acest produs. Tratamentele sunt individualizate dar din păcate, în țara noastră sunt greu de obținut. Deși se cunoșteau unele efecte ale vâscului în bolile tumorale încă din 1920, abia la sfârșit de sec. XX s-au făcut cercetări intense, se pare cu bune rezultate, în Germania și mai nou în Israel. Totuși în SUA, Administrația Alimentelor și Medicamentelor (FDA) nu a aprobat utilizarea vâscului pentru tratarea cancerului sau a oricărei alte afecțiuni.

 Vâscul este otrăvitor în forma sa naturală. Vâscul proaspăt poate cauza probleme grave de sănătate, precum voma, tulburări ale ritmului cardiac, tulburări nervoase cu paralizie, convulsii și chiar moarte.  Fructele sunt toxice și nu trebuie niciodată lăsate la îndemâna copiilor sau animalelor de casă și nu se folosesc la preparatele pentru uz intern. Doar păsările consumă fructele și dintre acestea un număr redus de specii. Preparatele din vâsc, folosite pentru uz intern, pot interacționa negativ cu diverse medicamente, așa că este bine să fie consultat un fitoterapeut (de preferat medic sau farmacist și nu un simplu vânzător de la plafar).

Este interzisă utilizarea plantei în cazul persoanelor cu boli infecțioase cronice cu evoluție progresivă şi în rândul persoanelor care au dezvoltat în antecedente reacții alergice în urma utilizării acestei plante.

 Poate că numele  – creanga de aur – derivă de la galbenul intens auriu pe care-l capătă creanga de vâsc după ce a fost tăiată și păstrată câteva luni; culoarea strălucitoare nu rămâne doar în frunze, ci cuprinde și tulpina, astfel încât toată ramura pare a fi într-adevăr o Creangă de Aur.

 Sir James George Frazer (1854-1941) în capodopera lui, Creanga de Aur