Istoria nu spune niciodată la revedere. Istoria spune: „Ne vedem mai târziu.”
Eduardo Galeano
Este un citat care m-a acaparat de când l-am întâlnit. Cred că nimeni n-a spus astfel adevărul despre istorie, a țării, a lumii, a unei persoane. Trecutul este mereu prezent, orice am face. Cine a creat astfel lumea? Nu se știe, indiferent cât de religioși am fi noi pentru că religiile, ca și omul, au un început.
Afganistan, țara afganior, a devenit cunoscută unor români doar prin fatul că acolo au fost trimiși militarii de elită ai armatei române partenere NATO și unora, cititori ai Național Geografic, prin fotografia de copertă din iunie 1985, celebrul chip de fată cu ochi de un verde ireal, cunoscută lumii drept fata afgană. Atunci nimeni n-ar fi crezut că fotografia va face istorie, că acel chip imortalizat de un jurnalist inspirat și curajos, Steve McCurry, va fi perfect încadrată în replica de mai sus a lui Eduardo Galeano. Și va deveni un simbol al lumii moderne în care discrepanțele dintre civilizații se adâncesc pe zi ce trece.
Curiozitatea fotografului a făcut ca povestea fetiței de 11 – 12 ani atunci, identitatea ei, să fie descoperită ani mai târziu. A făcut să aflăm de curând că totuși credința în destin este ceva inexplicabil. Și parcursul vieții fetei afgane de la anul 1984 până azi, este parte a misterului vieții, a destinului pe care uneori degeaba te chinui să-l schimbi.
Sharbat Gula
Sharbat este o băutură rece tradițională din Orientul Mijlociu preparată din cireșe, trandafir sau lemn dulce și diverse condimente. Și numele multor fete din Afganistan sau Pakistan.

Sharbat Gula, acesta este numele real al fetei afgane, nume descoperit la mulți ani după ce în 1984, jurnalistul independent Steve McCurry a reușit să-i facă o poză, fapt rar pentru femeile afgane cărora religia le interzice complet să-și expună chipul străinilor ori să se lase fotografiate. Fapta se petrecea într-o tabără de refugiați afgani din Pakistan unde Sharbat era o copilă orfană ai cărei părinți muriseră sub gloanțele sovieticilor. A fost una din cele trei fotografii pe care jurnalistul a avut voie să le facă acolo dar care l-a marcat profund, pe viață. Așa că a făcut tot ce i-a fost posibil ca să găsească acea copilă fără nume, într-o lume a tainelor religioase drastice, a femeilor invizibile. Ce l-a ajutat? Ochii verzi ai orfanei și desigur tehnica americană. Folosind metode de identificare sofisticate, ale FBI, căci poza era făcută cu un aparat obișnuit ce nu permitea identificarea ușoară a irisului, totuși fata a fost găsită în anul 2002 când și tabăra pakistaneză urma să fie demolată. Așa s-a aflat că Sharbat Gula se căsătorise la 14 ani cu un afgan, că locuia în Peshawar din Pakistan, că avea copii, mai multe fete, că știa doar să-și scrie numele dar își dorea mult ca toate fetele ei să învețe carte. Ca o recompensă poate a faptului că soțul ei i-a permis femeii să se întâlnească din nou cu reporterii, să vadă prima dată poza ei de la vârsta de 12 ani, poză celebră, dar mai ales impresionați de dorința acesteia de a-și vedea copiii școliți, Național Geografic a deschis o școală pentru fetele afgane. În același timp fotograful a adunat donații pentru ca Sharbat Gula să-și îndeplinească cea mai mare dorință, să meargă împreună cu familia sa în Hajj, pelerinajul sfânt anual la Mecca.
Apoi totul s-a schimbat, familia a încetat legăturile cu occidentalii căci nu-și dorea publicitate. Sub americani, erau oarecum liberi dar familia fiind din tribul majoritar Pashtun se supunea codului lor de legi, o combinație între cutumele ancestrale și islam.

Anii au trecut fără să se mai știe nimic. Iată însă că în 2016 același jurnalist este informat că Sharbat Gula este arestată la Peshawar, Pakistan, pentru deținere de documente de identitate false și că riscă 14 ani de închisoare și o amendă măricică. Așa se află că femeia trăia de ceva timp tot în Pakistan, că soțul ei murise acolo și ea era singură cu copiii. Cu intervenții face doar 7 zile de închisoare, este apoi internată pentru tratament de hepatita C (de aceeași boală a murit soțul și una din fiice), apoi este eliberată. În 2017, deși Pakistan a dorit să îi dea acte oficiale și să rămână acolo, ea alege să se întoarcă în Afganistan, la Kabul. Destin! Nu poate merge în localitatea ei natală deoarece acolo controlul este deținut de radicalii organizației extremiste, Statul Islamic (IS). La Kabul a fost primită la palat de președintele țării, fugarul azi Ashraf Ghani, care-i dă un apartament. Politica e aceeași, indiferent de țară și etnie!
Mi-aș dori să existe pace în această țară, astfel încât să nu existe oameni fără adăpost. Dumnezeu să protejeze această țară. Așa mărturisea Sharbat Gula în 2017, la întoarcerea în Afganistan. Astăzi soarta ei este nesigură. O vor executa talibanii aplicând Sharia pentru că și-a expus chipul și fetele, pentru că a colaborat cu occidentalii, pentru că a primit banii lor? Oare vom afla cum se va termina viața ei? Cert este că de destin nu poți fugi.
Fata afgană, acum femeia care de 3 ani a ajuns iar în Afganistan, în Kabul, urmărită de firul indestructibil al Moirelor, ar răspunde fără echivoc întrebării quo vadis / unde mergi, precum Isus i-a răspuns lui Petru în apropierea Romei:
Vado iterum crucifigi! / Merg să fiu crucificat din nou!

Și totuși povestea fetei afgane, a fetelor și femeilor afgane, ar fi fost alta și în aceste zile dacă legea Sharia n-ar fi avut atâtea variante, atât de diferite de la țară la țară! Iar varianta Sharia a talibanilor este strictă în ceea ce privește fotografierea femeilor, apariția pozelor în ziare sau televiziuni!
Am să închei tot cu un citat din Eduardo Galeano deoarece îmi pare a fi cel mai apropiat de ceea ce se întâmplă azi în lume și dintotdeauna în țara afganilor, mai ales că istoria emancipării femeilor afgane și încercarea de a aduce țara în lumea civilizată care poate îmbina perfect laicul cu religia, este deja la o altă încercare eșuată în decurs de fix un secol:
Istoria este un profet care privește înapoi: în favoarea a ceea ce s-a întâmplat, împotriva a ceea ce s-a întâmplat și anunță ceea ce va fi.
Priveam cele două chipuri: în primul ești atras imediat de ochii aceia imenși, vii și pătrunzători și de privirea aproape sălbatică; în cea de-a doua fotografie, privirea stinsă este cea a omului răpus, care e pregătit să înfrunte totul. E trist! Și ca ea sunt atâtea femei nefericite asupra cărora și-au găsit niște „viteji” să-și demonstreze puterea!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Din păcate copiii ei n-au moștenit culoarea verde a ochilor. M-am uitat mult la pozele cu S. Gula și copii, impresionante toate. Din păcate la afgani povestea se repetă, femeile trec de la bine la infern și invers, ciclic.
ApreciazăApreciat de 1 persoană