Pe Adrian Păunescu l-am văzut de două ori. Prima dată la Cenaclul Flacăra. Pe atunci eram prea tânără să pătrund în craterul fierbinte al vulcanului dar acea noapte n-am uitat-o nici azi. Eram în plin comunism, trăisem deja cu spaimele și tainele politice ale familiei mele și iată-mă într-o sală tixită la maxim cu oameni de toate vârstele, ascultând cântece și poezii despre care acasă aflasem că sunt interzise! Apoi imediat după 1989 l-am întâlnit iarăși într-un supermarket. Privirile noastre albastre s-au încrucișat câteva secunde. Greu de zis ce am gândit atunci. Dar în fața mea era în acel moment doar omul de rând Adrian Păunescu, lutul plin de patimi care plutea între două lumi paralele, ambele reale, și care se simțea superior nouă doar pentru că o divinitate a scăpat în materia comună din care l-a frământat, harul nemuririi.
Peste timp am aruncat la coșul de gunoi lutul din care a fost făcut pământeanul Adrian Păunescu și am păstrat doar harul cu care a fost suflat în momentul eliberării lui în lume. Poeții, artiștii mari sunt ca un alt Ianus, au două fețe, adică transmit un mesaj maselor dar își caută pentru ei și familie culcuș aurit. Adrian Păunescu nu s-a deosebit de creatorii politicieni ai ultimelor două secole măcar, dacă ar fi să fim drepți și să recunoaștem că Goga, Alecsandri, Caragiale, Marin Preda, Mircea Eliade, lista e lungă, s-au aruncat în apele mocirloase ale politicii necinstite doar pentru o felie sau un cozonac întreg. Ce să mai zicem de Hugo și Goethe. Nu l-aș omite pe N. Iorga, mare politician cu partid propriu și care spunea că Paltonul, pălăria și bastonul meu sunt partidul! Mai clar de atât nu se poate. Pe altarele artei, politica sau alte vicii omenești însă nu le-au confiscatul harul creației primit după legi necunoscute.
Așa și cu Adrian Păunescu, cel care nu s-a putut totuși dezice de comunism și de marile avantaje pe care i le aducea acesta. El ne-a dat nouă, generației în blugi, o luminiță firavă de speranță, un pic de cultură, de istorie, de altfel de ocupație decât munca voluntar patriotică, gura închisă și lipsurile din biblioteci. Practic ne-a oferit un coș cu neghină în care era și destul grâu, pentru cei care au avut răbdarea să-l aleagă.
De aceea în mișcarea asta național-browniană din ultimii ani, de multe ori îi caut poeziile. Au ceva aparte, viziunea peste timp și ceva din tainele șamanilor vechi. Mi-am amintit de multe dintre poeziile sale ori mai bine zis dintre cele pe care le știu, așa că am ales două care parcă ar fi fost scrise zilele trecute.
Ieșirea din coșmar
E un coșmar să vezi in jurul tău
O-ntreagă țară cum se prăbușește
Și binele, îngenuncheat de rău,
Și fierul roșu, biruit de clește.
Și hărmălaia e un alt coșmar,
La conjugarea crizelor atroce,
Și oamenii cinstiți, care dispar,
Și un popor rămâne fără voce.
Și-n toate a pătruns un fel păgân
De-a ne privi copiii și părinții
Și-i un coșmar că fiece român
Își pierde forța brațului și-a minții.
Iar vânzătorii încă mai promit
Să vândă, și mai mult, această țară,
Într-un azil al lumii, părăsit,
Acest popor nefericit să moară.
Cu ochii-nlăcrimați de tot ce văd,
Privesc nesomnu-n fiecare noapte
Și-aș vrea să iau în brațe-acest prăpăd,
Ca pe-o grămadă de otrăvuri coapte.
Și-apoi, cu-acestea toate, să dispar,
În tragic ritual de kamikadze,
Ca țara să-mi salvez de-acest coșmar
Și de aceste stranii metastaze.
E mult prea mult, în fiecare zi,
Acumularea răului în toate,
Că oamenii nici nu mai pot trăi
De-atâta repetată nedreptate.
Ca o-ntrebare fără de răspuns,
Continuând istorica derivă,
În Evul Mediu parcă am ajuns
Și merge spre Comuna Primitivă.
Și parcă e-o strădanie-n zadar,
Să vezi narcotizatele popoare
Cum se învață și cu-acest coșmar
Și ce-ngăduitor e fiecare.
Civilizație-n marșarier,
Restaurație și sărăcie,
Și tot mai lung e drumul pân’la cer,
Și tot mai mic e omul care știe.
Mă uit în ochii tăi, poporul meu,
Încredințându-ți una din oferte,
Așa să mă ajute Dumnezeu,
Să-ți fiu folositor, când ți-este greu,
Sau, dacă nu, trufia să mi-o ierte.
Cantautor Ghiuri Mezabrovschi
Un pic de demnitate
Și dacă le-am pierdut pe toate, să ne păstrăm și noi atât, măcar un pic de demnitate, măcar să nu murim urât. Uite-așa, din una-n alta, am luat-o spre trecut, din aproape în aproape, am pierdut tot ce-am avut. Dă-le dracu' de industrii, Lasă-l naibii de pământ, Noi să dezvoltăm comerțul Și vom fi de neînfrânt. Care brazdă, care pâine, noi cu voia noastră, vai, dăm o nouă lovitură bietului nivel de trai. ~ ~ Nici capitaliști nu mai suntem și în târgul mondial parcă am voi, prin jertfă, să ajungem capital. Pentru-a spune bună ziua o să cerem, într-o zi, aprobare de la N.A.T.O., voie de la F.M.I. Asta-i era sclavagistă instalată-aici prin vot, cușca-n care noi, ca oameni, am intrat cu țări cu tot. Și ni-i dragă libertatea, dar ce paradox sublim că în Estul Europei suntem liberi să murim. Am trăit cu amăgirea jurămintelor de ieri, că-n elita mondială vom intra ca parteneri. Și acum ce deziluzii și ce pradă de război, am ajuns la noi acasă cetățeni de rangul doi.
Gânduri pe tastatură 
Ați făcut niște asocieri și comparații nepotrivite.
ApreciazăApreciază
Nu m-am referit strict la politica pe care a făcut-o fiecare, doar la faptul că toți aceștia au intrat și în politică, majoritatea pentru unele avantaje, mai mari ori mai mici. Ca și Păunescu de altfel. Nu m-am referit nici la cât au fost de sinceri în crezul/crezurile lor politice, la faptul că și-au menținut părerile o viață ori că au dat înapoi când situația îi dezavantaja (aș îndrăzni să-l amintesc aici pe Eliade, un scriitor de altfel foarte drag mie). Ar fi o temă de discuție muuuult prea largă și fără capăt. Dar este un subiect la care cred că fiecare dintre noi meditează uneori: poeții, scriitorii, actorii preferați, între operă și viața lor reală!
Mulțumesc pt comentariu, mi-a dat de gândit. O zi bună vă doresc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Artă și tendințe
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Normal😊!
ApreciazăApreciat de 1 persoană