Dacă românii recunosc în Eminescu pe cel mai mare poet al lor e pentru că Eminescu tocmai a ştiut să exprime în mod remarcabil sufletul ţării sale, traducând cu fidelitate aspiraţiile sau visurile compatrioţilor săi. Sinteza personală, poezia lui e la fel sinteza a ceea ce s-ar putea numi spiritualitatea românească. Cu acest titlu, ea merită să fie cunoscută cu exactitate. / Alain Guillermou, eminescolog, INALCO Paris
„Reverse dulci scântei
Atotștiutoarea,
Deasupra-mi crengi de tei
Să-și scuture floarea.
Ne mai fiind pribeag
De-atunci înainte
Aduceri aminte
M-or troieni cu drag”.
Eu nu cred nici în Iehova
Eu nu cred nici în Iehova
Nici în Buddha Sakya – Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.
Visuri sunt și unul și-altul
Și tot una-mi este mie
De-oi trăi în veci pe lume
De-oi muri în vecinicie.
Toate-aceste taine sfinte,
Pentru om frânturi de limbă
În zadar gândești, căci gândul
Zău nimic în lume schimbă.
Și fiindcă în nimica
Eu nu cred, o, dați-mi pace
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.
Nu ‘nvăluiți a mea gândire
Nici cu stil curat și antic,
Toate-mi sunt de o potrivă
Eu rămân ce-am fost: – romantic.
„Mihai Eminescu – Opere Complecte”, 1914, Iaşi, editura „Librăria Românească”
Gânduri pe tastatură 