Cum să cazi … Ca proasta ?!

Era prin octombrie anul trecut, în zona Unirii din București, partea cu fostul magazin București, azi dărmat, eu venind de la Piața Sf. Gheorghe unde e capătul tramvaiului 21. O zonă prin care m-am tot fâțâit de 33 de ani de când sunt bucureșteancă cu acte, plus ce a fost înainte în studenție și vizite scurte în copilărie, adusă de părinți. Dacă iubesc Bucureștiul ? Nu, îl respect doar, așa cum am scris și pe celălalt blog al meu unde am inițiat un serial despre locuri interesante ale capitalei noastre și care ar trebui știute de orice român cu oarecare pretenții. În fond este un oraș vechi, istoric, este orașul pe care regele Carol I și mai apoi Ferdinand și Maria l-au  urcat pe harta lumii, dacă e să folosesc cuvintele reginei-soldat-diplomat a României Mari. Și peste toate, oricum ar fi, e capitala noastră ! Trec prin zona aceea săptămânal, o știu, o gust  căci are cei mai buni covrigi cu vișine pe care i-am mâncat până acum. Așa și în octombrie, iau un covrig, mânânc trei sferturi adică toată dulceața 😂 și restul de aluat îl păstrez pentru porumbeii din zonă, prefer eu pe cei din spatele blocurilor în Piața Sf.Anton căci acolo nu incomodează prezența lor. (nu prea sunt de acord cu hrănirea lor pe străzi, nu știu cine a inițiat chestia asta cu cerealele vărasate pe străzi, că nu e sănătoasă pentru oameni).

În momentul când dau să trec prin gangul dintre blocuri, oarecum în dreptul crucii ce marchează fostul altar al bisericii Domnești, surpiză ! Simt cum, în timp ce făceam pasul, piciorul meu se scufundă !! Nu pot crede, călcasem pe mijlocul unei plăci de așa zis granit ! Nu pe margini, am învățat lecția de mult timp, plăcile sunt pe nisip prost tasat și sub pașii trecătorilor joacă precum drăcușorii mici în jurul șefului cel mare. Ei dar n-am învățat bine lecția. Placa de așa zisul granit, cam 3-4 cm grosime, pur și simplu s-a spart la uriașa mea greutate de aproximativ 73 kg plus un covrig tocmai trimis stomacului meu spre digerare !!

Să vă spun cum a fost ? Greu ! M-am ridicat rapid cu un zâmbet tâmp, eram și eu uluită de ce pățisem. Căzătura a fost de genul unei rugăciuni în moschee, adică pur și simplu am căzut în genunchi și am atins și cu fruntea de sol. Mulțumesc celor ce au vrut să mă ajute și mă retrag în zona băncilor dintre Biserica Domnească și Hanul Manuc : primul lucru, ochelarii mei de soare cu polaroid erau întregi, geanta la mine că de, zona e cam gri și poliția nu vede, aluatul porumbeilor încă îl țineam strâns în mână. Le dau bunătatea și verific starea pantalonilor mei …albi! Curați, incredibil !

Acasă după o oră, un genunchi deja umflat, până seara cu o culoare regală, mov vinețiu și desigur și cu trezirea altor simțuri decât cele vizuale. Poveatesc soțului seara și nu prea-i vine a crede. Cică m-aș fi uitat pe sus după gargoii de la clădiri că am dambla cu clădirile istorice frumoase, râdem amândoi și asta e . Între timp mi-am amintit că în primăvară, exact prin zona aceea, un cuplu de nemți cam la 50 de ani a pățit ceva asemănător. Tipul, turist cu o minune de cameră atârnată de gât, s-a întins cât era de lung și n-am uitat încă zgomotul aparatului căzut pe piatră !!

Acum cam două săptămâni, fiul meu, om matur și hălăduitor prin munți, pe creste, trece prin zonă și pățețte ceva asemănător. Doar obișnuința de a fi foarte atent unde pune piciorul și faptul că a reușit să-și controleze căzătura, l-a salvat. Mi-a confirmat că dacă era visător putea să-și rupă piciorul . Urmele acelor pavele i-au rămas însă pe adidasul aproape nou.

Știu că vina nu este a actualului primar în funcție. Dar și ea – nu pot să fiu politicoasă – are o mare vină că nu alocă fonduri pentru a repara măcar centrul Bucureștiului, că de restul e clar că nu interesează pe nimeni.

Aștept să văd dacă așa va fi și în jurul Catedralei Neamului pentru care primăria a excelat în danii. De fapt acolo e chiar indicat să fie așa. Înalții prelați vor intra în altar direct din limuzine iar credincioșii ce vor veni la slujbe, dacă-și vor rupe picioarele, sigur va fi voința divinității care le-a încercat credința !! Și vor pune un bănuț, de plastic nu de metal, pentru grabnică însănătoșire.

Pentru ultimul paragraf nu vă las cu întrebări, sunt o ortodoxă care iubește toate bisericile vechi, istorice dar unde și preoții au har, au pace în vorbe și priviri și nu impun reguli ce nu i-au aparținut lui Isus și nici primilor Părinți Cappadocieni !

(săptămâna viitoare trec iar pe acolo, voi face câteva poze și le pun aici, ca indulgențe. ….🙄

Câinii și grija noastră !

Sunt, uneori regret asta, mare iubitoare de animale. Soțul meu la fel ! Nu e o nebunie, e probabil de vină ADN-ul căci eu cel puțin de când mă știu, în copilărie, făceam orice să dorm cu pisica, adunam puii de mâță de pe stradă și apoi furam mâncarea din bucătărie să le-o duc lor, le făceam baie, câte altele. La maturitate au fost ani în care n-am avut nici pisică și nici cățel căci ar fi stat singuri închiși într-un apartament de bloc și asta nu era viață pentru ei. Dar aveam animalele străzii care ne iubeau și pe care-i răsplăteam cu un colț de pâine și multe vorbe bune. Apoi am luat o pisică, birmaneză, frumoasă foc, deșteaptă dar spirit aventuros, n-o puteai ține în casă chiar toată ziua. Era spaima câinilor din cartier dar foarte drăgăstoasă cu oamenii. De aici necazurile, a fost furată, chinuită, am recuperat-o grație puștilor din zonă. După ce a avut piciorul rupt căci niște liceeni așa au găsit de cuviință să se distreze cu ea, a fost găsită de cineva care-și plimba câinele, a fost operată și iubită. Când ne-au anunțat copiii blocurilor din jur că au găsit-o pe Mira, m-am dus să o recuperez. Familia nu credea că e a mea, eram la ceva distanță de locul unde o găsiseră rănită. Mi-a venit ideea să le cer puțin bulion și apoi am intrat în camera unde zăcea. La auzul vocii mele, s-a târât spre mine și apoi a lins și bulionul. Am plătit operația și am luat-o acasă. Au trecut luni, s-a făcut bine și iarăși n-am mai reușit s-o ținem în casă. A dispărut, de data asta definitiv. Am zis că nu vom mai ține pisică. La necaz am zis că iau un câine că acela merge cu noi oriunde. A fost doar o vorbă. Dar știți cum e , cineva care avea de dat câțiva pui de caniche s-a ținut de mine până am acceptat să-i văd ! Asta a fost ! Un ghemotoc negru cu cravată albă mi-a săgetat sufletul ! La vremea înțărcării, după o grea despărțire de familia în care s-a născut, ne-a umplut casa și sufletele cu iubire ! Era stăpâna cuminte, inteligentă, iubăreață foc ! Am făcut o nouă școală, am învățat cum este să trăiești cu un animal care are suflet, rațiune, judecată ! Atunci am vrut să fac un troc cu divinitatea, să dau 1-2 ani din viațe mea contra adevărului, ce gândesc animalele despre noi ! N-a mers, n-am aflat 😀 deși nu am dovada că anii n-or fi fost trași din cont căci nu cunosc soldul .

Tina a trăit cu noi peste 13 ani. Între timp ne-am mutat la curte, am avut și avem și alte animăluțe dar numai dintre cele abandonate. După ce am luat-o pe Tina, o pisică neagră ne-a curtat două luni și, văzând că se înțelege cu Tina, am înfiat-o. A plecat spre stele în toamna aceasta, după ce a stat peste 18 ani la noi.

Acum avem doi câini foști maidanezi pe strada noastră. La munte am avut trei, doi din ei abandonați de oieri prin sat. De ei se ocupa cu multă dragoste o vecină cu suflet, noi ajutam cu mâncarea. Să vă spun cât ne-au iubit ? E greu de povestit ! Să vă spun cât de inteligenți erau, deși caractere diferite, la fel ca oamenii ? La vel, greu de povestit.

Povestea de mai sus se leagă de faptul că de cam trei săptămâni pe fb sunt multe annțuri de câini care s-au pierdut acum de sărbători.

După lunga experiență cu aceste animăluțe, pot spune că vina în marea majoritate a cazurilor este a stăpânilor. Câinii se sperie de artificii, de pocniturile petardelor, este știut, urechea lor internă nu este făcută pentru a suporta aceste zgomote. Este logic să încerce să fugă, să se ascundă, devin dezorientați. Ca posesor de câini, oricine trebuie să știe să-i protejeze. Câinele trebuie închis în astfel de perioade într-un țarc unde să aibă și o cușcă bună să se ascundă. Câinii mari pot sări ușor un gard pe care în condiții obișnuite îl ignoră. Cei care stau în casă trebuiesc ținuți în camere unde nu au ce strica căci de teamă, câinele vostru educat nu mai ține seamă de nimic și vă poate sparge diverse obiecte, câutând un ungher cât mai bun, crede el, unde să nu-l ajungă zgomotul peterdei. Teama este un sentiment care oferă surprize de comportament omului dar la un biet animal ! Câinele nu trebuie dus în locurile publice unde se folosesc pocnitori, așa cum am văzut în noaptea de Anul Nou. Ba era bietul câine și fără lesă ! Păi e logic că va fugi când aude zgomotele puternice.

Despre ce trebuie făcut cu câinii în această perioadă a anului, ar trebui să se informeze fiecare posesor. E păcat nu de cel ce are, el poate să-și ia altul dar gândiți-vă că acel suflet suferă de foame, sete, teamă sau este luat de oameni care-l chinuiesc.

Fiți responsabili cu animăluțele pe care le luați în viața voastră. ele contează pe voi, vă oferă ceva neprețuit la schimb. Iar relația om-câine este un miracol frumos pe care știința, oricât s-ar strădui, nu-l poate explica . Chiar plătită cu ani din viața noastră !

A bea cu măsură ….antică 😂!

Cred că zilele astea v-a fost tare greu la unii ! Adică la unii cu sarmalele, la alții cu cozonacii și plăcintele, la alții cu….. Hai s-o zic, ce mă tot învârt pe aici, cu păhărelul cu zaibăr ! Ba cel cu palincă ! Ba nu, cu whiski ! (Să nu mă corectați că s-ar scrie whiskey, unul de la cavaleria .ro zice că scoțienii au scos E-ul din cuvânt de zgârciți ce sunt ! ). De votcă nu mă pronunț, e periculos, doar dacă e mascată în vișinată 😉 !

Dacă nu ați avut cantități suficiente, pe măsura musafirilor care sigur v-au călcat pragul, atunci să vă așteptați să sughițați de la câtă bârfă vă paște 🤣(știu cum e asta, am eu un trecut de bună gazdă de care vreau să mă dezbrac, vreau să devin ca mama lui Zdreanță, așa mi-am propus când bătea orologiul de schimbarea gărzii dintre ani !). Puteți însă să aveți voi crame întregi de băutură, unii tot se sperie că rămân pe uscat, așa că își umplu paharele până la buză, vă pătează fețele de masă și covoarele, pun și pe ei să arate apoi vecinilor, poate și polițiștilor de circulație ce bine au petrecut, mă rog ! Dintre surprizele istoriei mele ca gazdă în bojdeuca mea din muscelele argeșene, cea mai tare a fost când doi amici, de altfel oameni ce se vroiau serioși în restul zilelor, pitiseră berea în mașină, pe un ger cumplit și i-am surprins în magazie între lemne bând ca vinovații ! Sărmanii netrebnici, prietenii ăștia 😂 nu aflaseră ce aveam noi în beci că altfel dormeau acolo pe sticle !! Ei, amintiri dulci, omul e și el un animăluț haios, după cum îl gâdili sub bărbiță sau îi pui vasul cu lichide nobile în mână .

No, de anul ăsta m-am deșteptat, mi-a venit mintea la cap și le-am dat invitaților câte un pahar special, fiecare cu al lui, marcat pe fiecare mascul să nu se împerecheze virușii din Moldova cu ăia din Ardeal și Oltenia, deși la farmacia inimii era deschis și de revelion . (Cum, discriminare ? Calm! Am dat și la dame că și ele au fost, este oameni bachici ! Dar așa se zice, bărbații văd femeile ca alea rele, femeile pe bărbați !)

Ce pahare speciale le-am dat ?! Mergeți pe https://sufletdeturist.ro și aflați dacă vă plac. Dacă da, iau un camion când merg în Grecia și vă aduc și vouă. Doar dacă găsesc modelul acela din poză, altfel nu 😅 Când ajung în Grecia ?! Păi întâi să strâng mesele de la Crăciun, Anul Nou, Sf. Ion………

Un an minunat să aveți, un suflet cald mereu, plin cu veselie și iubire, cu spor în tot ce faceți și cu măsură bună la bani, mâncare, excursii, petreceri și …zaibăr 🥂 🍻 🍷🍹

Cumpărături de la marginea drumului !

Pentru că tocmai am făcut un drum drag mie și pe care îl cunosc de ceva ani, destui, pentru că de-a lungul șoselei sunt localnicii care-și vând produsele și pentru că mai știu câte ceva din culisele lor, îmi permit să vă scriu azi. Pe cei câțiva zeci de kilometri dâmbovițeni și argeșeni parcurși azi fiind ajun de An Nou, localnicii au ieșit cu multe produse la vânzare, pe marginea șoselei și nu vă spun și câți cumpărători erau, unii de-a dreptul fericiți că pot cumpăra produse curate.

Nu faptul că-și vând produsele așa mă interesează. Nici cum plătesc cumpărătorii și nici cât declară țăranul la fisc. Pur și simplu asta nu mă afectează, deloc, atâta timp cât marii rechini dau tunuri uriașe și nimeni nu-i vede să le ia taxele obligatorii. Vede doar multinaționalele care, dacă-și iau băgăjelul și pleacă, șomajul va fi foaaarte vizibil ! Dar aici la micii producători e o altă problemă de care ar trebui să țineți cont voi, cumpărători.

Sucul de mere, o băutură de atfel foarte sănătoasă dacă e făcută corect. În general se obține prin presarea la rece a merelor iar sucul, de un crem-gălbui, limpede, este deosebit pentru digestie. Desigur nu în cantitate mare. Problema este că acesta, așa cum e obținut din presare, nu ține mult, fermentează chiar și la temperaturi scăzute. Cum nici vânzătorul nu face sucul după cât se cere cantitativ pe zi, ci mult mai mult, din simplul motiv că unii nici nu au prese și merg cu merele la cei ce au, trebuie să facă o cantitate mai mare în care pune destui conservanți, mai mult sau mai puțin periculoși. Să nu credeți că dacă pune doar aspirină, adică acid acetilsalicilic, nu poate dăuna unora. Ba din contră, destui ar putea avea de suferit fără să știe de unde li se trage asta. Dar asta nu-i de ajuns. Sfecla roșie, considerată de mulți panaceu, este dintre alimentele favorite ale bolnavilor de cancer care cred în tratamente naturale. De aici hop și vânzătorul stradal de suc de mere că a descoperit rețeta bunicii ce s-a vindecat 🤨😏 cu suc de mere amestecat cu suc de sfeclă roșie și eventul cu suc de morcovi !! Așa s-a ajuns la lichidul roșu portocaliu din multele sticle înșirate pe tarabele DN72 . Doar că sucul conține chimicale pentru conservare iar sucul de sfeclă roșie, pentru a fi benefic, ar trebui consumat imediat după preparare, cam în timp de 30 minute, altfel își piede mulți din produșii volatili benefici. Să mai spunem că sucul stă mai mult timp în sticle de plastic cu care are o oarecare reacție ?!

Mierea de albine, un aliment despre care aș scrie pagini întregi. Mierea este un panaceu iar un anumt tip de miere se poate consuma și de diabetici. Este alimentul care practic nu are termen de garanție păstrat în mediul corespunzător și are o întreagă chimie organică și anorganică în borcan sau fagure. Am crescut în prima copilărie printre albine și faguri de miere iar acum am un tânăr și harnic vecin care se ocupă cu albinăritul, așa că nu sunt departe de produsul autentic. De aceea mi-aș permite, pe scurt, să vă spun că mierea ieftină de pe marginea drumurilor sau din piețe (nu că la supermarket ar fi altfel, din păcate), nu este miere autentică ci un produs obținut din zahăr, pe cale artificială sau cu ajutorul albinelor care devin sclavele omului lacom. Mierea cu lavandă, sunătoare, pin, cimbru, etc. ar trebui să vă dea de gândit dacă o vedeți la preț mic și credeți că faceți o afacere cumpărând. Nu, plătiți gras un sirop de zahăr pregătit într-un concentrat de ceai de lavandă sau mentă, cimbru, eventual îmbogățit cu arome. Chiar, unde avem noi câmpuri mari de lavandă sau de cimbru pentru ca bietele albine să producă așa cantități de miere specială ?!

V-am spus doar puțin despre două dintre produsele care se vând pe marginea drumurilor și pe care foarte mulți le cumpără, fără să creadă că de fapt nu sunt naturale, nu sunt bio ci o mare țeapă. Cugetați la ce v-am spus. Poate voi continua cu brânza și produsele de carne sau cu cătina falsă și cea reală, poate…

Primul gând.

Primul gând…  Niciodată la mine nu este un singur gând ci ele se amestecă, se unduiesc unele cu altele, este un adevărat  festival de gânduri, idei, speranţe, vise, dezamăgiri, bucurii…este cumva esența vieții așa cum mi-a fost scris să o trăiesc.

Dar un gând tot a fost care s-a ridicat deasupra precum ghiocelul primăvara devreme. Să nu amestec plăcerea hoinărelilor mele prin lume cu întâmplările zilnice, să nu-mi scriu gândurile negre sau albe, ori poate doar gri, pe blogul unde-mi povestesc  zilele de frumoase vacanțe,   Sufletdeturist.ro      Acela este și sper să rămână un blog serios pe care, chiar de-l citesc puțini, să fie de ajutor celor pasionați de turism și istorie. Sper să-l pot duce cât mai mult timp, este copilul meu de suflet.

Gânduri pe tastatură sau Gândul zilnic !  Un blog care, după cum mă cunosc ca zodie maimuță⇔leu (hai să fie totuși leul primul, pentru mândria mea😂),  plus ca zodie de foc 🔥, sunt de pe acum sigură că pe parcurs voi mai schimba câte ceva pe aici, după cum mă voi simți  felină, pardon, Leoaică🐯  sau Maimuță 🐵 Dar cui nu-i place schimbarea  ?!  

Îmi iau gândurile din întâmplările de zi cu zi, din presă, din vecini, de pe stradă, din goana mașinii sau din lătratul câinelui cel mic al meu  și îmi place să le ilustrez cu ajutorul       Pixabay,      un prieten de nădejde pentru ambele mele bloguri.

Mulțumesc 2018 că m-ai însoțit  încă un timp prin viață !

Bine ai venit 2019 ! Când ești gata să intri pe ușa casei mele, te voi întâmpina cu un zâmbet, cu inima pregătită să primească tot ce este scris în cărticica vieții pentru acest an  pe care sper să-l parcurg până în ultima lui secundă.  Sunt atentă cu dorințele mele așa că dragă 2019, nu mă abandona pe drum, înainte de a pleca să-i faci loc lui 2020  😉                            Să ne îndeplinești la toți visele frumoase, dragă 2019 !

Homo supermarketus

Anul acesta deși Crăciunul a fost destul de bine poziționat în calendarul săptămânii, totuși ziua de luni a fost un calvar pentru șoselele și magazinele bucureștene. Pot spune că sunt ceva ani de când n-am mai văzut așa nebunie în supermarket, la piață și pe drumuri. Nu că ar fi fost singura zi astfel dar luni a excelat. Sincer, mă întreb ce-au putut cumpăra oamenii de a fost așa nebunie, având în vedere că și în celelalte zile, sâmbătă și duminică, a fost la fel. Ca un exemplu, pentru bucureștenii care cunosc magazinele, duminica dinaitea Crăciunului la Dedeman din Colentina nu se putea parca deoarece locul amenajat era ocupat în cea mai mare parte de mașinile venite la Carrefour, magazin ce avea parcarea plină până la ultimul locușor nemarcat. O cofetărie bună dintr-un cartier bucureștean – Aviației – avea în fața magazinului o mare de oameni de parcă era anul 1988 -1989 și se vindea hârtie igienică ! Ba ce să spunem de întâmplarea din parcarea unui mall unde s-a permis intrarea a încă un număr de câteva zeci de mașini peste capacitate și care s-au blocat în subteran, eliberând o mare cantitate de gaze toxice. Oamenii prinși în capcană au fost nevoiți să sune la 112 pentru a putea ieși sau recupera mașinile abandonate când și-au dat seama de pericol. Putea fi o tragedie acolo ! Cine se face vinovat ?! Cine a permis intrarea mașinilor când locurile erau ocupate toate ?! Unde sunt normele de funcționare a unei parcări subterane și cine le verifică ?! Tăcere! Dar dincolo de neglijența comerciantului și autorităților statului cu rol de control, mă întreb ce au avut de cumpăart acei oameni care au venit cu copii mici în brațe, familie completă de parcă unul din soți n-ar fi fost capabil să umple căruciorul cu tot ce vroia, protejând astfel micuța ființă ce ar fi putut oricând contracta o boală gravă dar cu transmitere rapidă aglomerație.

Cât s-a mâncat nu încerc să socotesc. Este imposibil. Mai ales dacă mă gândesc că și frigiderul nostru a fost pe supraplin, că am avut și alimente ținute afară la frig dar că au fost achiziționate din timp, fără nebunia înghesuielii și cozilor și că nu mi-a lipsit nimic. Ce mă uimește, an de an, este goana aceea nebună la cumpărături de a doua zi de după Crăciun, An Nou ori Paște, singurele zile când supermarket-urile sunt complet închise. N-am văzut o astfel de înghesuială nicăieri unde se hrănește cultura, nu, nici vorbă ! De fapt a ajuns o aventură, dacă nu iubești aglomerația cruntă, să te duci duminica în special să-ți cumperi un șurub, o șosetă, o pernă sau un kil de lapte ! Ba dacă-ți iei doar un coș de mână și nu un cărucior, apăi ești privit curios, ca pe o rara avis, exact invers decât te privesc în străinătatea civilizată când te văd cu căruciorul vârfuit, în condiții normale , nu în vreme de război sau calamități. De fapt, sărbătorile la noi au devenit vremuri de criză ! Criza omului modern care pierde esența, iubirea, căldura sufletească. Dacă urmăriți constant paginile turistice comune, veți constata că numărul turiștilor fericiți este în creștere în orașele care debordează de istorie dar au un mall mai acătări. Unii turiști chiar nici nu știu altceva despre acel oraș decât acel mall unde el, consumatorul, se simte împlinit și fericit fizic!

Toate astea mă fac să cred că omul zilelor noastre a devenit din Homo sapiens un veritabil Homo supermarketus !

Țara arabă în care Crăciunul a devenit în acest an zi de sărbătoare națională

Am citit articolul pe News Online și am discutat cu vecinul meu proaspăt venit din țara lui, Irak. Merită să-l citiți. Mulțumesc News Online !

News online

Guvernul irakian a emis un decret prin care a desemnat ziua Crăciunului, sărbătorită de creștini pe 25 decembrie, ca fiind zi de sărbătoare națională în întreaga țară, relatează CNN.

scena-nastere-iisus-hristos-craciun-shutterstock_154490453
Irakul sărbătorește, din 2018, Crăciunul în întreaga țară. Foto: Shutterstock

Irakul celebrează începând din 25 decembrie 2018, pe întreg teritoriul țării, nașterea lui Iisus Hristos ca pe o zi de sărbătoare națională, arată un comunicat al Executivului de la Bagdad.

Potrivit cabinetului, Crăciunul a devenit o sărbătoare pentru toți irakienii, nu doar pentru creștini, care sărbătoreau ziua de decenii.

„Crăciun fericit tuturor cetățenilor, tuturor irakienilor care sărbătoresc în întreaga lume”, se arată într-un mesaj al Guvernului, pe Twitter.

Înainte de invazia americană din 2013, în Irak locuiau aproximativ 1,3 milioane de creștini. Numărul lor a scăzut însă la circa 300.000, pe măsură ce au fugit din țară din cauza violențelor la adresa lor.

Numeroși creștini au fost uciși odată cu apariția…

Vezi articolul original 17 cuvinte mai mult

Micuța scobitoare

Ați pățit să organizați o masă de sărbători, să vă pregătiți cu bucate multe și cât mai apetisante, să ornați totul ca la carte, să faceți tot ce puteți ca invitații să nu aibă ce vă reproșa și totuși să vă auziți vorbe neplăcute ?! Ei bine, știți cum se zice despre buturuga mică. Nu-i departe vorba, tot de lemn pare necazul, doar că v-au lipsit de pe masă ….scobitorile !! Da, știu, nu se mai poartă, strică dantura zic stomatologii moderni care recomandă pentru curățarea spațiilor dintre dinți…ața ! Dar la o petrecere, vă dați seama ce ar fi să-i vezi pe toți rânjind și trăgând de ațe 🤩😬 ?! Îți piere pofta de a gusta ceva!  Pe câtă vreme cu scobitoarea lucrurile decurg mai… ascuns, cică mai elegant. Acum nu că sunt fan scobitoare dar nici n-o ignor.

După o astfel de discuție legată de lipsa scobitorilor ce a stricat toată bucuria unei gazde bune, m-am gândit să caut povestea acestei așchii, să aflu de ce creează neplăceri dacă nu e invitată la mesele simandicoase. Ei bine, nici nu m-am așteptat să dau peste atâta material din care scobesc și eu puținel aici.

Am aflat că este, în istoria omenirii, probabil primul obiect de curățat dinții ! Desigur nu în forma de azi, probabil niște așchii pe care omul de acum nouă milenii le mai prelucra puțin. Studiul scobitorii începe cu un craniu din Neolitic descoperit prin pământurile vechii Mesopotamii ce păstra încă între dinți un lemn de forma aproximativă a unei scobitori moderne. S-a dovedit apoi că anticii erau mari fani ai acestui instrument pe cât de simplu, pe atât de necesar uneori.

Apare în epocile de prelucrare a metalelor, nu doar  în Mesopotamia, Egipt, Grecia și în Alpii elvețieni ! Erau invenții separate sau oamenii circulau de atunci pe distanțe mari ?! Ajungem la romanii care foloseau scobitorile de lemn de mastic, fildeș sau argint – bună alegere căci ionii de argint sunt foarte utili în lupta cu bacteriile sau în cicatrizarea rănilor mici..

Numele de scobitoare apare în sec. XIV, pe listele de inventar al unui duce foarte bogat, Jean de Berry. Averea lui avea chiar obiecte de acest gen lucrate în aur și pietre prețioase. Aceste mici obiecte erau la mare modă în Evul Mediu, cei bogați aveau propriile lor scobitori, de lux, pe care le purtau la gât ca pandantiv. La mare căutare erau cele portugheze lucrate din lemnul portocalilor din imperiu.

În sec. XIX și americanii au introdus scobitoarea în localuri, primul fiind un proprietar din Boston care, ingenios, după ce le-a văzut în Brazilia folosite masiv, a importat, a produs apoi micile lemne și  a angajat un grup de studenți care să mănânce gratis dar la final să se scobească cât mai mult între dinți, folosind scobitorile produse acolo ! Bună reclamă la produs dar și la local !

Scobitoarea a avut o foarte lungă perioadă de glorie. Chiar în sec. XX ! Vă amintiți cred filmele în care actorii americani apăreau cu o scobitoare ținută șmecherește în colțul gurii.

Dar scobitoarea n-a fost doar un obiect cuminte. Mințile negre ingenioase au folosit minusculul obiect pentru a scăpă definitiv de cei care-i incomodau. Cea mai celebră crimă unde s-a folosit scobitoare a fost în antichitate, în sec.III î.Hr. când tiranul Agathocle din Siracuza a fost omorât cu o scobitoare ce fusese scufundată în otravă. Moartea a fost lentă și tiranul paralizat a fost pus pe catafalc încă viu !! Și câte or mai fi fost sau chiar încă vor fi !

Astăzi scobitorile se folosesc ca și în trecut la curățarea danturii – nu oricum, luați scobitori de tei elvețian sau de cine știe ce altă esență pe care producătorii le numesc scobitori medicinale 🤣 , folosiți din cele cu capete mentolate și aveți garantată nu sănătatea mai bună ci o mai mare sumă retrasă din buzunar.  Deși nerecomandate de stomatologi, sunt încă la modă ! Sau le cumpără mult răbdătorii și talentații artiști care fac pur și simplu capodopere din ele și aici v-aș trimite într-o mică excursie printre lucrările lui Stan Munro. Deci scobitorile de lemn  încă nu și-au dat obștescul sfârșit, oricât ar dori vecinii mei chinezi.

Prin stradă  se plimbă agale două scobitori. Pe lângă ele trece un arici barosan. – Vai dragă, nu știam că avem un autobuz în  cartier ! Dar e tare aglomerat !  zise una dintre scobitori…

Felicitarea de Crăciun

Sărbătorile de iarnă, Crăciunul și Anul Nou, pe lângă mesele îmbelșugate, cadouri, petreceri cu prietenii, aduc și alte obligații, uneori plăcute, uneori nu, felicitările ! Vă surprinde că am zis uneori neplăcute. Păi când cineva se gândește să-ți trimeată o felicitare modernă, adică pe whatsapp sau messenger și asta se întâmplă la ora cinci dimineața, dacă telefonul nu e pus pe silențios, nu prea e motiv de bucurie, normal ! În trecut însă lucrurile erau mai calme. În primul rând moda felicitărilor scrise a apărut târziu, acum 175 ani.

În 1843, cel ce avea să fie directorul muzeului britanic Victoria & Albert, Henry Cole, King Cole cum îl alinta regina Victoria și prințul Albert pentru rezultatele muncii sale, s-a gândit să creeze o felicitare pe hârtie, cu desene și urări, pe care să o trimeată prietenilor. Dar pentru asta a apelat la prietenul său care era și pictor, John Callcott Horsley. Acesta a creat desenul în care o familie formată din trei generații, stătea la masă iar de o parte și alta sunt desenate scenele prin care se dădeau alimente și haine săracilor. Pe ea a scris A Merry Christmas and a Happy new year, to you ! Primul calup de 1000 de bucăți a fost făcut prin litografiere și colorare manuală. A avut un succes enorm, treptat felicitarea s-a ieftinit astfel că în 30 de ani era inadmisibil să nu-ți feliciți prietenii și rudele în acest mod.

Henry Cole, devenit apoi Sir prin înobilarea de către regină, a fost cel care cu doar puțin timp înainte de 1843 a creat primul timbru poștal ce permitea trimiterea unei corespondențe de maxim 14 grame, la orice distanță, la același preț, un penny. A fost acel revoluționar Penny Black.

Apoi tehnicile au evoluat, au apărut felicitările complicate, lucrate manual cu deschideri interesante, funde, mărgele, plante. Oricum moda s-a întins în lume dar SUA, Casa Albă a trimis prima felicitare oficială abia în 1953.

Cum ne felicităm acum de Crăciun sau alte sărbători, știți toți. Simplu, în câteva secunde trimitem unui calup întreg de  zeci de prieteni, aceeași felicitare rece aleasă rapid și pe care nimic din sufletul nostru nu o umanizează, nu-i pune amprenta dragostei noastre. Îi lipsește căldura mâinii și inimii care scria cu grijă textul personal, urarea pe care fiecare din noi o gândeam a fi cea mai frumoasă.

Poate că ar fi bine să răscoliți prin podurile caselor vechi, prin cărțile din bibliotecile bunicilor, astăzi o felicitare din sec.XIX este o mică avere. Dacă nimeriți una din primul lot al lui King Cole, chiar veți trăi miracolul lui Moș Crăciun. Nu vă mint !  Din primul grup de felicitări lucrate manual, azi în lume mai trăiesc se crede 12 bucăți, una din ele a fost cea  trimisă bunicii lui H.Cole. Acum nici zece ani, la o casă de licitații de renume, o astfel de felicitare s-a vândut cu peste 22000 lire sterline, adică încă o dată prețul de pornire, spune presa engleză.  Noul proprietar a vrut să fie discret, nu și-a dat numele magilor moderni  !!    

Brăduțul cu beteală

Crăciunul e sărbătoarea magică a copiilor, e sărbătoarea familiei, prieteniei, iubirii și dăruirii, mai ales sufletești. O trăim intens în copilărie, rămânem cu magia ei în suflet pe tot restul vieții și ducem mai departe legendele care ne-au înmuiat inimile chiar în cei mai triști ani. An de an îl așteptăm pe Moșul păgân sau creștin să ne aducă daruri și încercăm să atragem norocul prin magia unui pom, bradul. Am căutat mereu legendele lui, ele aduc catifelare sufletului și așa am aflat o poveste frumoasă despre falnicul pom  din credințele noastre.

Există o frumoasă legendă nordică a pomului de Crăciun și prin ea vă trimit toate gândurile mele bune : se spune că cele trei surori bătrâne de când lumea, Credința, Speranța și  Iubirea , au hotărât într-un an, în seara de Ajun, să găsească un pom frumos ca simbol al Crăciunului. După multă umblătură prin ger au găsit un brad falnic ce strălucea sub razele de lună, singurul pom încă verde. Când s-au apropiat de trunchiul lui au văzut stelele strălucitoare ce păreau atârnate de acele lui verzi, le-a fermecat parfumul tămăduitor al rășinii, s-au simțit cuprinse de căldură între crengile lui maiestuoase și, în scurta lor odihnă sub brad, au înțeles că acesta este pomul plăcut lui Isus. S-au lăsat convinse de poveștile pe care le șopteau crengile strălucitoare și i-au făcut onoarea supremă de a-l închina Nașterii Mântuitorului, acesta devenind pentru creștini Pomul Vieții, Pomul lui Isus, cel care adună an de an în jurul lui credincioșii creștini, plini de speranțe și iubitori de oameni și natură; (dintre multele legende, există una care spune că bradul a fost ales chiar de Isus, pentru că era singurul pom ce nu i-a putut oferi fructe în dar și era tare rușinat și obidit).

Dar bradul simplu nu avea decât culoarea speranței, a vieții și un miros plăcut și sănătos. Surorile erau sărace și nu puteau orna bradul pentru nepoții lor și prietenii prichindeilor.  Așa că, în Ajunul Crăciunului, în seara sfântă de 24 decembrie, surorile au  împodobit pomul doar cu nuci, mere, pere, tărtăcuțe mici, conuri de brad date cu albuș de ou pentru a străluci firav. Copiii au fost mulțumiți totuși, aveau brăduțul verde și falnic, au mâncat câteva fructe și au adormit ascultând poveștile bătrânelor. . După ce lămpile s-au stins, păienjenii care se ascunseseră prin colțuri tainice să scape de urgia gospodinelor, au venit  și drept mulțumire că au și ei totuși o căsuță, au început să țeasă de zor pânzele lor subțiri de-a lungul crengilor verzi apoi mulțumiți că au făcut co faptă bună, s-au retras iar în ascunzișurile lor. Bradul nu arăta totuși prea bine dar nu putea să se curețe singur. Plus că pânza era darul unor ființe nevinovate. Noroc că Moș Crăciun a venit cu daruri pentru copii să le anunțe venirea Pruncului din iesle. Când a văzut brăduțul astfel aranjat de păienjeni a zis că bătrânele care aduc atâta liniște în sufletul oamenilor și care s-au obosit căutând pomul sfânt, merită un dar. Așa că a transformat pânzele păienjenilor într-o plasă mare de argint ce strălucea multicolor  la lumina stelei magilor . Dimineața, surorile și nepoțeii au văzut minunea și le-a plăcut. De atunci se decorează brazii cu beteală iar cei ce cunosc legenda și respectă toate ființele vii de pe pământ, pun în brad și un mic păianjen cu o pânză, pentru a aminti că dacă ai Credință, Iubire și Speranță, miracolul se împlinește.

Cu  Speranța  că nu v-am plictisit în astă seară, cu Credința că urările mele de bine vă ajută, voi trimite spre voi, de lângă bradul meu, în astă seara de Ajun, un gând frumos și o rugă sinceră pentru  împlinirea Miraculoasă viselor voastre curate ! Cu multă Iubire!

Publicat inițial pe https://sufletdeturist.ro