Reprezentativ

La mulți ani Roșia Montană !

Pepită

Astăzi este ziua Roșia Montană !  Astăzi se împlinesc 1888 de ani de când cea mai veche localitate minieră de pe teritoriul românesc a fost atestată documentar. E drept că de asupritori, Imperiul Roman dar este de o importanță deosebită această atestare pentru noi, poporul român actual. Una din tăblițele cerate, cea cu nr.XVIII, găsită în interiorul minei, atestă existența Alburnus Maior ca localitate importantă, minieră. Este de o uriașă valoare pentru dovedirea vechimii noastre ca popor în Transilvania.

Zilele trecute, scriind pentru https://sufletdeturist.ro un articol despre Bulgaria, am fost curioasă să compar lista UNESCO a țării noastre cu cea a Bulgariei. De aici am ajuns să caut Roșia Montană. Aflasem din vară de opera inedită a guvernului Dăncilă, prin ministrul culturii actorașul George Ivașcu,  de a cere amânarea includerii zonei Roșia Montană pe Lista Patrimoniului UNESCO , din motive pur financiare. E drept că sumele pe care ar trebui să le plătească statul român în situația în care ar înfrânge Roșia Montană Gold Corporation, societate pe care ne-a adus-o în casă același partid ce conduce acum țara, sunt enorme. Dar nu cred că banii ce ar fi de dat sunt marea problemă, poate alte interese mult mai mari.

Oricum, acțiunea de a amâna urcarea pe acea listă a unui site ca Roșia Montană este de neînțeles pentru străinii care spun că atât istoric, cultural dar și financiar valoarea este uriașă. Căci de aici se estimează scoaterea a aproximativ 300 tone de aur pe lângă cantități mari de argint care se vor exporta brut iar nouă ne-ar rămâne DOAR un lac de decantare plin cu steril (cianuri), pe o suprafață de 2*4 km și care, în cazul unei catastrofe, lovește puternic și țările vecine. Ați văzut cred la tv recenta situație din Brazilia. Înfricoșător !!

Hotărârea care trebuia luată în vara anului trecut – trecerea pe lista UNESCO – a fost amânată sine die. Cei de la UNESCO, contrariați și ei de decizia României, se spune cam unică în istoria Patrimoniului, știu că această cerere ar putea fi discutată în următorii trei ani începând de la vara lui  2018 când s-a depus cererea de amânare . Cum procesul este în derulare și cum se așteaptă ca decizia să se dea în 2020, plus recursuri sau alte proceduri, trenul Roșia Montană – UNESCO este pierdut din vina noastră. Apoi întreg procesul ar trebui reluat, cu noi studii făcute de specialiști.

”Roşia Montană conţine cele mai mari şi mai importante tuneluri miniere din lume, cu rarităţi cum ar fi tablele scrise şi roţi de apă, care odată controlau debitul de apă în galerii. Piscuri înalte, situri vechi, biserici şi alte situri arheologice completează comunitatea, care este, astfel, o bijuterie naturală şi istorică”,  / Andrew Wilson, profesor specialist Oxfort, membru în echipa din 2011 care a făcut un studiu amănunțit al zonei.

”Munţii din Transilvania poate nu sunt bântuiţi de vampiri, în schimb sunt plini de aur care atrage ceea ce unii numesc atenţia prădătorilor într-o luptă continuă care refuză să se stingă”,   O concluzie a Național Geografic care nu mai poate genera nici un comentariu.

Roșia Montană se află pe cele mai cunoscute depozite de aur din Europa – estimată la 314 tone de aur și 1500 tone de argint. / The Guardian

Și dacă aveți drum prin Brad, opriți-vă puțin la Muzeul Aurului. Merită !

Reprezentativ

Biblioteca gunoierilor

O întâmplare mai puțin plăcută din viața noastră dar de altfel urmând cursul firesc al traseului omului pe acest pământ, ne-a pus în situația de a nu ști ce să facem cu un număr nu prea mic de cărți, unele titluri fiind și pe rafturile bibliotecii noastre, altele aparținând unui domeniu cu care nimeni din familie sau dintre prieteni nu avea tangență de la o anumită dată.

Ne-am gândit că n-ar fi rău să le donăm unei biblioteci publice ori să le ducem, o parte, în satul de munte unde bojdeuca noastră ne așteaptă mereu cu drag. Aparent totul pare foarte simplu ! În fapt este foarte complcat.

Biblioteci publice nu prea mai sunt. Cele care sunt au deja un număr de volume care umplu rafturile, i-ar interesa poate câteva titluri, eventual cele care n-au mai fost returnate de ani de zile. Bibliotecile școlare de la sate n-au nevoie de o listă de inventar în plus. Mai ales acum când multe școli primare dispar ori se comasează. Cine mai știe de Agârbiceanu, Șt.O.Iosif, Coșbuc, chiar și Creangă cum cu durere aveam să aflăm vizitând acum doi ani casa lui natală și ascultând păsurile unui muzeograf bun. Și atunci ce să facem cu ele ?! Să le punem pe foc ? Nu, doare ! Să le lăsăm lângă un tomberon al primăriei ? Dacă plouă și le udă ? Și oricum sunt destule locuri unde vezi, așezate cu grijă, teancuri de cărți. Cei ce le răsfoiau probabil au trecut în lumea umbrelor ori într-un azil ceva și nimic din aurul spiritual al paginilor nu le mai încălzește sufletul hoinar în lumi nebănuite.

Am ales o ultimă variantă, să le pun frumos într-o sacoșă bună, solidă și impermeabilă, iar aceasta am lăsat-o pe tomberonul din dreptul casei mele, cu două ore înainte de a veni gunoierii. Când mașina salubrității a poposit, anunțată fiind de câinii mei atenți la orice vietate trece prin zonă, am tras cu ochiul de după perdea. Surpriză !

Acei oameni care aparent nu au nimic de a face cu literatura și știința, au zăbovit un pic în fața curții mele și au ales din sacoșa grea un număr impresionant de volume ! Au aruncat în benă doar câteva, oricum volume cu specific care azi sunt depășite dar pe care noi chiar n-am avut puterea să le ardem, privind cu ochiii minții la cel plecat.

Au pus gunoierii mei cărțile alese, numai una și una după autori, în sacoșa lăsată de mine și apoi cu grijă le-au acoperit cu o pungă de plastic și le-au agățat undeva între benă și cabină. Un nod în gât mi-a amintit că sunt o persoană sensibilă, că admir omul !  

Nu știu ce au făcut cu ele, oricum nu le-au luat să le ardă, altfel le-ar fi luat pe toate, fără să aleagă. Sper că pentru o cauză nobilă, oricare ar fi fost ea.

Timpul a trecut, momentele acelea au fost uitate oarecum. Dar căutând ceva pe net, am dat de o știre veche dar foarte interesantă : la Ankara, gunoierii turci au strâns în decursul anilor un număr impresionant de cărți lăsate în bună stare lângă tomberoane. Din agoniseala lor s-a deschis o bibliotecă cu 6000 de volume, toate dezinfectate, în stare bună. Biblioteca se află în spațiul clădirii Salubrității din Ankara și în acest moment, la un an de la înființare, oferă cărți împrumut școlilor din mediu rural, penitenciarilor, oricărui cititor ce se poate legitima cu un act de identitate valabil, turc. Biblioteca este organizată de un specialist, pe departamente, pentru copii și adulți, pe beletristică și știință, mă rog, ca orice bibliotecă autentică condusă de un specialist în domeniu. Despre ea au aflat mulți, astfel că azi primește donații de la cei ce nu au ce mai face cu cărțile. Să fim drepți, cărțile, deși sunt valoroase, unele, ocupă loc, necesită timp pentru întreținere, uneori fizic sunt o povară chiar și pentru cei ce le iubesc dar nu au condiții de a le păstra. Și atunci este mai demn să te desparți de ele, dureros însă, ca de o ființă iubită dar pe care din respect, o lași într-un mediu uman, cald, protejat.

Niciodată să nu judecați oamenii după meseriile lor, după haine sau după clasa socială . Viața mi-a demonstrat că aurul uman adevărat sclipește dincolo de aceste lucruri.

Bravo lor ! Turcii, poporul turc, oamenii de rând ca mine, m-au impresionat mereu.

Schiller spunea că ceea ce este vechi piere, timpurile  se schimbă iar viața nouă înflorește printre ruine !!

Reprezentativ

Câinii și grija noastră !

Sunt, uneori regret asta, mare iubitoare de animale. Soțul meu la fel ! Nu e o nebunie, e probabil de vină ADN-ul căci eu cel puțin de când mă știu, în copilărie, făceam orice să dorm cu pisica, adunam puii de mâță de pe stradă și apoi furam mâncarea din bucătărie să le-o duc lor, le făceam baie, câte altele. La maturitate au fost ani în care n-am avut nici pisică și nici cățel căci ar fi stat singuri închiși într-un apartament de bloc și asta nu era viață pentru ei. Dar aveam animalele străzii care ne iubeau și pe care-i răsplăteam cu un colț de pâine și multe vorbe bune. Apoi am luat o pisică, birmaneză, frumoasă foc, deșteaptă dar spirit aventuros, n-o puteai ține în casă chiar toată ziua. Era spaima câinilor din cartier dar foarte drăgăstoasă cu oamenii. De aici necazurile, a fost furată, chinuită, am recuperat-o grație puștilor din zonă. După ce a avut piciorul rupt căci niște liceeni așa au găsit de cuviință să se distreze cu ea, a fost găsită de cineva care-și plimba câinele, a fost operată și iubită. Când ne-au anunțat copiii blocurilor din jur că au găsit-o pe Mira, m-am dus să o recuperez. Familia nu credea că e a mea, eram la ceva distanță de locul unde o găsiseră rănită. Mi-a venit ideea să le cer puțin bulion și apoi am intrat în camera unde zăcea. La auzul vocii mele, s-a târât spre mine și apoi a lins și bulionul. Am plătit operația și am luat-o acasă. Au trecut luni, s-a făcut bine și iarăși n-am mai reușit s-o ținem în casă. A dispărut, de data asta definitiv. Am zis că nu vom mai ține pisică. La necaz am zis că iau un câine că acela merge cu noi oriunde. A fost doar o vorbă. Dar știți cum e , cineva care avea de dat câțiva pui de caniche s-a ținut de mine până am acceptat să-i văd ! Asta a fost ! Un ghemotoc negru cu cravată albă mi-a săgetat sufletul ! La vremea înțărcării, după o grea despărțire de familia în care s-a născut, ne-a umplut casa și sufletele cu iubire ! Era stăpâna cuminte, inteligentă, iubăreață foc ! Am făcut o nouă școală, am învățat cum este să trăiești cu un animal care are suflet, rațiune, judecată ! Atunci am vrut să fac un troc cu divinitatea, să dau 1-2 ani din viațe mea contra adevărului, ce gândesc animalele despre noi ! N-a mers, n-am aflat 😀 deși nu am dovada că anii n-or fi fost trași din cont căci nu cunosc soldul .

Tina a trăit cu noi peste 13 ani. Între timp ne-am mutat la curte, am avut și avem și alte animăluțe dar numai dintre cele abandonate. După ce am luat-o pe Tina, o pisică neagră ne-a curtat două luni și, văzând că se înțelege cu Tina, am înfiat-o. A plecat spre stele în toamna aceasta, după ce a stat peste 18 ani la noi.

Acum avem doi câini foști maidanezi pe strada noastră. La munte am avut trei, doi din ei abandonați de oieri prin sat. De ei se ocupa cu multă dragoste o vecină cu suflet, noi ajutam cu mâncarea. Să vă spun cât ne-au iubit ? E greu de povestit ! Să vă spun cât de inteligenți erau, deși caractere diferite, la fel ca oamenii ? La vel, greu de povestit.

Povestea de mai sus se leagă de faptul că de cam trei săptămâni pe fb sunt multe annțuri de câini care s-au pierdut acum de sărbători.

După lunga experiență cu aceste animăluțe, pot spune că vina în marea majoritate a cazurilor este a stăpânilor. Câinii se sperie de artificii, de pocniturile petardelor, este știut, urechea lor internă nu este făcută pentru a suporta aceste zgomote. Este logic să încerce să fugă, să se ascundă, devin dezorientați. Ca posesor de câini, oricine trebuie să știe să-i protejeze. Câinele trebuie închis în astfel de perioade într-un țarc unde să aibă și o cușcă bună să se ascundă. Câinii mari pot sări ușor un gard pe care în condiții obișnuite îl ignoră. Cei care stau în casă trebuiesc ținuți în camere unde nu au ce strica căci de teamă, câinele vostru educat nu mai ține seamă de nimic și vă poate sparge diverse obiecte, câutând un ungher cât mai bun, crede el, unde să nu-l ajungă zgomotul peterdei. Teama este un sentiment care oferă surprize de comportament omului dar la un biet animal ! Câinele nu trebuie dus în locurile publice unde se folosesc pocnitori, așa cum am văzut în noaptea de Anul Nou. Ba era bietul câine și fără lesă ! Păi e logic că va fugi când aude zgomotele puternice.

Despre ce trebuie făcut cu câinii în această perioadă a anului, ar trebui să se informeze fiecare posesor. E păcat nu de cel ce are, el poate să-și ia altul dar gândiți-vă că acel suflet suferă de foame, sete, teamă sau este luat de oameni care-l chinuiesc.

Fiți responsabili cu animăluțele pe care le luați în viața voastră. ele contează pe voi, vă oferă ceva neprețuit la schimb. Iar relația om-câine este un miracol frumos pe care știința, oricât s-ar strădui, nu-l poate explica . Chiar plătită cu ani din viața noastră !

Cumpărături de la marginea drumului !

Reprezentativ

Pentru că tocmai am făcut un drum drag mie și pe care îl cunosc de ceva ani, destui, pentru că de-a lungul șoselei sunt localnicii care-și vând produsele și pentru că mai știu câte ceva din culisele lor, îmi permit să vă scriu azi. Pe cei câțiva zeci de kilometri dâmbovițeni și argeșeni parcurși azi fiind ajun de An Nou, localnicii au ieșit cu multe produse la vânzare, pe marginea șoselei și nu vă spun și câți cumpărători erau, unii de-a dreptul fericiți că pot cumpăra produse curate.

Nu faptul că-și vând produsele așa mă interesează. Nici cum plătesc cumpărătorii și nici cât declară țăranul la fisc. Pur și simplu asta nu mă afectează, deloc, atâta timp cât marii rechini dau tunuri uriașe și nimeni nu-i vede să le ia taxele obligatorii. Vede doar multinaționalele care, dacă-și iau băgăjelul și pleacă, șomajul va fi foaaarte vizibil ! Dar aici la micii producători e o altă problemă de care ar trebui să țineți cont voi, cumpărători.

Sucul de mere, o băutură de atfel foarte sănătoasă dacă e făcută corect. În general se obține prin presarea la rece a merelor iar sucul, de un crem-gălbui, limpede, este deosebit pentru digestie. Desigur nu în cantitate mare. Problema este că acesta, așa cum e obținut din presare, nu ține mult, fermentează chiar și la temperaturi scăzute. Cum nici vânzătorul nu face sucul după cât se cere cantitativ pe zi, ci mult mai mult, din simplul motiv că unii nici nu au prese și merg cu merele la cei ce au, trebuie să facă o cantitate mai mare în care pune destui conservanți, mai mult sau mai puțin periculoși. Să nu credeți că dacă pune doar aspirină, adică acid acetilsalicilic, nu poate dăuna unora. Ba din contră, destui ar putea avea de suferit fără să știe de unde li se trage asta. Dar asta nu-i de ajuns. Sfecla roșie, considerată de mulți panaceu, este dintre alimentele favorite ale bolnavilor de cancer care cred în tratamente naturale. De aici hop și vânzătorul stradal de suc de mere că a descoperit rețeta bunicii ce s-a vindecat 🤨😏 cu suc de mere amestecat cu suc de sfeclă roșie și eventul cu suc de morcovi !! Așa s-a ajuns la lichidul roșu portocaliu din multele sticle înșirate pe tarabele DN72 . Doar că sucul conține chimicale pentru conservare iar sucul de sfeclă roșie, pentru a fi benefic, ar trebui consumat imediat după preparare, cam în timp de 30 minute, altfel își piede mulți din produșii volatili benefici. Să mai spunem că sucul stă mai mult timp în sticle de plastic cu care are o oarecare reacție ?!

Mierea de albine, un aliment despre care aș scrie pagini întregi. Mierea este un panaceu iar un anumt tip de miere se poate consuma și de diabetici. Este alimentul care practic nu are termen de garanție păstrat în mediul corespunzător și are o întreagă chimie organică și anorganică în borcan sau fagure. Am crescut în prima copilărie printre albine și faguri de miere iar acum am un tânăr și harnic vecin care se ocupă cu albinăritul, așa că nu sunt departe de produsul autentic. De aceea mi-aș permite, pe scurt, să vă spun că mierea ieftină de pe marginea drumurilor sau din piețe (nu că la supermarket ar fi altfel, din păcate), nu este miere autentică ci un produs obținut din zahăr, pe cale artificială sau cu ajutorul albinelor care devin sclavele omului lacom. Mierea cu lavandă, sunătoare, pin, cimbru, etc. ar trebui să vă dea de gândit dacă o vedeți la preț mic și credeți că faceți o afacere cumpărând. Nu, plătiți gras un sirop de zahăr pregătit într-un concentrat de ceai de lavandă sau mentă, cimbru, eventual îmbogățit cu arome. Chiar, unde avem noi câmpuri mari de lavandă sau de cimbru pentru ca bietele albine să producă așa cantități de miere specială ?!

V-am spus doar puțin despre două dintre produsele care se vând pe marginea drumurilor și pe care foarte mulți le cumpără, fără să creadă că de fapt nu sunt naturale, nu sunt bio ci o mare țeapă. Cugetați la ce v-am spus. Poate voi continua cu brânza și produsele de carne sau cu cătina falsă și cea reală, poate…

Reprezentativ

Țara arabă în care Crăciunul a devenit în acest an zi de sărbătoare națională

Am citit articolul pe News Online și am discutat cu vecinul meu proaspăt venit din țara lui, Irak. Merită să-l citiți. Mulțumesc News Online !

News online

Guvernul irakian a emis un decret prin care a desemnat ziua Crăciunului, sărbătorită de creștini pe 25 decembrie, ca fiind zi de sărbătoare națională în întreaga țară, relatează CNN.

scena-nastere-iisus-hristos-craciun-shutterstock_154490453
Irakul sărbătorește, din 2018, Crăciunul în întreaga țară. Foto: Shutterstock

Irakul celebrează începând din 25 decembrie 2018, pe întreg teritoriul țării, nașterea lui Iisus Hristos ca pe o zi de sărbătoare națională, arată un comunicat al Executivului de la Bagdad.

Potrivit cabinetului, Crăciunul a devenit o sărbătoare pentru toți irakienii, nu doar pentru creștini, care sărbătoreau ziua de decenii.

„Crăciun fericit tuturor cetățenilor, tuturor irakienilor care sărbătoresc în întreaga lume”, se arată într-un mesaj al Guvernului, pe Twitter.

Înainte de invazia americană din 2013, în Irak locuiau aproximativ 1,3 milioane de creștini. Numărul lor a scăzut însă la circa 300.000, pe măsură ce au fugit din țară din cauza violențelor la adresa lor.

Numeroși creștini au fost uciși odată cu apariția…

Vezi articolul original 17 cuvinte mai mult

O pauză prea lungă….

Când te apuci de un lucru, ar trebui să te ții de el cu strășnicie, zi de zi. Altfel nu prea iese ceva bun. Eu m-am apucat de acest blog și apoi am plecat în vacanță undeva unde internetul era rar și scump. Am revenit acasă dar au apărut altele de pus în cap de listă, lucruri mărunte, simple dar care sunt cronofage majore în România. Să sperăm că am cam terminat și zilele astea încep să-mi văd puțin și de 

gândurile mele zilnice de pus pe tastatură!

Dar și de amintirile, poveștile  și sfaturile mele turistice de pe https://sufletdeturist.ro

                         
                                

                     

Sfârşit de referendum, început de alte griji

Cred că de la decembrie 1989 românii n-au fost în ceaţă mai adâncă precum azi.  Ce trebuiau să voteze la referendum ?! Oamenii simpli n-au înţeles sau poate au înţeles mult mai bine decât altă dată şi decât credem noi ! Ori poate au lipsit plăţile către votanţi ! Ori partidul conducător a contat prea mult pe bătrânii care se mulţumesc cu 5 lei la pensie  pentru care sărmanii mai  scot din buzunar alţi 5 lei !   Ori buletinul de vot a fost atât de bine întocmit  încât şi oamenii cei mai simpli i-au înţeles mesajul ascuns, diabolic ! Se vorbeşte despre valorile tradiţionale ! Vorbesc despre valorile familiei oameni care au amante de vârsta fiicelor lor sau care-şi schimbă nevestele după cum se schimbă cincinalele, cum era o glumă pe fb !  Vorbesc despre copiii care se vor fura când guvernul nu ştie şi nu-i pasă de copiii români din orfelinate ! Acei copii au vieţile furate  chiar de conducătorii de azi ! Poate că banii cheltuiţi aiurea pe acest referendum trebuiau direcţionaţi către aceşti copii care au o viaţă oribilă, material şi spiritual,  în orfelinate.  

Mă întreb de ce nu a venit Dragnea cu amanta la vot ?! De ce singur , acea persoană foarte tânără din iatacurile lui unde s-a ascuns ?!  Ar fi interesant de aflat  cum a votat, dacă a votat. Unde sunt imaginile cu capii bisericii noastre care trebuiau să fie prezenţi, doar ei au susţinut această mascaradă  ?!  

Sunt multe întrebări care nu-şi vor găsi răspuns, cel puţin la nivelul neuronului meu. Ce se va întâmpla mai departe nu ştim dar sigur vor urma şi alte jocuri, alte referendumuri pe teme absolut nereale, alţi bani cheltuiţi aiurea. Sau poate doar bani spălaţi sub numele de referendum ! 

 

Charles Aznavour

Shahnour Vaghinagh Aznavourian pe numele lui adevărat, un armean născut la Paris din părinţi artişti refugiaţi, m-a fermecat cu vocea sa.  La Boheme cu inconfundabilul lui timbru vocal, îmi mângâie şi acum auzul.  Cel mai mare chansonnier al Franţei îmi îmbălsăma sufletul cu eleganţă spirituală  şi o prestaţie calmă pe scenă, cântecele lui mie îmi aduceau  o linişte răscolită ca o dimineaţă de vară când încă nu eşti sigur dacă soarele răsare sau nu să alunge răcoarea nopţii.

Francez dar mai mult armean în spirit, vorbitor a şapte limbi în care şi cânta corect, luptător şi diplomat pentru drepturile armenilor, de altfel de mult timp ambasador  permanent al armenilor pe lângă UNESCO,  a plecat discret din locuinţa lui, în urma unui stop cardiorespirator.

Prieten cu toţi preşedinţii Franţei din ultimii cam 50 de ani, a ratat întâlnirea cu robotul Sophia, săptămâna viitoare la Erevan când trebuia să fie prezent la Simpozionul Francophoniei iar robotul la un seminar economic.

Cum cariera lui fabuloasă se leagă de o altă mare stea, Edith Piaf, cea care l-a desoperit practic şi l-a împins pe drumul muzicii, cel mai mult îmi vin în minte cuvintele ei din Je ne regrette rien !!  

Franţa i-a adus un omagiu deja luni seara când Turnul Eifel a fost luminat în culoarea aurului strălucitor.

Drum bun spre Lumină, Charles Aznavour !

 

Dacă vreţi un articol bun despre Ch. Aznavour,  Rador cu documentarul Portret, Ch. Aznavour a murit    este cel mai bun pe care l-am citit azi.