Povești, în memoria unui ursuleț chinuit în țara mea

Măreția unei națiuni și progresul ei moral pot fi măsurate prin felul în care sunt tratate animalele.

Sunt părerile lui Mahatma Gandi într-o civilizație controversată, dar adevărul cuvintelor lui nu poate fi ignorat în nici o țară modernă. Și ar trebui și la noi să se înțeleagă mesajul. Din păcate nu este așa, noi nu prețuim viața animalelor sălbatice, nici măcar ale celor cu stăpân. Nu le considerăm ființe inteligente, nu le respectăm viața. De fapt nu ne respectăm pe noi ca oameni, ființe inteligente. Oare chiar suntem ființe inteligente?!

Cine hrănește un animal înfometat, își hrănește propriul suflet.

Charles Chaplin.

Și așa este căci animalele părăsite pe străzile orașelor și satelor noastre, vagabondează și din vina omului, a sufletelor noastre care uneori uită de milă și rațiune. În tinerețea mea numărul animalelor fără stăpân era foarte mic. Acum se cumpără animale de companie, se fac și cadou, fără logică, apoi sunt abandonate pe străzi, sunt lăsate să flămânzească, așa că unele devin violente. Dar tot noi, oamenii înțelepți chipurile, le găsim vinovate. Ca și când omul care nu mai are hrană și apă nu ar deveni hoț sau chiar criminal.

Dacă te consideri înțelept, un om credincios, atunci tratează animalele cu anima / suflet, pentru că și ele îți dau tot sufletul lor. Probabil unii spuneți că un animal este un animal, dar uitați că și eu și voi, toți facem parte din acest regn. Iar dacă le considerați ființe proaste să știți că nu este așa: ele judecă, au sentimente, capricii, orgolii, preferințe în familie, au simțul proprietății, au șmecherii la fel ca noi oamenii, sunt bune sau rele ca și noi, pot învăța sau nu comenzi, etc.

Nu este nevoie să le iubiți, doar să le oferiți respect, un pic de ocrotire pentru că au fost alături de om și omenire de la începuturile ei și nimeni nu vă poate confirma de fapt rolul lor aici, printre noi. Doar că au fost din vremuri imemoriale hrana noastră, paznicii, mașinile de muncă, plimbare și războaie și peste toate, prietenii noștri sinceri, dezinteresați.

Mă întreb câți ați avut curiozitatea să aflați cum omul le-a folosit de-a lungul istoriei: la pază încă din neolitic, la muncă, la cărăușie dar cel mai mult în războaie. Elefanții, adevărate mașinării de război, au dus greul luptelor din antichitate, astăzi sunt animale de povară grea, chiar în industria nemiloasă a turismului. Caii la fel. Câinii se folosesc și azi în război cu mult succes (Grecia antică antrena câini masivi, feroci, care erau aruncați la începutul luptelor); delfinii și leii de mare sunt parteneri buni pentru multe gărzi de coastă, liliecii au fost folosiți pentru transportul de explozibil asupra japonezilor în timpul lui Roosevelt, șoimii dresați să atace porumbeii voiajori ai lui Hitler. Nu pot trece peste lunga listă de porumbei-eroi fără să-l amintesc pe cel numit Cher Ami, grav rănit în misiunile lui militare pe care le-a dus mereu la capăt. În ultima a continuat să zboare către destinație deși a fost rănit grav. Mesajul adus de el a salvat viața a 200 de oameni. După misiune a primit un picioruș de lemn și a fost decorat cu Croix de Guerre pentru merite deosebite. Șobolanii au fost practic prima bombă biologică în unele conflicte din trecut, astăzi șobolanii de Gambia sunt folosiți la depistarea minelor antipersonal și sunt plătiți cu portii de mancare. Dar câte animale oare nu și-au salvat stăpânii din incendii, accidente, atacuri, chiar punând în joc propria lor viață?

Acum un timp am citit ceva ce mi-a dat de gândit: maimuțe observate de cercetători, au sclavi câini, adică au ademenit câinii vagabonzi cu hrană furată. Deci câinii le păzeau pe maimuțe și primeau în schimb mâncare și …. puriceală!

Câte au făcut și fac aceste animale pentru noi, obligate de om, precum în războaie sau laboratoare de cercetare, la coride, la corvoadă dar câte sunt și cele care salvează vieți, ne apără, ne tratează sufletul, muncesc pentru noi de plăcere, din dragoste. Existența noastră pe planetă, ruptă de existența animalelor, pare imposibilă; se spune că doar albinele dacă mor în totalitate, dispar și oamenii sau vom avea enorm de suferit. Albert Einstein chiar a avertizat asupra acestui fenomen, numit apoi Anomalia Colapsului Coloniei cand albinele unui roi dispar brusc lăsând regina neajutorată și deci inutilă, fenomen din ce în ce mai frecvent in SUA. În China, în regiunea Sichuan chiar este real: datorită tratării intense cu chimicale, albinele au dispărut din zonă, cele aduse mor rapid, așa că în fiecare primăvară oamenii fac polenizare artificială print-o muncă titanică ce presupune adunarea polenului dintr-un pom și dus la altul. În peste 30 ani albinele sălbatice au dispărut în proporție de cam 90% de pe planetă iar din 2006 fenomenul a devenit îngrijorător și la cele întreținute de apicultori.

Animalele aparțin unei lumi despre care, oricât ne-am lăuda, avem puține date. Sunt totuși asemeni nouă pentru că trăiesc singure sau în familii. Cele care sunt organizate în haite, colonii, familii mari, turme, au ranguri și răspunderi asemeni unei comunitati umane, sunt capabile de sacrificiu pentru a salva restul grupului, au răspunderi față de urmași, suferă pentru mortii lor și chiar au ritualuri asemeni nouă (când un elefant este pe moarte, toată turma trece pe la muribund, pe rând, în liniște); au inteligență și judecată, învață, iartă, fură, păcălesc, sunt orgolioase unele, curajoase sau lașe. Ați văzut cumva ciorile care se dau pe gheață folosind un plastic sau o tablă? Sau, frecvent în orașe, aceleași ciori care aruncă nucile sub roțile mașinilor pentru a fi sparte, apoi culeg miezul? Câinii din marile orașe care stau la stop și așteaptă culoarea verde chiar de nu trece nici o mașină, i-ați urmărit? Sau păsările care se folosesc de bețișoare să scoată viermișori din locurile greu accesibile? Poate că mulți ați văzut documentarul cu cel ce a trăit o vreme printre lupii sălbatici și a fost acceptat, le-a înțeles și studiat comportamentul și organizarea, le-a respectat regulile nescrise din grup iar la sfârșitul experimentului, haita singură și-a dat seama că omul va pleaca, așa că au venit să-și ia rămas bun, primii fiind ultimii în ierarhie iar lupul alpha a fost cel din urmă care și-a salutat prietenul-om.

Eu, având de ceva timp animale, știu că sunt ființe care gândesc, judecă, iau hotărâri. Tina, frumoasa și inteligenta caniche ce ne-a bucurat sufletul 13 ani, m-a pus pe gânduri când, supărată că un câine nu se juca cu ea, a adus o jucărie nouă din casă, a lăsat-o la botul celuilalt și ea s-a întors puțin cu spatele, ca o invitație, poftim, e a ta! Și nu vă spun amărăciunea ei că totuși celălalt a refuzat-o. Sau chinul ei când găsea pui de vrabie căzuți din cuib și care încă trăiau, cât se tânguia când aceștia mureau. Ultima achizitie, de fapt salvat de la moarte pe o ploaie cu gheață, piticul Piciu, furăcios și șmecher ca un om, dădea alarma ca și când era ceva la gard, doar să o atragă pe cea mare, Betty și între timp el fugea să-i fure măcar o boabă dacă nu găsea altceva. Și nu vă închipuiți ce satisfăcut era de fapta lui. Azi a rămas singur și supărat că nu are pe cine prădui.

Că animalele au fost, sunt și vor fi un ajutor omului, măcar cu sufletul lor, o dovedesc multe scrieri din trecut, povești, nuvele ce descriu fapte reale.

Că astăzi sunt din ce in ce mai mult folosite animalele pentru ajutorarea copiilor cu diverse afecțiuni, pentru înveselirea comunităților de bătrâni, pentru însoțirea orbilor sau a celor ce se deplaseaza în cărucior, deja se știe dar puțin la noi, mult în vest. Această ramură a terapiilor complementare cu certe rezultate, numită zooterapie, puțin recunoscută la noi, își are originile încă din antichitate dar oficial este înregistrată la mijlocul secolului XX. Terapia asistată de animale, TAA, nu înlocuiește un tratament cu medicamente în 99% dintre afecțiuni dar are un aport deosebit la îmbunătățirea stării psihice a unui pacient iar pentru copiii autiști sau cu sindrom Down este esențială și rezultatele sunt uimitoare. Florence Nightingale, infirmiera a adus în activitatea spitalelor schimbări ce se respectă și azi. În timpul Războiului Crimeei, în anul 1854 fiind șefa unei grupe de asistente într-un spital militar, a avut cu ea o broască țestoasă și a observat schimbarea în bine a psihicului multor soldați, așa că a lăsat-o liberă prin saloane. Mult mai târziu, în al II-lea război mondial, Smoky, un yorkshire terrier, cățelul unui soldat rănit, este dus într-o scurtă vizită în spitalul unde se afla stăpânul iar impactul asupra acelor bărbați bolnavi a fost uriaș, drept pentru care, comandantul, dr. Mayo, oprește câinele și-l va purta zilnic prin saloane. Smoky devine, să zicem, cadru activ sanitar timp de 12 ani alături de dr. Mayo.

Sigmund Freud – cine n-a auzit de părintele psihanalizei – își aducea la ședințele de terapie și câinii săi din rasa chow-chow, adevărați asistenți care prin comportament îi semnalau schimbările prin care treceau pacienții, doctorul orientându-se astfel în tratament. Însemnările lui sunt, neoficial, baza TAA. Chiar se glumea în vremea aceea că adevărații doctori sunt cei doi câini.

În 1964, Boris Levingston, psihoterapeut pentru copii, a avut rezultate remarcabile în tratarea copiilor cu probleme de comunicare când la ședinte asista veselul său câine Jingles, numit mai tarziu de doctor colegul co-terapeut. De când și-a dat seama de impactul prezenței animalelor sau a unui anume animal la ședințele de terapie, Levingston a aprofundat studiile și încet a găsit adepți, astfel că în statele din vest au apărut centre de tratament cu animale sau acestea erau duse în spitale pentru pacienții nedeplasabili. Aproape în fiecare țară din jurul nostru s-au creat astfel de centre, la noi abia in ultimii ani, prin grija unor fundații străine sau oameni pasionați. Așa sunt centrele de echitație –hipoterapie– din Ardeal, în județul Alba, unde proprietarii, psihologi de altfel, s-au specializat dar au adus și primii cai dresați din Ungaria; apoi altele în Timiș, Ilfov. Tot în Ilfov este un centru creat prin grija unei fundații italiene, unde câțiva măgăruși, selectați dintr-un centru de animale abandonate, lucrează sub indrumarea specialiștilor cu copii care au probleme. Acum câțiva ani preferatul era Boss, măgărușul gâdilicios și gelos.

Americanii, urmați la ceva timp de Ucraina și Turcia, au creat centre de TAA cu delfini, un centru important internațional unde lucrează și o cercetătoare ucrainencă fiind în Antalia și unde au fost și copii români la tratament.

Totuși cele mai bune rezultate se obțin în ședințele de terapie asistată cu câini. La fel ca și la celelalte animale și câinii sunt aleși în urma unui test de personalitate, deoarece ei nu trebuie să fie agresivi, trebuie să fie prietenoși și inteligenți. Cei aleși sunt dresați să cunoască diverse comenzi, să se lase ușor mângâiați și periați, să fie buni ascultători la confidențele pacienților, să se joace blând. In 1976, in SUA, s-a inregistrat oficial o astfel de terapie, Elaine Smith înființând Institutul International de Terapie cu Câini. Se spune că ce îi diferențiază pe câini de alte animale este abilitatea acestora de a ne întelege comportamentul, de a ne investiga fața pentru a culege informații. Adică, spunea un cercetător, câinii sunt foarte fini observatori ai reacțiilor noastre. La Cluj, București, Iași, sunt deja centre de terapie cu câini pentru copii dar și de vizitare a bătrânilor din cămine. În general sunt aleși dintre câinii foști maidanezi și eu înțeleg acest lucru pentru că am avut în curte câțiva câini de acest fel. Nu pot omite că prezența unui câine, pisicâ, iepure, peruș sau eu știu ce alt animal în viața unui copil normal, într-o familie calmă, are totuși un rol de bună formare a responsabilităților iar pentru acei copii ce trăiesc între doi părinți cu probleme de comunicare, reprezintă un refugiu aducător de liniște, precum Patrocle al Lizucii.

Când ai un prieten necuvântător, ești un învingător.

Pentru că sunt multe povești despre prietenii necuvântători devotați omului, vă invit să căutați să le citiți în serile reci care vă vor ține în casă pentru că sigur poveștile astea vă vor încălzi sufletul. Pe lângă celebrii cai Bucefal al lui Alexandru Macedaon, Incitatus al lui Caligula, Voitis al lui Ștefan cel Mare sau Marengo si Visir ai lui Napoleon, căutați poveștile adevărate ale câinelui Haciko care a stat 9 ani în gară așteptând (sigur ați văzut filmul cu R. Gere) sau a lui Fido, 14 ani în aceeași stație de autobuz unde-și conducea stăpânul; povestea motanului Sam Nemuritorul care a scăpat de pe trei corăbii ce s-au scufundat, când au murit peste 2000 de oameni, el dovedind că are multe vieți (a murit de bătrânețe pe uscat). Sigur vă emoționează povestea cățelușei Roo, adoptată de un pompier englez, după ce în România a dus o viață de calvar fără picioarele din față. Și nu uitați de porumbelul erou de război, Cher Ami.

Sunt atât de multe poveștile adevărate despre animalele de lângă noi, ființe care ne surprind și emoționează cu comportamentul lor! Urșii, animale simbolice le antichității, au poveștile și legendele lor în toate culturile lumii, de la amerindieni, vikingi și până la tainicele culturi ale Asiei. Nu întâmplător am lăsat la sfârșit un nume, celebru pentru perioada războiului,

Vojtek, Războinicul Zâmbitor

Vojtek. Ursul sirian luat în Iran de soldații polonezi de la un copil, botezat Wojtek, diminutiv de la Wojcieh, în traducere Războinicul Zâmbitor. Este ursul care a devenit un bun amic al soldaților, înrolat ulterior și primind număr de identificare în armata poloneză, pașaport pentru a fi adus în Europa la sfârșitul războiului. Avea chiar cască metalică și a fost de un real ajutor soldaților cărând obuzele grele în timpul luptelor, a dormit în tranșee cu soldații și avea locul lui în mașină, în dreapta șoferilor. Ursul care a învățat să fumeze și să bea bere, cel care se plimba singur și saluta dacă vedea un gradat, a murit trist într-o grădină zoologică europeană, demonstrând încă o dată că uneori sau aproape mereu, noi oamenii suntem atăt de mici sufletește. Mai ales cei care au puterea de a decide soarta celor mulți. Căci așa a fost și cu Wojtek cel pe care autoritățile n-au vrut să-l lase în grija veteranilor polonezi. Dar ultimii l-au vizitat la închisoarea lui zoo, ducându-i pe furiș o bere, o țigară și stând cu el puțin timp.

Probabil că Wojtek a fost pentru sărmanii soldați polonezi întruchiparea tuturor zeităților lumii care au adorat ursul ca animal suprem, războinic și ocrotitor dar mai ales șaman, vindecător de suflete.

Animalele împart cu noi privilegiul de a avea suflet.

Pitagora

8 gânduri despre „Povești, în memoria unui ursuleț chinuit în țara mea

  1. Am aflat mai multe azi despre animale ! Animalele sunt foarte, extrem de inteligente si nu am fost niciodata in stare sa le multumim pentru ceea ce fac pentru noi. Si nu vor decat hrana si iubire. Am 2 caini acasa si am impresia ca vorbesc cu 2 oameni maturi. Plus ca ma citesc si ma inteleg mai bine decat ar putea un om, e incredibil

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mă bucur că ți-a plăcut. Și eu am avut de-a lungul anilor mai multe animăluțe, aproape toate luate de pe stradă. Inteligența lor m-a uimit. Acum am un singur cățel, tot fost al nimănui și el a ajuns stăpânul nostru 😊.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.