Actorii între pasiune și posesiune

Maturitatea este adeseori mai absurdă decât tinerețea și, foarte frecvent, nedreaptă față de tinerețe. / Thomas A. Edison

Despre unii actori, cei foarte cunoscuți, mi-am dorit să scriu de mult timp. Dar mereu am renunțat, pe ideea că interpretez eu fals ieșirile lor publice, neartistice. Cât m-am înșelat!

Există de când lumea o formă de cerșetorie, de autovictimizare. Susținută de un public care apreciază eticheta, numele elogiat abundent de presă, în nici un caz valoarea morală a omului care și-a făcut o meserie folosind un beneficiu dăruit de divinitate sau de legile încă nedescifrate ale naturii. Sunt actorii, unii dintre ei, cei care se cred zei indiferent de starea lor fizică. Sau care sunt folosiți de urmașii lor, doar în scop personal. Când mă refer la ultima categorie, am în fața ochilor un actor cu o biografie aparte pentru un membru marcant în PCR având în același timp o fiică și o fostă soție stabilite în Australia, Radu Beligan. A fost sau nu un actor mare, nu mă pot pronunța eu. Că l-am apreciat ori ba, e treaba mea. Oricum, în memoria mea Radu Beligan a rămas în două tablouri: fotografia din dormitorul lui comunist cu un imens pat în stil medieval, văzută pe coperta unei reviste în anii de dinainte de 1989; și a doua, cu 1 sau 2 ani înainte de moarte lui, pe Calea Moșilor în București când în fața mea era scos dintr-o mașină, purtat de umeri și cu picioarele încălțate în pantofi eleganți dar care se bălăngăneau în aer! A intrat, de fapt a fost dus, pe ușa unui bloc dar eu, o persoană care nu agasează cu privirea oameni în situații jenante, am rămas privind lung umbra omului care, indiferent că a fost un mare actor, că a fost un membru de frunte al PCR, era un om vârstnic, foarte vârstnic, cu multe probleme de sănătate, care era plimbat într-un ritual macabru al moaștelor vii. Aveam să aflu, absolut întâmplător, că R.B. încă juca la Teatrul Național, că un spectacol fusese întrerupt la jumătate și spectatorii trimiși acasă dintr-un motiv absolut normal stării actorului, previzibil de altfel dar care era jenant. Am citit review-uri de cât de magnific era pe scenă în acele vremuri, ce actor strălucit era. Și mai ales de neînlocuit! După mine, a folosi acel om în scopuri pur pecuniare, era un sacrilegiu, ba chiar încălcarea celei de a V-a poruncă din decalogul ortodox. Bătrânețea este frumoasă și sincer apreciez marii actori care s-au retras la timp, lăsând în amintirea publicului lor o amintire demnă, decentă, a ambalajului cu care Dumnezeu le-a ascuns harul.

Pentru cele de mai sus, pentru că a fost folosit la vârsta senectuții, actorul R.B. nu este vinovat cu nimic. Era doar un obiect. El practic nu cred că își mai dădea seama de situația lui. Publicul însă? Greu de spus dacă cei din sală apreciau actorul sau comiteau un sacrilegiu, asistând la o moarte lentă chiar pe scenă, o impietate aș putea spune în care se folosea un corp uman încă viu și un nume. Am avut în familie bătrâni la vârste și de peste 90 de ani, pe picioarele lor dar toți au avut mai mari ori mai mici probleme de memorie. Așa că jocul actorului era cumva departe de cel natural. Părerea mea și pot să o susțin.

Peste ani, cam de prin 2009, lista actorilor mei favoriți, români, a început să se scurteze. Uneori nume celebre le-am șters cu o imaginară cerneală roșie. Din ce motiv? Simplu, cerșetoria și autovictimizarea, când marii noștri actori, doar unii, au început o campanie puternică prin care să ne convingă de rolul lor uriaș, unic, în societatea românească și cum acesta ar trebui răsplătit nu regește ci faraonic. Așa au dispărut de pe lista mea o Coana Chirița, o actriță ce umplea un stadion cu râsul ei, o mare cântăreață, mulți, foarte mulți artiști care-și ascundeau veniturile obținute pe lângă pensii și salarii, adică acele indemnizații mari primite tot din bani publici. S-au șters de pe lista mea cu propriile lor vorbe, rostite public! Când ai niște venituri de pensionar mult peste venitul unui medic, al unui profesor ori al unui miner, la care se adaugă tot felul de indemnizații, drepturi de revoluționar neparticipant, indemnizații care vin și cu multe alte drepturi financiare (scutiri de impozite, transport gratis, etc.), eu știu câte altele, când conturile tale bancare și taxele le depășesc chiar și pe cele ale unui cetățean cu venituri peste medie, când vârsta destul de înaintată și bolile cu mare risc te învăluie, tu plângi, te vaiți peste tot că ți-a fost tăiată o funcție pe care nu o mai poți îndeplini, o funcție plătită din bani publici cu o sumă lunară ce ar putea acoperi nevoile tot lunare a minim 4 copii săraci. Când spui singur că ești de neînlocuit dar nu dai pe la teatru decât de 2-3 ori pe lună, asta deja este dincolo de înțelegerile mele ca om, ca persoană ce a trecut bine de 6 decenii de viață. Nimeni nu te-a oprit să joci, când poți, și să fii plătit corect pentru prestația ta. Deși dacă ar fi să privesc iarăși doar declarația ta de avere, domnule actor Arsinel, numele este rostit azi de mulți români, dar rostit cu uimire și fără respect, pasiunea arzătoare pentru scenă ți-ar sta foarte bine jucând gratis, în folosul unor tineri, 1 sau 2 spectacole pe lună. La un venit lunar de 2 persoane din pensii și indemnizații multiple, mai ales cea de revoluționar (??), un venit care are atâtea zerouri, cred că îți poți permite asta. Așa m-ai convinge de pasiunea ta. Și nu cred că un primar, oricare ar fi el, are dreptul să dea bani publici pentru nemuncă atunci când cel plătit are suficiente resurse pentru o viață nu decentă, ci super îndestulată și mai ales pentru cineva care nu-și poate permite fizic să fie prezent la muncă. Cultura unei nații înseamnă și respect pentru semenii tăi, pentru meseria ta, pentru colegii tăi tineri și, în cazul unui artist, pentru publicul său. Eu nu mai fac parte de mulți ani din publicul tău dar am tăcut până azi.

 Să nu furi. / Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău. / Să nu poftești casa aproapelui tău și nici un lucru ce este al lui.

Cred că în ultimele 3 din cele 10 porunci se încadrează cerșetoria de azi a celor ce au mult peste limita traiului decent, chiar îmbelșugat dar care nu au milă de semenii lor. Dorința tot mai aprigă a seniorilor ce au masa plină și casa aranjată de a lua de la tineri pâinea, job-ul, de a cârcoti împotriva tinerilor buni, de a le lua dreptul la afirmare, este înspăimântătoare. Mai ales pentru tinerii ce au de întreținut copii ori părinți bolnavi, au dreptul la o carieră, la funcții de conducere dacă sunt apți, cât sunt încă puternici și nu gârboviți și transfigurați de vârstă. Se spune că tinerii au nevoie de modele si nu de critici (John Wooden). Modele au trecut de ceva timp în lumea nevăzută, pe pământ se pare că rămân manechinele de plastic. Însă nimeni și nimic n-ar putea înlocui modelul vechiului sfat al bătrânilor în toată splendoarea lui dacă chiar acel sfat nu ar duce tinerii pe calea pierzaniei.

Îmi doresc să văd cât mai mulți tineri și maturi capabili pe scenele teatrelor noastre, mai ales la conducerea lor și nu oameni obosiți de vârstă și boli, nicicum în pas cu cerințele vremurilor. Da, bătrânețea trebuie respectată atunci când vine cu valoare. Când e avară, nu! Ca și medicina, și arta, actoria, este un cumul de profesii și meserii care necesită prima dată talent divin și multă dăruire, la care obligatoriu se adaugă forța fizică și morală pentru a reuși să dea strălucire lumii. Dar niciun actor oricât de tânăr și talentat ar fi, nu poate supraviețui și juca dacă mereu și mereu este furat. Pe de altă parte, actorii tineri și talentați, pasionați de meseria lor, sunt convinsă că nu și-ar uita profesorii dacă aceștia din urmă nu le trag, cu bună știință, preșul de sub picioare.

Cred că teatrele noastre ar trebui încurajate să trăiască și la noi precum în alte părți ale lumii, din venituri proprii, cu organizare proprie, fără lungi liste de directori și consilieri, fără ajutor public (ca și biserica și partidele politice de altfel). Atâta timp cât acestea sunt conduse politic și cât banii vin oricum din taxele localnicilor, valoarea actorului plătit lunar dar și valoarea muncii lui scade. Unii actori tineri au înțeles să lupte cu UJB-ul, alții trăiesc de pe o zi pe alta în tăcere, alții chiar înzestrați cu mult har abandonează și trec pe meserii obișnuite, prozaice dar care le asigură o viață decentă. Asta pentru că arta trece și ea prin stomac și prin bunăstarea, chiar minoră, a copilului de actor. Însă talentul și dăruirea acelor tineri se pierde iremediabil, prin grija avarilor, asemeni întregii noastre culturi naționale.

Bătrânii declară război. Dar tinerii sunt obligați să lupte și să moară.
Herbert Hoover