Arta nu doar documentează timpul, dar poate și exprima un mesaj, uneori, pe care cuvintele nu îl pot transmite.
Nu obișnuiesc să recomand filme de niciun fel, chiar dacă sunt istorice. Cele care spun povești de dragoste cât mai lacrimogene, nici vorbă. Și nu că nu-mi plac, din contră, unele mă acaparează total și fac tot posibilul să văd episoadele pe repede înainte. Că doar azi sala de cinema a ajuns canapeaua comodă de acasă de unde pot viziona până îmi cade capul pe device. Dacă am recomandat totuși cândva vreun film (acela sigur a fost de comedie), înseamnă că am verificat zicala excepția confirmă regula. Ei bine, astăzi m-am oprit la un film despre care aș dori să spun mai multe, indiferent dacă scriu doar pentru mine, pentru un singur cititor ori mai mulți.
Arta ca mesaj
„Arta nu doar documentează timpul, dar poate și exprima un mesaj, uneori, pe care cuvintele nu îl pot transmite”, spunea artistul pop Nathan Wyburn, din Ebbw Vale (Țara Galilor). Adevărat! A șaptea artă, lumea filmului, este un melanj de arte create pe suportul realității: arta cuvântului scris, a liniilor și culorilor pensulei, a daltei în marmură, a mâinii modelând la roata olarului, a muzicii naturii ori create de genii, a geografiei, a istoriei dar mai ales a cuvântului rostit și a limbajului trupului. Nu este Regatul Umbrelor, viața în gri, cum scria Maxim Gorki în anul 1896 (în cronica publicată sub pseudonimul I.M. Pacatus), după ce a văzut proiecțiile fraților Lumière la doar un an de la lansare, la târgul de la Nijni Novgorod. Cinematografia, filmul, este un mod de a ne îmbogăți cultura, de a ne cizela sentimentele, de a călători cu sufletul dar și cu rațiunea prin toate pământurilor lumii, prin toate etniile și religiile lor și a afla cum acestea au influențat umanitatea, cum ne-au influențat pe noi, cum au contribuit la atât de bârfita globalizare. Și, de ce nu, cum unele încă ne influențează.
Cinematografia turcă se pare că a înțeles foarte bine rolul celei de a șaptea arte, arta cu tendințe cum am învățat acum mulți ani la literatură și prin multe dintre filmele produse de turci, ne dezvăluie realitățile istorice dar și actuale, reguli sociale șocante ale căror tentacule se întind și azi dincolo de granițele fostului imperiu. De remarcat că multe dintre aceste filme produc discuții aprinse nu doar în publicul care le vizionează, ci chiar la nivelul autorităților laice și religioase ale statului turc, unele producții fiind interzise încă de la naștere! Cenzura achită corbul și persecută porumbelul, spunea Juvenal.
Unul dintre filmele care și-a pus puternic amprenta în publicul turc dar și în cel internațional din toate continentele este Sıla, cel care la noi a fost difuzat sub numele de Puterea Destinului. Inițial au vrut să-i spună Gül Mardin, Trandafirul din Mardin. În țările arabe care l-au preluat și unde a avut de asemeni mult succes, a fost difuzat sub numele de Omar! Un titlu care dă de gândit deoarece una dintre multele explicațiile etimologice ale numelui este că înseamnă și a comanda, comandant. Este un nume preponderent masculin de origini semitice care, se zice, este perfect pentru persoanele atrase de trecut pe care însă vor să-l modernizeze în folosul omului. De aceea cred că acel comandant în accepția arabă nu poate fi decât Boran și astfel ei impun din start rolul principal bărbatului și nu femeii în jurul căreia de fapt se împletește subtil întreaga acțiune a filmului.
Filmul l-am văzut abia acum și nu în 2006 când a fost difuzat prima dată la noi și pot spune că asemeni unui alt film, acela mult mai profund istoric, m-a făcut să scormonesc prin pagini diverse despre cultura unei regiuni și a unui oraș prin care am trecut și care mi-a plăcut, privit din păcate doar la exterior când ochiii mi-au alunecat pe piatra clădirilor vechi, a umbrelor străduțelor înguste și pietruite, peste oamenii atât de diferiți față de europeni. Mardin, orașul vechi de culoarea mierii, o miere amară în trecut, amăruie azi și cine știe în viitorul apropiat!
Povestea de dragoste, ambalajul realității
Sıla este povestea unei tinere din Midyat, un orășel din regiunea Mardin, care a fost închiriată la vârsta de doar 2 sau 3 ani, fără acte de adopție, doar contra unei sume lunare, unor bogătași din Istanbul care nu aveau copii. Părinții biologici aveau nevoie de bani pentru tratarea unui frate. Apoi tatăl a anunțat că fata a murit deși încasa în continuare banii. Familia biologică a fetei are un mare necaz când fiul lor cel mare fuge cu fata de care s-a îndrăgostit, fiica unui fost conducător de clan pe nume Genco, în același timp sora actualului conducător. Doar că acest fapt este pedepsit cu moartea, ambii tineri urmând să fie împușcați de propriile familii pentru că așa cerea onoarea. Așa că, pentru a respecta tradiția veche de secole dar mai ales pentru a salva viața surorii sale, pentru a spăla onoarea familiei, fratele fetei, aga/șeful clanului, va accepta să se căsătorească pe nevăzute, deci o căsătorie aranjată, cu o soră a băiatului îndrăgostit. Așa se ajunge ca printr-o minciună tatăl biologic să o aducă pe fata din Istanbul, Sila, singura din familie aflată la o vârstă acceptabilă măritișului, ca apoi, prin presiunea pistolului, să o oblige să semneze acordul căsătoriei. Aga nu știa că fata fusese păcălită, cumva obligată sub amenințarea cu moartea. Urmează o perioadă foarte grea pentru tânăra pereche Sıla și Boran până când, cum altfel în filme care își doresc să urce podiumul, cei doi se îndrăgostesc cu adevărat dar fiecare își păstrează temperamentul vulcanic. Eroina, Sıla, educată în Istanbul după reguli europene, este oripilată de obiceiurile barbare zise tradiții, prin care femeile sunt marginalizate, fetele sub 20 de ani obligate să se mărite cu bărbați cu zeci de ani mai vârstnici, sunt supuse tăcerii și de cele mai multe ori torturii și morții, copiii sunt opriți de la învățătură iar țăranii, chiar posesori ai multor hectare de pământ, sunt sclavi ai șefilor de clan și de cele mai multe ori își dau acestora recoltele pe nimic, ucid în numele lor ori sunt uciși doar din orgolii nebunești. Băieții cu vârste copilărești sunt obligați să ucidă la cererea câte unui șef de clan. Un sclavagism modern cu rădăcini medievale, aplicat țăranilor din clanuri după cum era șeful: mai omenos ori mai tiran. În secundar dar la fel de importante sunt și alte aspecte tribale, un exemplu ar fi căsătoria de levirat, o practică încă prezentă în Orientul Mijlociu ce a influențat structurile familiale arabe tradiționale. Căsătoria de levirat (de la levir, adică fratele soțului, cumnat), presupunea o cât mai rapidă căsătorie dintre văduvă și fratele în viață al soțului decedat. Prin acest tip de căsătorie se asigura integrarea în familia extinsă a fostului soț, protecția femeii și copiilor orfani dar mai ales păstrarea averii în cadrul aceleiași familii. În film leviratul este impus lui Ummu, văduva lui Cihan iar refuzul acesteia este considerat dezonorant, așa că poate fi repudiată chiar de propria familie, de tatăl său care chiar asa face sau poate fi ucisă în numele onoarei pătate. De fapt o chestie economică….
Finalul filmului este surprinzător căci riscând foarte mult, la ordinul agăi Boran, clanul Genco se desființează, membrii lui își recapătă libertatea de a decide asupra propriilor vieți, oamenii sunt îndemnați să-și apere averile și drepturile părintești, să-și ducă copiii la școli chiar dacă liderii religioși nu erau de acord, să renunțe la tradițiile care secerau vieți tinere, să fie mai toleranți cu femeile, altfel spus le redă țăranilor eliberarea din sclavie. Dar este doar povestea unui singur clan!
În esență, serialul Puterea Destinului este mai mult decât puternica poveste de dragoste, așa cum apare pe site-uri, fb, tik tok ori reviste tipărite. Este un film care aduce în prim plan, în plin mileniu III, drepturile cetățenești vis a vis de tradiții vechi create de slujitori religioși fără credință, mari latifundiari veșnic nemulțumiți de averile lor, cei care asupreau oamenii needucați, încrezători în ce spun stăpânii care-i manipulau cum doreau, uneori în forme extreme, criminalitate nejustificată, după cum reiese de la personajele Cihan și Ali; apoi filmul are un alt fir la fel de important, femeia și drepturile ei la libertate, demnitate și deciziile de a-și conduce propria viață. Este o frază în ultimele episoade, cuvintele soacrei, bătrâna mamă a lui Boran, cea care o terorizase pe noră mult timp, dar care în sfârșit își recunoaște poziția umilă de femeie ce nu avea voie să-și spună părerea, chiar dacă a fost noră, soție și mamă de șef de clan.
Dacă ar fi să fiu cârcotașă, extraordinara poveste de dragoste de pe peliculă este jucată de doi actori care s-au dușmănit enorm în spatele camerelor de filmat, pe tot timpul filmărilor. Se pare că actorul care l-a interpretat pe Boran este, după cum s-a purtat în platouri și cum s-a exprimat pe propriile pagini de media relativ la femeile turce, un adevărat misogin… Tradiție, genă, educație….Cinematografia turcă are un merit aparte în lupta pe care o duce cu cei ce nu-și doresc continuarea reformelor lui Mustafa Kemal Atatürk. Și drept vorbind, la aproape un secol de la moartea acestui președinte, asuprirea oamenilor, ținerea lor în teroare și incultură, nu s-a terminat! Multe pelicule cinematografice aduc la lumină viața adevărată din regiunile asiatice ale Turciei, unele filme sunt interzise imediat ce apar pe piață dar producătorii insistă. Tot expunând situația încă destul de reală din zonele rurale ale Mardinului este și filmul La marginea lumii / Uzak Şehir în turcă.
Semnificația numelor
Un mesaj aparte, de altfel ca în multe filme turcești, sunt numele personajelor principale. Și aici au fost alese cu grijă, fiecare purtând o amprentă a istoriei milenare a locului, amintind chiar de populația amestecată a zonei -arabi, turci, kurzi și creștinii siriaci dar și de obiceiurile împământenite, de relațiile interumane, indiferent de religie și etnie. Culmea, în film apare altarul unei vechi biserici siriace dar nici un interior de moschee. Sper că nu mi-a scăpat dacă chiar există.
Încep cu eroii principali:
Sıla, se pronunță Sîla, are o semnificație profundă și emoțională, fiind strâns legat de dor și conexiune, reîntoarcere la locurile natale și la familie, sugerează nostalgie, iubire și apartenență.
Boran, un nume foarte răspândit în Turcia, s-ar traduce prin furtună puternică. Ca nume aduce ideea de forță masculină, intensitate în gândire și curaj. Genco, numele de familie al lui Boran, de asemeni numele clanului condus de înaintașii săi, este înțeles ca persoană care își cunoaște originile, bărbat autentic, original. Este un nume vechi din vremea turcilor oguzi, triburi nomade din Asia care au migrat și au dat selgiucizii și osmanlâii, ultimii fiind cei ce au înființat Imperiul Otoman (filmul Diriliş: Ertuğrul și continuarea sa Kuruluș: Osman) .
Aday, prietenul din copilărie al lui Boran, localnic și el, poartă un nume cu vechi rădăcini în comunitățile de creștini asirieni, Addai, fiind un nume de origine asiriană/aramaică, destul de comun în rândul comunităților creștine asiriene și siriace din Turcia, Irak și Siria. Turcizat este Aday dar în Mardin este legat de Sfântul Addai (unul dintre cei șaptezeci de ucenici menționați în Luca 10:1) și este venerat ca apostol al Mesopotamiei și fondatorul creștinismului local, Biserica Ortodoxă Siriacă. Conform tradiției siriace, Addai a fost trimis în Edesa / Șanlıurfa de către Sf. Ap. Toma la porunca lui Iisus pentru a-l vindeca pe regele Abgar al V-lea și a propovădui creștinismul. În înțelegerea locală, numele lui înseamnă că este cineva care încearcă să-și țină o promisiune.
Clanurile: tradiții, etnii și religii
Mardin este o provincie multiculturală din fosta Mesopotamia, zona de sud a Turciei. Este locuită de mai multe etnii dintre care majoritare sunt arabii și kurzii, alături de asirieni și turci. Ei locuiesc aici de secole, fiecare păstrându-și obiceiurile etnice, relațiile de familie și religiile, altfel spus tradițiile. Datorită acestor tradiții locuitorii s-au organizat în ceea ce se numește în turcă așiret, în kurdă eșîret, în traducere clan. Asirienii ori siriacii, adică populația creștin-ortodoxă de rit siriac, este organizată tot în clanuri dar acestea se numesc bet, în traducere familia mare ori casa.
Numele de clan este vechi, nu aparține culturii turcești, el se regăsește în trecut la triburile celtice ce aveau un strămoș comun. Clanurile, indiferent cărei etnii aparțin, sunt grupuri mari de populații, uneori de câteva mii, bazate pe structuri tribale vechi și relații de familie. Sunt legate prin suprafețele mari de pământ, prin comerț, protecție/șeref, medierea conflictelor prin bariș/berî, adică pacea negociată; apoi aranjarea căsătoriilor, comportamentul femeilor în familie și în public plus onoarea familiei, numită namus. Cu alte cuvinte, tot ce reprezintă viața privată și publică a unui cetățean dintr-un clan, este controlată și aprobată de șeful de clan. Mai nou influențarea alegerilor politice, toate rezolvate de liderii tradiționali ce moștenesc funcțiile de conducere din tată în fiu. Liderul unui clan arab ori turc poartă numele de ağa, termen care în turca otomană însemna frate mai mare, stăpân, comandant, domn. Kurzii își numesc șefii de clan mîr iar dacă liderul este chiar un funcționar religios islamic, șeih. Clanurile asiriene/siriace sunt în general mult mai mici decât cele arabe ori kurde, ele se limitează la populația unui sat ori în jurul uneia sau mai multor mănăstiri, sunt conduse în general de un preot ori în lipsa acestuia de un bărbat vârstnic, se organizează doar pe preceptele bisericești, moralitate, comportament civilizat și nu aprobă conflictele de răzbunare cauzatoare de moarte. Desigur că și aceste clanuri au formele lor de tradiție criminală, mai ales când vine vorba de onoarea familiei pătată prin acțiunile femeilor. Cutumele onoarei la femeile din comunitățile siriene/siriace sunt adânc înrădăcinate într-o structură socială patriarhală și tradițională, unde onoarea familiei (cunoscută ca sharaf) este adesea legată de castitatea, comportamentul și reputația femeii. Clanurile din zona Mardin sunt majoritar kurde și ceva arabe, musulmane sunnite.
Despre clanuri, în special cele din zona Mardin, Gaziantep, Adana, chiar și Van, se scrie puțin public deoarece sunt structuri tribale informale cu transmisie orală, spune o sursă turcă, a căror identitate este foarte discretă în actualul context politic al țării. Dar clanurile își duc în continuare existența chiar dacă sunt ilegale și ceva mai puține decât în deceniile trecute.
Clanurile din Trabzon, în nordul Turciei și alte zone industrializate, acolo unde oamenii au mai mult acces la educație, sunt de tip familial extins și se numesc sülale, adică linie genealogică, dinastie, origine, formațiuni care exercită o influență locală puternică.
Ca în toate afacerile politice și religioase ale lumii și în rândul clanurilor Turciei există excepții. Organizații profund patriarhale, conduse doar de bărbați în aparență dar unde femeile familiei conducătoare mai aveau uneori un cuvânt greu de spus. Aprige femei! De-a lungul istoriei au fost și cazuri de clanuri conduse de femei islamice, atunci când soții le mureau iar urmașul la funcția de agă era minor; însă femeia trebuia să fie deosebită moral, uneori și fizic ca luptătoare. Sunt câteva exemple în istorie, cea mai recentă este Kara Fatma după nickname, văduva conducătoare a unui grup de triburi turcice, femeie ce a fost decorată chiar de Părintele Turciei pentru merite deosebite în război.
Onoarea sângelui, crimele de onoare
Termenul de onoare a sângelui se referă, de obicei, la crimele de onoare – o formă extremă de violență, de obicei letală, prin care membri ai unei familii își ucid o rudă, în special fete sau femei dar și bărbați, pentru a spăla o presupusă pată adusă reputației familiei, aceasta legată de refuzul de a se căsători cu bărbatul ales de tată sau șeful de clan, fuga înaintea căsătoriei, refuzul de a se căsători cu violatorul, cu fratele soțului decedat (leviratul), adulterul, încercarea de a divorța, pentru bărbați trădarea sau furtul fetei de care este îndrăgostit, situații ușor de înțeles deoarece sistemul se bazează doar pe reguli patriarhale și religioase stricte.
Femeile găsite vinovate ori doar bănuite fără dovezi sunt ucise prin împușcare, spânzurătoare ori imolare, chiar împinse spre autoimolare. Culmea este că ultima formă este impusă chiar de femeile din familie. Numărul femeilor care mor în zilele noastre în Turcia și vecini pentru zisa spălare a sângelui familiei este încă ridicat. Curios că persoane educate universitar încă se folosesc de aceste tradiții barbare.
Mai grav este că se dorește pare-se revenirea la vechile tradiții dictate și de religii, nu doar de o simplă onoare ce s-ar rezolva pe cale juridică, legală. S-a văzut atunci când s-a luat decizia ieșirii oficiale a Turciei din Convenția de la Istanbul, un tratat internațional conceput special pentru a preveni și combate violența împotriva femeilor. Decizia a fost luată de administrația președintelui R.T. Erdogan, stârnind critici internaționale și naționale. Dureros că justificarea oferită de Zehra Zumrut Selcuk, ministra familiei, o femeie și ea, a fost aceea că Turcia, prin constituția sa proteja drepturile femeilor fără a avea nevoie de acea convenție. Interesant că această decizie a venit aproape în același timp în care vecinii din Irak au legiferat, printre alte violențe asupra femeilor, căsătoria fetițelor începând cu vârsta de 9 ani, la cererea unui grup religios important. Au îmbrăcat legea religioasă ignorând legea laică dar și anatomia-fiziologia fetițelor, totul în ceea ce s-ar numi tradiții ancestrale! Adică mascat sclavagism și pedofilie!
Recent, cred că nici 4 zile nu sunt de când și în presa noastră a fost preluat un articol cu o crimă de onoare în care familia fetiței de 15 ani, după ce a ucis-o, a dansat pe străzi fericită că și-a spălat onoarea! Povestea o puteți citi în articolul din The Guardian ori din presa noastră. Este înfiorător doar să te gândești prin ce a trecut o fetiță nevinovată ani de zile și cum părinții ei au ucis-o și apoi au petrecut de bucurie spălării onoarei familiei, toate sub o oarecare ocrotire a legii irakiene: https://www.theguardian.com/global-development/2026/jun/01/kawthar-al-husayjawi-killed-refusing
Revenind la Turcia, töre cinayeti, crimele de onoare, se fac printr-o decizie a familiei sau a comunității. Codul Penal Turc, Turk Ceza Kanunu (TCK), numește această infracțiune omor motivat de tradiție iar pedeapsa acum este închisoarea pe viață cu caracter agravant, față de maxim 3 ani cât era înainte. Astăzi se consideră că fapta a fost planificată minuțios și deliberată iar motivația onoare ori tradiție a fost scoasă din codul penal turc. Totuși încă se mai aplică reduceri pentru bună purtare pe timpul procesului…. Dar nu s-a rezolvat nimic! Din contră, ucigașii morali – părinți, frați, unchi, comunitate și chiar liderii religioși – scapă nepedepsiți pentru că fetele, femeile, sunt obligate să se sinucidă! O cădere în golul unui geam, al scării ori mai sigur prăpastie, consumul unui ceai din plante otrăvitoare, alte metode, sunt sinuciderile suspecte care s-au înmulțit spectaculos de când s-a schimbat legea! Și, ce este interesant, Turcia nu recunoaște în legislație termenul de femicid (uciderea intenționată a unei femei)! De altfel, să fim cinstiți, România l-a legalizat abia în 2026! Este important spun specialiștii deoarece crimele zise de onoare, când e vorba de femei, sunt înglobate în numărul total de crime de orice fel dar procentul femeilor ucise premeditat pentru așa zisa spălare a rușinii, este imens! Și ce să vezi, arhaismul, viața tribală cu legile ei inumane se împletește perfect cu tehnica modernă! Căci nimic nu este de mai mult ajutor taților, fraților, soților, verilor sau unchilor, altor bărbați din comunitate, societății patriarhale, adică a ceea ce se autointitulează poliția morală formată doar din bărbați, decât rețelele sociale unde o simplă poză, un nume real, un cuvânt ce nu place bărbaților rămași înțepeniți în normele tribale antice, devin cauza unei sinucideri suspecte!
Töre cinayeti, crimele de onoare sunt foarte frecvente acum, în mileniul III, fix în cele mai frumoase zone turcești din Anatolia. Adică regiunea Van, Sanliurfa, Diyarbakir, Mardin dar și în ghetourile din Istanbul și Izmir ori zonele cu comunități agricole sezoniere precum Adana și Antalya, așa cum indică rapoartele oficiale. Lipsa educației tinerilor și sărăcia este motivația. Dar mă întreb cum motivează o crimă de onoare un bogătaș turc crescut într-o metropolă și școlit chiar în mari universități europene? Căci sunt frecvente și la acest nivel, deși în scădere față de anii trecuți.
Călătorim prin alte frumoase țări ale lumii nu doar prin Turcia, le apreciem, chiar le invidiem geografia, arhitectura, gastronomia și chiar istoria dar refuzăm să vedem dincolo de toate acestea odioasele crime de onoare, 99,999% legate de femei, cum ar fi cele în care bărbații își omoară soțiile pentru că au născut fete și nu băieți, tații își îngroapă de vii fiicele nou născute ori își ucid cu sânge rece fetele adolescente pentru că doresc să urmeze o formă de învățământ, refuză să se căsătorească cu bărbați bătrâni sau câte alte motive incredibile se mai găsesc.
Cinematografia turcă este departe de a fi doar o lume a filmelor ieftine. Sunt desigur și producții pentru care s-a prăpădit un buget substanțial pe nimic. Dar filmele care aduc în prim plan realitățile societății de dincolo de mult lăudatele plaje cu nisip fin ori resorturile All Inclusive, sunt de apreciat, chiar dacă sunt țesute pe urzeala unor deosebite povești de dragoste.
Acum ceva ani, un blogger pe nume Ioan Avram, spunea că:
Turcia este o țară alcătuită din două lumi. Una împinsă (cu forța cândva) către europenism și civilizație de către binefăcătorul Kemal, alta -preponderent în zona de la Est- către Asia. Lumea Turciei de către Asia este lumea cutumelor, a tradițiilor venite din veacuri, a clanurilor ca niște mari familii, a luptelor către întâietate. O lume în care onoarea și cutuma face mai mult decât o viață de om….
Adevărat dle. Avram dar dureros că această lume încă există la sate și, sunt sigură, chiar în multe familii din marile orașe ale Turciei și mai ales în politica statelor din jur…..
Gânduri pe tastatură, gânduri de citit.... 