Când vioara e forțată să tacă…

O dimineață caldă de sfârșit de martie, totuși prea caldă, prea  însorită, prea tristă pentru verdele crud și galbenul solar al forsiției ce a inundat grădina. O, și vrăbiile astea gureșe, ce devreme se trezesc acum!   Paris s-a agitat mult azi, se gândi Venera. Pesemne că mândrețea noastră de fată a stat prea mult aseară învățând pentru bacalaureat și nu s-a mai trezit să-și ducă pufoșenia în curte pentru ritualul dimineții. 

Venera se dă jos din pat, ușor să nu-și trezească soțul care a adormit și el târziu aseară, uitându-se la înregistrări vechi cu fotbal. Doamne, ce greu! Să stai atât în casă, să ieși doar în curtea ta mică din Domenii, să nu poți merge la o terasă, la Milano după ținuta de primăvară! Ei, măcar dormim mai mult și poate se mai estompează singure ridurile, fără botox și tratamente ciudate.

Venera își ia molatec un hălățel de mătase naturală  peste cămașa vaporoasă, își întinde cu unduiri de felină corpul încă tânăr și deschise binișor ușa dormitorului matrimonial. Paris deja fugea pe scări spre parter. O, grav dragule, gândi Venera!  Doar că Paris se așeză trist, cu botișorul pe labe, nu la ușă ci lângă măsuța mică pe care domnea o vază de cristal de Bohemia cu un buchet de narcise proaspete. Ce combinație splendidă, gândi Venera. Sprijinit de vază, un plic alb aștepta cuminte, nemișcat, misterios și răbdător. Ca și haina soartă. 

Mirată, Venera luă plicul și-i aruncă o privire verde, surprinsă: oare ce caută ăsta aici? Că aseară când am pus alarma nu era!

Ochiii ei verzi, un verde rar și fermecător cu care deschisese multe uși și însângerase multe inimi, căzură brutal pe destinatar: Părinților mei!

Dintr-o dată inima ei o luă razna, picioarele s-au înmuiat, chipul diafan s-a albit brusc părăsit de licoarea vieții: 

A fugit cu băiatul ăla de peste drum! Doamne, nemernicul ce a putut face familiei mele! 

Venera alunecă moale pe parchetul lucitor, încremeni asemeni unei statui Buddha care încă nu s-a trezit din meditație. Într-un târziu își dă seama că ține în mâini plicul alb. Degetele lungi cu manichiură perfectă și roșie ca dragostea și păcatul, scot  tremurând foaia pe care recunoscu scrisul Xeniei.

Doamne, cu ce-am greșit oare?! Ce nebunie e în capul fetei ăsteia? Ce caută ea într-un loc unde bântuie moartea?! Era mai bine dacă fugea cu băiatul ăla, rezolvam noi cumva să-l lase! 

Venera nu se putea ridica de jos. Ținea strâns în mână scrisoarea Xeniei. Nici nu auzi când în spatele ei Toni se așeză ușor și îi prinse în brațe trupul ce păstra încă parfumul franțuzesc cu care aseară l-a vrăjit – a câta oară – și căldura somnului liniștit de peste noapte. Toni simți încordarea nefirească, necunoscută lui, de marmură rece și neșlefuită a trupului iubitei și o privi atent. 

Ea a încercat să spună ceva. Buzele se deschideau și închideau asemeni unui mecanism stricat, fără sunete, fără cuvinte, fără farmecul acela care-l cucerise în adolescență și care a rămas tot proaspăt timp de două decenii. I-a desfăcut cu greu pumnul și a luat scrisoarea. Irișii lui albaștri dansau frenetic pe pagina albă, printre literele dragi ale frumoasei lui Xenia. Era ca un joc al săbiilor antice.

 Întâi n-a priceput. A luat cititul de la capăt, apoi s-a depărtat de Venera. Abia atunci femeia s-a trezit din transă: era singură pe parchetul rece și lucios! Lângă ea nu era nici Toni, nici Paris, nici Xenia!  În mintea ei se împreuna haotic trecutul, prezentul și viitorul. Toate păreau proaspete! 

Câțiva pași se auziră pe scară. Cobora Buni! Doamne, cum să-i spui că singura ei nepoată a fugit de acasă și s-a dăruit lumii?! Cum să-i spui unei bunici că fata asta frumoasă și deșteaptă, cu părinți bogați și onorabili, a plecat să facă munca de jos într-un spital plin de drame, de moarte și blestemele oamenilor păcăliți de atâtea rânduri de politicieni hapsâni?! De ce nu m-a întrebat ce e acolo?! Cine putea să-i spună cel mai bine decât mine, eu care am fost acolo până acum două săptămâni când m-am hotărât să mă retrag?!

Venera și Toni încercară să iasă pe ușă, să fugă în grădină, să facă un plan pentru ca bunica să nu știe, să nu sufere.

Dar vocea caldă de obicei, îi opri puțin autoritar, puțin dezamăgită:

-Unde fugiți dragilor? Haideți la bucătărie să ne bem toți trei cafeaua! Deja vă așteaptă caldă și parfumată!

Venera și Toni, altă dată  siguri pe ei, o urmară șovăind pe Buni, tăcuți și cu mișcări de robot. Încă nu știau ce să spună în caz că  Buni întreba dacă s-a trezit Xenia. 

S-au așezat amândoi la masa mare din dreptul ferestrei ce dădea spre grădina cu forsiția înflorită ca o văpaie divină. Buni le-a pus la fiecare câte o cană mare de cafea! Nu o ceașcă boierească cu desene filigranate în aur și câteva fursecuri, precum altă dată. Venera și Toni s-au privit scurt și tăios: nu-i a bună, Buni a complotat cu Xenia! 

Buni și-a luat ceașca ei obișnuită și s-a așezat în balansoarul de alături. Cu mână tremurândă a scos din buzunar o foaie albă, ușor mototolită și cu ceva urme de lacrimi. A netezit frumos foaia, cu mișcări moi și dureroase și le-a întins-o celor doi: 

–Citiți cu voce tare ce mi-a scris fata asta, eu n-am ochelarii cu mine! Nu vă holbați așa, am găsit scrisoarea pe policioara de la baia mea, azi la ora 4.30. Draga mea nepoată a vrut să o primesc de dimineață, înaintea voastră, să nu-mi vindeți voi gogoși mie!

Venera tremura! Toni, alb și crispat, luă foaia albă și încercă să citească: Draga mea Buni……

–Mai tare te rog, ești bărbat! Pune foaia pe masă că prea îți tremură mâna! se auzi vocea bunicii…

Fâșâitul foii pe care o întoarce Toni pentru a citi și restul scrisorii este estompat de sirena unei ambulanțe. Alți tâmpiți care cred că pot salva lumea dacă au studii medicale și sunt plătiți… și-a adus Venera aminte de vorbele pe care le rostea mereu în ultimele zile de când și-a dat demisia. Acum ceva în inima ei s-a spart în mii de bucăți și fiecare bucățică rece sângerează la cuvintele pe care le citește iar Toni după imaculata foaie de hârtie:

Venera stătea nemișcată cu ceașca de cafea între masă și gură. Părea că împietrise acolo. Riduri care până ieri era tăinuite, acum strigau bezmetic în lumina dimineții. Inima aceea prea plină, care mai ieri era fericită, azi și-a scos mantia falsă de cristale false. Era acum inima adevărată a Venerei, cea care a stat o vreme în întuneric.

-Am citit scrisoarea înainte de a pleca Xenia, spune Buni. Știți că nu prea am somn noaptea. Am ieșit la geam și i-am urat noroc și sănătate când a plecat  pe poartă. Să nu credeți că o puteați voi opri. Puiul de vultur cu aripi de puf a crescut fără ca voi, părinții ei, să vă dați seama. E mai puternică decât voi amândoi la un loc, brusc aripile ei au devenit tari ca oțelul. Asemeni și voința.  Domnul să o apere pe draga bunicii!

Buni se ridică greoi de la masă. I se părea că un munte de tăcere inundă bucătăria și asta o apăsa. Venea de undeva de demult când Venera a hotărât că cea mai faimoasă meserie e cea de medic.  Plus că Buni ar fi vrut să fie singură când torentul cald și sărat s-ar fi revărsat peste malurile pleoapelor. Când să iasă pe ușă auzi în spate o voce străină, necunoscută:

–Mamă, preiei frâiele casei. Ai avut atâta dreptate când nu vroiai ca eu să fac medicina. Iartă-mă! Acum e prea târziu să schimb ceva.  Oare cum n-am știut până la vârsta asta ce înseamnă să fii om, la bine și la greu?! De obicei părinții îi învață pe copii. Acum am căzut la trei examene: de părinți, de oameni, eu și de medic!  Mamă, cred că te vei descurca două luni singură. 

Toni, valizele noastre de plastic, alea de se pot dezinfecta ușor. Fă tu două valize cu strictul necesar pentru noi doi. Eu sun să mă pun la dispoziția ministerului pentru un post de medic sau, dacă e nevoie,  chiar de asistent într-un alt oraș. Mergi cu mine acolo, tu ești priceput la atâtea, ai idei. Va fi nevoie de tine la calculatoare, la reparat aparatură, ca șofer, orice poate face un inginer, vedem noi.

-De ce nu aici unde deja știi și ești știută? întrebă Toni.

–Inima mea îmi strigă că aici puiul nostru își întinde aripile vieții, cele cărora noi am reușit să le ciupim vârfurile! Xenia nu mai are nevoie de ajutorul nostru dar nu ne-a scos din inima ei. Noi suntem cei care trebuie să o respectăm! Măcar acum să fim înțelepți și să nu-i stăm în cale cu greșelile noastre! Ne-a dat o lecție dură. O merităm!