Lex orandi, lex credendi….

Zilele acestea oricât de credincios ai fi sau  temporar ateu, te întrebi de partea cui este adevărul privind pelerinajele, aceste mari mișcări de mase, organizate dar în același timp haotice. Ne-am obișnuit de niște ani să vedem aceste mișcări la date fixe, de parcă doar atunci s-ar săvârși minunile religioase, de parcă doar atunci sfinții ne-ar asculta rugile. Te uiți la televizor, treci întâmplător pe stradă aproape de o astfel de coadă la biserici și moaște sau pur și simplu întâlnești în gări și autobuze credincioșii. Pui în balanță ceea ce vezi, ce auzi dinspre ei, cuvintele uneori deloc decente deși în mâini țin o cărticică de rugăciuni, cântărești iPhone-urile din mâinile unor credincioși, bluzele decoltate ale femeilor dacă e vară și în final rămâi nedumerit de-a binelea. Nu înțelegi cum oameni tineri pot petrece mult timp la acele cozi, ca și când nu au copii de crescut sau o muncă de pe urma căreia își câștigă pâinea, privești bătrâni care petrec zile și nopți în frig, de multe ori în picioare dar care în tramvai sunt disperați după un scaun sau, foarte ciudat, te uiți cu nedumerire la tarabele din jurul locului de pelerinaj  care vând tot felul de chestii ce nu au legătură cu credința ortodoxă. Acum câteva luni ne minunam că în Curtea de Argeș lângă mânăstire, la tarabe se vindeau pistoale de jucărie, sticluțe cu țuică, haine ciudate, micii făcuți pe loc și serviți cu câte o bericică măcar. Și nu-i doar atât. Dacă faci greșeala să te uiți la tv, nu din pasiune dar ai nevoie de o știre, ceva, devii și mai nedumerit. Purtarea credincioșilor este de neînțeles. Eu cel puțin am fost îngrozită de urletele animalice scoase de o așa zisă credincioasă la recentul pelerinaj de la Iași pentru fapte care nicicum nu țineau de credință. Cum de altfel și la Bobotează când este un adevărat război pe apa sfințită. Oare așa îi place lui Dumnezeu?! Oare așa le-a spus Isus apostolilor să învețe credincioșii?

Dacă ai citit puțin din istoria creștinismului primar, îți pui desigur o grămadă de întrebări despre cum au trăit primii creștini, ce a spus și făcut Isus și ajungi să te întrebi ce a rămas din ce a propovăduit El.  Mai ales că scrierile sfinte despre Isus au apărut târziu, la mult timp de la ridicarea lui la Tatăl, că scrierea era cu totul altfel atunci, în primele secole, că semnele de punctuație, virgula și punctul așa cu sunt azi în texte au apărut târziu, cam prin sec.VIII iar scribii și preoții au copiat primele scrieri folosind un sistem alambicat și diferit de la un popor la altul.

Uneori îți dorești să apară iar Isus printre noi și să facă ordine. Te întorci spre biserica modernă și îți da seama că ești departe, foarte departe de miezul credinței creștine. Azi aproape că n-a rămas nimic din taina, smerenia și jerfa celor care au urmat cu adevărat Calea.

Pelerinajele s-a spus de către unii că fac parte din credința creștină și au apărut odată cu Isus. Fals! Pelerinajele au fost și sunt în toate marile și micile religii ale lumii antice și moderne, au fost folosite ca o formă de supunere a maselor și de comerț în toate marile culturi. Banul a fost cel care a dictat mereu locul și momentul marilor pelerinaje. Și desigur politica statului.  Chiar înțelesul vechi al cuvântului este azi alterat căci un pelerin care e adus gratis de un politician la moaște, deci fără efortul lui financiar și fizic, practic nu îndeplinește taina, ba din contră, este plătit în avans din banii altora care nu și-au dat acordul pentru un serviciu … murdar. De ce credeți că s-au necăjit unii primari anul acesta la cele două pelerinaje?

Moaștele, cele pentru care sau la care se vine în pelerinaj, sunt o mare dilemă pentru creștinul obișnuit care nu cunoaște decât cartea de rugăciuni, obiceiurile uneori păgâne acceptate de biserică și faptul că lumânarea contează și nu Lumina Sfântă. La acest tip de creștin a prins bine Crede și nu cerceta a romanului ateu Celsus. Și totuși ceva se leagă, chiar dacă e atât de interpretabil: „Cele mai grele de tine nu le cerca si cele mai tari decit tine nu le cerceta. Cele ce ti s-au poruncit tie, acestea cugeta, pentru ca nu-ti sint de treaba tie cele ascunse. Intru prisoseala lucrurilor tale nu iscodi, pentru ca mai mult decit intelegerea omului s-au aratat tie. Caci pre multi au inselat gindul lor, si in socoteala rea au lunecat cugetele lor.” (Intelepciunea lui Isus Sirah, III, 20-23).

Oare de câte ori ați auzit în bisericile pe care le frecventați că se explică pasaje, expresii din Biblie sau chiar din alte surse, cum este crede și nu cerceta, cu întrebări și răspunsuri, într-un dialog calm și corect, preot – enoriași? Sau să le explice credincioșilor că pașapoartele biometrice nu sunt de la Satana (o amică, medic, susținea asta cu multă convingere), vaccinurile la fel sau că prin unele obiecte din biserică te poți infecta tot așa cum ți se pot fura banii, telefonul din buzunar (culmea, aceste atenționări despre furt există în biserici). Sunt sigură că ar fi interesant pentru unii credincioși și poate chiar pentru unii preoți să facă, public, aceste discuții. Deși azi slujbele din bisericile noastre ortodoxe sunt în limba română, mulțumită lui Antim Ivireanul, pentru foarte mulți credincioși mesajul real al acestora este încă o enigmă pe care, voit sau nu, și-o însușesc. Și mi-aș mai dori să pot plăti cu cardul …..

A dorit, a spus Isus că noi, creștinii, trebuie să credem în puterea unor oase umane, să ne închinăm lor, să le sărutăm? Nu! Din contră și Biblia, în forma ei de astăzi, nu spune asta. Citeam despre Sf. Parascheva / Sf. Vineri (Παρασκευή, adică vineri) cum au fost numite acele sărmane oase și povestea vieții ei, cum a fost scrisă aceasta la câteva secole după moarte și cum sunt mai multe variante, scrise fiecare de alți înalți prelați. Oare ce siguranță am eu, credincios practicant, că acolo sunt oasele Sv. Petkăi ( de la pet/cinci, adică a cincea zia săptămânii, zi de pregătire spirituală), cea descoperită la mult timp de la moarte pe lângă actualul Istanbul, dăruite din interese politice Bulgariei și numite așa la cam 4 secole de când a fost descoperit scheletul fără nume? Și a cărei biografie a scris-o întâi un patriarh bulgar, Eftimie de la Veliko (a cărui statuie o vede oricine vizitează orașul bulgar), la și mai mare distanță în timp?! Cum de oasele ei au fost împrăștiate bine gândit deși există un blestem scris pe veșmântul cu care a îmbrăcat-o domnitorul român?! Plus că Sfânta a aparținut Bulgariei, a fost protectoarea țării dar, ce să vezi, a fost cumpărată de un domnitor român de la otomani! Adică moaștele se cumpără! Nu se respectă o primară cutumă creștină, anume că un corp trebuie să fie lăsat în țărână, întreg, așteptând Judecata de Apoi. Sau, cum a spus Chiril al Ierusalimului, ,,La sfârșitul vieții fiecăruia, cel ce a suportat moartea este păstrat pentru judecata lui Hristos. Căci, cum a fost când l-a apucat moartea, așa se va și înfățișa”.

Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel /1 Timotei 2:5:

Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.

Urmează un alt destul de mic pelerinaj, cel de la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București, acolo unde se află o mână a Sf.Nicolae al Lychiei, dăruită de Mihai Viteazul. Doar că povestea oaselor acestui sfânt este destul de neclară și am povestit despre asta după vizita mea la Myra. Merită să citiți al doilea articol, tocmai pentru a vă face o idee despre … moaște autentice.

Sfinții, într-un număr din ce în ce mai mare, apar pentru bunăstarea unor pământeni isteți. Isus n-a lăsat mijlocitori, ei au apărut în timp lung de la moartea Sa. Dacă în trecut canonizările erau mai rare, în ultima vreme acestea se înmulțesc incredibil, chiar la câțiva ani de la moarte. N-am înțeles nicicând de ce a fost ridicat la rang de sfânt domnitorul Ștefan cel Mare. Este ciudat cum se pledează pentru faptul că domnitorul moldovean nu a călcat strâmb pentru că era un creștin deosebit, de parcă asta ar fi important pentru așa personalitate. Este impresionantă viața domnitorului Ștefan cel Mare dar nu era nevoie să fie ridicat la rang de sfânt. Cumva i se minimalizează faptele lui de adevărat conducător și se scot în față cele de ctitor de biserici!  Athleta Christi /Atletul lui Cristos, cum la numit Vaticanul atunci (și nu doar pe el dintre domnitorii români), cred că ar fi fost mai mulțumit să i se recunoască faptele de arme și iscusința unor căsătorii politice în favoarea Moldovei, decât faptul că nu a călcat strâmb! Mai ales că nici un soț recunoscător se spune că nu a fost când interesele politice și diplomatice cu familiile soțiilor nu au mai fost pe placul lui, așa că și-a repudiat nevasta din celebra familie a Comnenilor, Maria de Mangop. Să mai amintim adulterul lui cu frumoasa copiliță a lui Radu cel Frumos, luată ca pradă de război și apoi căsătoria cu ea deși Maria de Mangop trăia, alungată de la curte?! N-aș fi amintit aceste lucruri din viața privată a marelui diplomat și luptător al Moldovei, al românilor, dacă nu m-ar fi intrigat acel al doilea argument în favoarea canonizării lui, adică respectul pentru familie și nevastă! Nu știu dacă iubitorul de Moldova ar fi fost încântat să afle că va fi numit de BOR  „Sanctus Princeps Stephanus Magnus” , așa cum l-am regăsit într-un medalion din Palatul Patriarhiei, despre care am povestit pe celălalt blog al meu. Sunt sigură că orice credincios român mărunt adus în pelerinaj la acest palat, n-ar fi știut că e vorba de un moldovean celebru în istoria noastră despre care cândva se învăța mult în școală, ba l-ar fi confundat cu un sfânt al Europei vestice.

Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare la statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoria fără giudeţiu. Amintrilea era om intreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie era meşter, unde era nevoie însuşi se viriea, ca vazându-l al săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia./ Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei.

Par de neînțeles canonizările astea moderne și când spun asta mă gândesc la Arsenie Boca, Sfântul Ardealului. Oare de ce pentru el se studiază atât de mult dosarele, viața, beciurile securității?! A, da: Canonizarea sfinților fiind un proces anevoios, nu se face în pripă sau sub emoții de moment, mai ales când este vorba despre persoane trecute de curând la Domnul, iar mărturiile prezente despre acestea sunt contradictorii, spune Biroul de Presă al Patriarhiei Române. Comparând cu domnitorul Ștefan cel Mare, da, informațiile despre chinurile suferite în beciurile comuniste sunt contradictorii….

 Și iarăși pare enervantă internaționalizarea sfinților, împrăștierea  deloc creștină a oaselor lor prin bisericile lumii, în țări unde oamenii n-au avut nici o tangență cu acea persoană când a fost în viață. 

Lex Orandi, Lex Credendi!  Legea rugăciuni este legea credinței! Legea rugăciunii – felul în care ne rugăm este legat de Legea credinței, felul în care credem. Trecând peste semnificația profundă a rugăciunii liturgice și foarte controversată a acestei vechi axiome din sec V, în zilele noastre când privești și încerci să înțelegi pelerinii, parcă tot mai mult îți dorești să-ți porți doar în taina inimii credința ta. Căci Lex Orandi este tot mai străină celor mulți în înțelegerea Lex Credendi. Felul în care sunt dirijați azi credincioșii de biserică și politic, distruge tot mai mult credința. Theodore Rebard a adus o completare argumentată vechii cutume: Lex Orandi, Lex Credendi, Lex Vivendi.

Nu e mai bine nici cu slujitorii lui Isus de aici, dintre noi. Nu voi înțelege nicicând de ce slujba poate fi înregistrată și transmisă modern, fără prezența unui preot în biserică.  De ce bisericile ortodoxe nu au un preot care să fie prezent în biserică atunci când credinciosul are nevoie de un sfat, de o mărturisire? Cum să dai acatiste pe net sau să te spovedești tot așa? Și apropo de acatiste, chiar atât de naiv să fii să crezi că preoții le citesc la slujbe pe toate? Mai ales de la miile de oameni care vin la un pelerinaj. Dar un acatist se însoțește și de o altă hârtie care se numește bancnotă. Oare așa a hotărât Isus? Am destui ani în urmă în care relația mea cu slujitorii pământeni ai lui Isus m-a dezamăgit. Au fost și preoți care m-au marcat pe viață (precum episcopul Roman Ialomițeanul), care au format cumva creștinul ortodox care sunt azi. De pupat moaște, de fapt geamuri, nici nu mă gândesc să fiu de acord. Pentru mine Isus există și El este cel cu care încerc să-mi analizez direct faptele, sănătatea, cuvintele spuse, scrise  sau doar gândite… Nu am crezut într-o întreagă pleiadă de mijlocitori care n-au existat în preajma lui Isus, doar au fost ridicați în rang de slujitorii pământeni ai acestuia, din dragoste de arginți. Să nu credeți că nu am respect pentru eroii ce și-au dat viața pentru religia creștină dar a face din ei aducători de venituri, e sacrilegiu. Și ador bisericile mici de altă dată în care, cum spunea cineva, intri aplecându-ți capul cu smerenie adevărată căci simți puterea divină, indiferent din ce material și de ce mână este făcută feștila care poartă Lumina. Restul bisericilor, catedralelor sunt doar arhitectură pe care o admir sau mă sperie privindu-le din perspectiva religiei mele (apropo, la Voluntari e o catedrală ce se va finaliza mai ciudat, probabil asemeni templului lui Artemis, nu după normele ortodoxe bizantine de care aparține totuși biserica noastră, doar după politică).

Am evoluat, ne-am modernizat viața, ne credem liberi și puternici, stăpânii lumii. Dar uităm miracolul creștinismului: credința se simte în suflet, nu se cumpără cu bani iar relația cu Divinitatea nu se strigă în gura mare și nu te fălești cu ea ca și cum ar fi o podoabă pe care o plătești.

Iată ce spunea un preot catolic, creștin ca și noi ortodocșii, nemulțumit de multele schimbări cu iz comercial care apar în biserica vestului, schimbări care distrug munca Apostolilor și sfinților de început ce au trăit în preajma lui Isus:

„Dacă doriți să știți cu adevărat cât de religioasă este  o comunitate, ascultați cum se roagă; dacă vrei să știți ce crede un individ, ascultă-l pe acesta când se roagă și urmărește-i purtarea înainte și după rugă. „

Ferește-ți capul de frig și de prostie!

Așa a scris în ultimele ore dinaintea morții Arsenie Boca, Sfântul Ardealului!