Legenda mâinilor de rugăciune

Căutând desenul Mâinile de Albrecht Dürer pentru a-l alătura într-un alt articol dedicat operei stradale din Atena și din care s-au inspirat grafferii, intitulată Mâini rugându-se, am găsit frumoasa legendă creată nu se știe de cine dar impresionantă. Deși foarte veche, a circulat liber totuși o vreme dar în 1933 cineva a publicat-o dându-se drept autorul cu drepturi depline.

Mâinile, așa cum și-a intitulat Dürer desenul, este de fapt o schiță în cerneală și creion pe hârtie albastră și face parte dintr-un grup de studii pentru o lucrare bisericească, un altar, la început de sec. XVI. Deși circulă această legendă sub diferite variante, totuși analizând biografia artistului datele nu corespund. Se pare că artistul și-a desenat propriile mâini. Dar mie mi-a plăcut mult legenda, o poveste despre iubire, jertfă, destin implacabil și povara unui suflet nevinovat.


Legenda mâinilor în rugăciune

În secolul al XVI-lea, într-un sat mic lângă Nürnberg, a trăit o familie cu 18 copii. Pentru ai putea hrăni, Albrecht Dürer Bătrânul, tatăl, lucra ca profesor, plus orice altă muncă pentru a-și întreține familia. Doi dintre copiii săi, Albrecht cel Tânăr și Albert, au avut un vis. Amândoi au vrut să facă studii despre artă la o școală de renume a vremii dar știau că familia nu-i poate întreține. Până la urmă tinerii au crezut că au găsit o rezolvare bună a marii lor probleme : vor da cu banul și vor stabili ca cel ce va avea pajura să urmeze școala de arte timp de patru ani, susținut de fratele celălalt care va lucra în mină. După terminarea studiilor, fratele artist îl va susține la studii pe celălalt, fie din vânzarea picturilor, fie lucrând la rândul lui în mină.

Albrecht Tânărul a câștigat și a plecat la Nürnberg. Fratele său Albert a coborât în ​​mine pentru următorii patru ani și l-a întreținut pe Albrecht care a devenit imediat foarte cunoscut și apreciat pentru talentul său.  Picturile lui Albrecht aveau mare căutare și erau plătite cu bani buni. La terminarea studiilor, tânărul artist întors acasă a fost sărbătorit de familie. Albrecht nu-și uitase promisiune, acum era rândul lui să-l întrețină la școală pe Albert:

-Și acum, Albert, binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum poți merge la Nürnberg pentru a-ți urmări visul și mă voi ocupa de tine.

Albert însă a dat un răspuns uluitor care a transformat bucuria familiei în mare durere: – Nu, frate, nu pot merge la Nürenberg, este prea târziu pentru mine. Privește mâinile mele. Oasele din fiecare deget au fost zdrobite cel puțin o dată și, în ultima vreme, am suferit de artrită atât de grav la mâna mea dreaptă încât nu pot ține nici măcar un pahar pentru a vă întoarce toastul. Nu, frate, pentru mine este prea târziu dar mă bucur că am putut să duc la capăt promisiunea de a te întreține întreaga perioadă de studii.

Deși autorul și-a numit lucrarea Mâinile, cei care au fost impresionați de poveste au numit desenul Mângăind mâinile. Au considerat desenul o mângâiere pentru jertfa fratelui său.

Talent și voință, daruri divine plătite din greu, așa cum a spus acum cinci secole chiar Dürer:

De ce mi-a dat Dumnezeu un talent atât de magnific?!

Este un blestem dar și o mare binecuvântare !

Avatonul și regina Maria

Spuneam aici  că vizita la Marele Meteoron mi-a adus și puțină tristețe prin lipsa informațiilor,  știind cât de mult au contribuit domnitorii români la bunăstarea acestui lăcaș de cult. Mai mult, pelerinii români veniți aici, grupuri majoritar compuse din femei, nu află de celebra vizită a primei românce, Regina Maria. În schimb străinii au aceste informații în ghidurile lor și aveam să mă conving de acest fapt.

Despre Muntele Athos se știe că este unul din locurile sacre ale ortodoxiei în care femeile nu au voie să intre. Avaton înseamnă neumblat, adică loc interzis. Acolo organizarea monahilor a dus la crearea de legi care inițial le  apărau averile și drepturile față de populația civilă, chiar au delimitat peninsula până la fostul Canal al lui Xerxes, teritoriu ce de peste un mileniu este oficial locul călugărilor (printre ultimii alungați de pe peninsulă au fost și ciobanii vlahi ).  Apoi au dat Legea Avatonului, încă în vigoare astăzi pe Muntele Athos și în alte mânăstiri din lume, susținută de articolul 186 din Carta Constitutionala a Muntelui Athos (1924), legală din 1926,  prin decretul statului grec dat în 10/26 septembrie 1926.

Principiul avatonului a fost oficializat de sf. Athanasie Athonitul după regulile impuse și susținute de împărații creștini. Legea era foarte dură mergând până la a se interzice să se dea apă sau mâncare femeilor găsite acolo care uneori veneau îmbrăcate în haine bărbătești, alteori erau rude nevoiașe ale călugărilor și care veneau tocmai pentru a cere ajutor creștin. Astăzi legea prevede pedeapsa cu închisoare de un an pentru femeile care pășesc pe pământ athonit ori se apropie la mai puțin de 500 m de mal. Dar autoritățile grecești se feresc să aplice această lege absurdă deși este în vigoare.

Cu toate amenințările și anatemele,  femeile din satele vecine n-au ezitat să urce atunci când era nevoie de ajutor, când incendii puteau distruge definitiv mânăstirile. În acele momente de mare cumpănă pentru mânăstiri, prezența femeilor era bună!  Sau stareții au acceptat venirea femeilor din familia proprie ori a unor politicieni însoțiți de femei. Acum 10 ani cred un grup de femei a intrat pe teritoriul călugărilor protestând împotriva hotărârilor judecătorești care le obligau să-și părăsească proprietățile dintr-un sat vecin din afara granițelor călugărești și să le cedeze pentru Athos!! Și culmea, femeile au câștigat și au rămas în casele lor, muntele nu s-a scufundat după cum spune legenda, nici sfârșitul lumii nu s-a produs și nici nu se apropie!

Legae Avatonului s-a aplicat și la Meteore odată cu ridicarea primei bisericuțe a Marelui Meteoron. Se spune că prima femeie care a urcat acolo, după cam șapte secole de interdicție a fost Regina Maria a României.  În martie 1921, mergând în Grecia la nunta fiului ei Carol cu  principesa greacă, Maria și-a îndeplinit dorința și a urcat la Marele Meteoron după o călătorie obositoare cu vaporul, trenul, auto, apoi cocoțată pe măgăruș, pe jos ultima parte și în final trasă cu acea plasa periculoasă până sus la Megalo Meteoron, călugării neștiind ce ridică în coș. Legenda spunea că dacă o femeie se urca în coșurile Meteorelor funia se va rupe și femeia cădea în hău. După urcușul descris chiar de regină, ajunsă sus, este întâmpinată destul de ostil și la invitația starețului de a pleca pentru că femeilor le e interzis accesul, aceasta îi dă replica: eu nu sunt femeie, eu sunt regină. Nu am găsit nicăieri motivul pentru care a fost acceptată totuși: faptul că era regină sau că nu s-a rupt funia conform prezicerii. Și funia se putea rupe oricând, doar știți  replica acelui călugăr care, întrebat prin sec. XIX de un călător celebru când se schimbă funiile a răspuns, aproximativ, că de fiecare dată când Dumnezeu le rupe !

Ceva ani mai apoi, în 1948, după ce s-a făcut o cale de acces pentru mașini, femeile au fost acceptate la Meteore.

Cum spuneam, am amintit acest lucru dintr-o mâhnire pe care o am față de cei ce nu au pic de înclinare asupra istoriei noastre ce ar putea aduce pe harta timpului actual  românii. Dar când divinitatea te iubește, îți dă o rază firavă de soare, atât cât să-ți oblojească decent rănile sufletului de român neputincios. În fața bucătăriei muzeu stăteau pe bancă doi bătrâni, chiar foarte bătrâni, probabil dincolo de 80 de ani fiecare. Îi depășisem la urcare pe multele trepte. Două schelete ambulante acoperite cu piele și haine călduroase dar care aveau niște adidași imenși, ceva ce nu m-a putut opri pe mine păcătoasa să nu doresc o poză hazlie, discret cu telefonul căci cu aparatul foto nu se putea. Cum stăteam așteptând  un moment prielnic mi-am dat seama că erau francezi sau poate doar vorbitori ai acestei limbi. Doamna citea tărișor de pe o tabletă și aud ceva de La belle reine de la Roumanie apoi, oameni știutori de multe, au continuat discuția pe acestă temă.  Eu, rușinată de gândul meu perfid într-un loc odată sacru dar și bucuroasă că ceea ce-i românesc nu piere, am plecat gânditoare prin acest lăcaș ortodox- muzeu.

Timpul este cel care ne fură eternitatea. / S. Cerin

Avaton cred că este o răstălmăcire a vechilor cutume iar legenda a fost creată târziu, mult prea târziu de la nașterea creștinismului. Și sincer îmi pare că această teamă de a nu accepta femeile pe pământul pe care trăiesc este o nemeritată insultă adusă chiar sfinților și mucenicilor martiri pieriți în chinuri groaznice și pentru care cea mai mare ispită ar fi fost chiar viața lor !

Răscolind tot ce-am găsit aveam să aflu că de fapt nu există nimic dovedit că Isus ar face așa o mare separare a două părți ale aceluiași întreg.  Iar Fecioara Maria nu cred că ar fi putut face o asemenea discriminare. Să nu uităm că orice lucru interzis cu strășnicie creează povești, dorințe, război. Și poate lumea creștină nu are nevoie de așa ceva. Și dacă ar fi să credem legenda, Muntele Athos ar fi de mult prăbușit în apele mării la câte femei, cu intenții creștine sau nu i-au trecut granița creată artificial și nu de divinitate.

Pe de altă parte nu-mi place cum au ajuns Meteorele acceptând turismul de masă. Cred că ar fi trebuit să rămână mânăstiri la care accesul mirenilor să fie liber doar la orele de slujbă dar și atunci cu grijă la cei rău intenționați, să fie chiar un loc de rugă. Căci sincer vorbind, mânăstirile Meteorelor nu au nimic miraculos prin ele însele față de cele mari de la câmpie. Marele miracol, marea atracție o reprezintă tocmai încrengătura incredibilă dintre stânci, pericolul invadatorilor sau piraților  și voia divină care a lăsat și ajutat oamenii să-și facă lăcaș acolo sus, în lumea vulturilor și a speranțelor.

Dincolo de aglomerația de la Marele Meteoron, în sălbăticia de pe pantele pe care ne-am oprit admirând hăurile, stâncile și bolta albastră, am simțit cu adevărat minunea ortodoxiei ! Și chiar la plecare a doua zi, de departe ne-a urmărit micuța stâncă ca un memento,

Degetul cu care arată Dumnezeu !


Produse BIO ?!

Zilele trecute avea să-mi atragă atenția un anunț despre pungile biodegradabile. Un studiu demonstra că majoritatea pungilor biodegradabile care au stat în mâl timp de mai mulți ani sunt la fel de rezistente ca și cele de plastic. Mi-am amintit că acum 2-3 ani soțul meu a fost impresionat de un documentar privind canalizările Parisului. Studiul demonstra clar că hârtia igienică modernă ce culmea, nu se descompune deși este vândută sub această reclamă de bio, se depune serios pe pereții din canalele pariziene dând mari bătăi de cap celor ce trebuie să le curețe.

Din ce în ce mai multe produse sunt vândute drept biodegradabile. Și pe bani în plus față de cele obișnuite. Minciună ? Înșelătorie ? Ambele la care se asociază și furtul de bani din buzunarul clientului. Nu știu dacă ați văzut cum arată malul unei ape curgătoare în anii de secetă când debitul apei scade. Sunt straturi de plastic ce nu au nici o șansă să se degradeze decât, speră unii, în câteva secole. Dintr-un astfel de pământ scoteau pungile chipurile biodegradabile și cei de care v-am povestit mai sus.

Dar acest bio este peste tot : de la alimente, la produse pentru bebeluși, la cosmetice de întinerire, la suplimentele alimentare care ne întineresc, slăbesc și pe unii îi fac mai virili. Oare chiar așa ?! Am descoperit dintr-o dată posibilitatea de a produce bio într-o lume din ce în ce mai poluată ?! Oare cartoful care crește aproape singur în grădina din vre-un sat uitat de lume, la un bătrân fără posibilități de a cumpăra azotați, ierbicide, stimulatoare sau mai știu eu ce e chiar curat ? Nu cred. Nu este la fel de încărcat cu chimicale precum cel al cultivatorului modern dar nimic și nimeni nu poate susține, dacă are un pic de judecată, că produsele vor fi la fel de sănătoase ca pe vremea străbunicilor. Haideți să ne gândim doar la una din lecțiile din școala primară, circuitul apei în natură ! Păi cugetați și judecați !!

Am luat pe la început de aprilie câteva roșii zise bio. Sau eco. Că e cam același lucru judecând cu bruma de chimie pe care o știu. De preț nu mă întrebați, bănuiesc că-l știți toți cei care faceți piața. E precum cel de la cireșele de acum din piață care au ajuns să se vândă la tarabă cu modesta sumă de 100 lei / kg când la greci costau 5 – 7 € acum două săptămâni. De obicei nu cumpăr produse bio pentru că nu mă dau banii afară din casă. Sau mai sincer, nu cred în bio cum nu cred în mama Omida ! Problema ar fi că plecând în grabă într-o vacanță neplanificată, undeva în sertarul frigiderului au rămas câteva roșii bio pe care le-am descoperit abia după Paști. Să vă spun că erau bune de mâncat drept salată, că erau la fel de proaspete ca atunci când le-am cumpărat ? Greu de crezut pentru un produs bio, mai ales roșii ! Și nu pot să nu-mi amintesc uluirea cuiva, mare amator de produse bio, care acum câțiva ani și-a uitat strugurii într-un frigider amărât la serviciu. După două săptămâni i-a găsit foarte proaspeți !

Bio, natural, organic, eco, după țara sau zona de unde vin produsele, acestea toate sunt mai scumpe, uneori destul de mult decât cele obișnuite despre care se spune că sunt pline de chimicale periculoase. Și în 90 % din cazuri așa este că de, șmecheria a fost în toate timpurile un bun negustor. Se cumpără fructe bio din marile magazine cu gândul că este mai sănătos pentru copii. Dar dacă ne gândim doar la bananele care astăzi sunt nelipsite din piureurile bebelușilor, mă întreb cât de bio pot fi, ele fiind culese verzi, transportate tot așa dar trecute prin atmosferă de azot pentru coacere forțată când trebuiesc scoase la vânzare. Sau bananele bio la un preț foarte drăguț 😣 dar ambalate câte 4 – 6 bucăți în blamatele pungi din plasticul cel mai adevărat, încă din țara de origine și care plastic oferă condiții ideale de înmulțirea ciupercilor de exemplu ?

Sau cum pot să dau bani mulți pe cosmetice pe care scrie mare bio dacă ele sunt ambalate în flacoane de plastic și au un termen de valabilitate foarte generos ?

Mai de curând am văzut și am luat pâine bio integrală. Părea ca cea de dinainte de 1989 care chiar era integrală, adică avea tărâța aceea plină de vitamine și minerale. Ei bine, pâinea aceasta bio când am tăiat-o acasă avea câteva zone mai albicioase, semn că nu se frământase bine la malaxor și colorantul. Plus că luând alte pâini pe aceea am tot dat-o deoparte aproape involuntar. Era și ea la fel de vie ca în ziua în care am cumpărat-o deși termenul de valabilitate era depășit cu 5 zile.

Fiecare gândește și hotărăște singur cum își cheltuie banii. Dar ar fi bine să ne trezim un pic la realitate. Nu zic că nu este adevărat că plasticul și chimicalele folosite irațional dăunează grav sănătății pământului și implicit omului. Dar oare cât ne dăunează falsitatea comercială, cât ne zbatem pentru un ban în plus la salariu să putem cumpăra bio ?! Și după ce ne liniștim că ne hrănim sănătos, intervin oboselile nervoase ca să dau doar un exemplu în cuvinte simple. Alergăm la medic care ne prescrie tratament cu pastile ambalate în flacoane sau folii de plastic ori aluminiu sau facem chiar injecții cu seringi de plastic ! La fel ne derutează, ne obosesc acele informații pe care unii le și cred, că nu e bine să combini roșii cu brânză, roșii cu castraveți, să nu mănânci unt, să nu bei lapte că e toxic pentru om, să bei 2 l apă pe zi indiferent de greutatea ta și de metabolism, mierea naturală de albine e mai periculoasă decât zahărul, uleiul de palmier azi e bun de prăjit, mâine e moarte de om, produsele de la țăranul sărac din satul pustiu ce-și hrănește pământul tradițional sunt mai toxice decât cele din supermarket……

E greu în ziua de azi, în epoca înecată de informații bune dar mai ales false, să desparți grâul de neghină. E greu să-ți alegi calea oarecum corectă de a trece prin această necunoscută pe care nu o poți păcăli, viața !

Plus că știm foarte bine, Pământul nu se va mai întoarce nicicând la ce a fost cândva, că este asemeni ființei umane care trece prin diferite etape ale vieții doar că Geea are o vârstă secretă nouă muritorilor, așa că ar fi bine să lăsăm cioara nevopsită !

Armindeni, Protomaya, sărbătoarea florilor…

Planificasem ca prima vacanță din acest an să fie în luna mai. Mi-ar fi plăcut să văd natura balcanilor vie, colorată, roșie de la pâlcurile de maci. Dar în prima săptămână din aprilie s-a schimbat totul, date și traseu. Iată-ne pornind la drum într-o vineri ploioasă și rece spre draga mea Grecie. Am prins în drumurile noastre frumoasele câmpuri de rapiță timpurie ce încălzeau sufletul privitorilor cu galbenul lor cald asemeni soarelui de vară. Dar am pierdut ușile caselor grecești ce de 1 Mai se împodobesc cu coronițe de flori multicolore care rămân acolo până la ziua de secerătoare, la 24 iunie, Sf. Ioan când sunt arse noapte la petrecere. Atunci se fac focuri și flăcăii sar peste ele.

În trecut oamenii culegeau flori de câmp, de culori diferite, le împleteau împreună cu membrii familiei în cununițe rotunde și le agățau pe fața exterioară a ușii de intrare în casă, ca un semn că sunt onorați de reînvierea naturii . Grecii din unele zone puneau în coroniță și un usturoi pentru protecție de ochiul rău, un ghimpe pentru a proteja casa de dușmani și alte plante magice pentru a obține recolte bune. Unii mai pun și azi aceste amulete, doar usturoiul îl vedem cam în toate magazinele mici și tavernele grecești.

1 Mai, Sărbătoarea Florilor, Sărbătoarea Muncii când și grecii merg la iarbă verde ca și noi românii. Mi-ar fi plăcut să fiu în Atena de 1 mai când se serbează florile, revenirea naturii la viață intensă, mi-aș fi asumat toate neajunsurile acestei zile aparte când grecii au liber și când fac greve. La ei 1 mai este o zi aparte cu legături vechi, tainice,Protomaya.

Protomaya, 1 mai , sărbătoarea când vara biruiește iarna, a luat numele de la cea mai mare nimfă a Pleiadelor, Maia, mama lui Hermes. În tradiția greacă luna mai are două sensuri: bine și rău, moarte și renaștere. Dar este și perioada dedicată zeiței agriculturii, Demeter.

Grecii sărbătoresc și azi cu flori Protomaya, poate mai modern cu flori din magazine și cu coronițe gata făcute de alții. Poate pe undeva e normal să fie mai simpli, acum partea frumoasă a sărbătorilor primăverii grecești s-a pierdut: zilele de după Protomaya dedicate lui Dionisos când se serba cu flori și multă băutură.

Și uite așa ne gândim că și noi românii am avut cândva o zi de 1 mai populară, cu tradiții, ziua de Armindeni.

Armindeni era ziua proorocului Eremia, ziua începutului de primăvară adevărată când oamenii de la țară puneau ramuri verzi la poarta casei iar la brâu, la icoane și la zestrea fetelor se puneau plante de pelin ca talisman al norocului, sănătății și belșugului. O sărbătoare pe care și poetul Ovidiu o amintea în scrierile lui despre daci, Kalendae maiae / prima zi a lunii mai.

Dar Arminden mai este cunoscută și ca Ziua bețivului. Se petrecea la iarbă verde cu nelipsita damigeană de vin, preferabil roșu !

Labour day, protomaya, armindeni, sărbătorile vechi de 1 mai ale celților, francezilor, italienilor ! Nimic nou sub soare, ceva ce a unit în timp națiile !

Un el și o ea. Sau invers !

Nici o temă nu mi-a dat mai mult de furcă de când m-am înscris la SuperBlog 2019, nici măcar e-mobility ! Dar cea de azi mi-a umplut la propriu gândurile ultimei săptămâni deși nu sunt o tinerică ce abia acum descoperă viața de cuplu. E o temă grea, cere mult concentrat în puține cuvinte, 1000. Cere spovedanii despre viața ta de cuplu ! Greu pentru o femeie care iubește, greu pentru un bărbat conștient că dincolo de sufletul lui schimbător și cea cu care a pășit ades în raiul simțurilor, este lumea, mai mereu rece și bârfitoare !

Voi ce credeți ?

Creștinismul, încotro ?!

O știre pe micul ecran : un copil de 11 ani bătut cu bestialitate de un preot-profesor pentru că a refuzat să se închine și să spună rugăciuni ortodoxe !! După spusele martorilor copilul a fost ridicat de urechi și lovit cu capul de pereți !!! După apelul la 112 și sosirea ambulanței, s-a constatat că acel copil are nevoie de internare !

Sunt o persoană credincioasă, ortodoxă dar nu habotnică. Cum îmi place istoria, am citit și chiar am scormonit după tot felul de scrieri despre istoria religiilor lumii. Normal că m-am oprit mult la creștinism, este religia în care m-am născut și am fost botezată. Dar dincolo de acest fapt care mi-a fost impus când nici nu știam cine sunt și ce vreau, continui să aparțin acestui uriaș grup, din respect pentru părinții și bunicii mei. Totuși nimic nu mă împiedică să fiu una din multele trestii gânditoare, doar exist, doar sunt o ființă, se spune superioară ! Și atunci acel Crede și nu cerceta ! devine inutil, ba nu, devine acel zis măr care te trimite clar să muști din el cu poftă. Cum să nu cercetezi când vezi că una scrie în cărțile sfinte și altfel propovăduiesc slujitorii Domnului ?!

Mă întorc în istorie, cea reală și mă întreb de ce a fost nevoie să moară atâtea suflete nevinovate din Asia, Americi și Africa, ucise de sutanele negre, maro, albe ?! De ce a trebuit o Cruciadă a catolicilor împotriva ortodocșilor în urma căreia au rămas ruine din mândrele biserici ale Constantinopolului ?! De ce trebuie să curgă sânge între frați ?! Oare Isus n-a aflat că slujitorii săi pământeni nu respectă cutumele ?!

Din ce în ce mai mult semnul lui Constantin I , In hoc signo vinces ! devine o armă barbară care se folosește nu împotriva dușmanului ci împotriva fraților. Ca părinte, ca femeie, nu pot suporta să văd tot mai multe știri în care copii sunt pălmuiți dur la botez, chiar de preotul ce oficiază slujba ori sunt obligați să se îndoctrineze unei credințe pe care n-o înțeleg dar pe care nimeni nu le-o explică potrivit vârstei și minții lor. Nu pot crede că o înmormântare creștină este refuzată pentru că nu s-au plătit dările către preot, nu pot accepta că nu am voie cu lumânarea mea în biserică căci e considerată fără sfințenie pe când credința în care am crescut spune că doar Lumina, flacăra este legătura mea cu Cerul atunci când această Lumină se alătură rugăciunii ! Nu pot să accept că biserica are nevoie de proprietăți uriașe mergând până acolo încât să obțină dreptul asupra unei întregi comunități cum s-a întâmplat acum câțiva ani cu un sat din Neamț. A fost Al.I. Cuza nebun? ! A fost regele Carol I nebun ?! Au fost portughezii nebuni când au confiscat uriașele averi mânăstirești pe vremea când nu comuniștii puteau fi acuzați de asta ?!

Nu, nici unul, acesta ar fi răspunsul. credința are nevoie de smerenie, de bun simț, de iubire și bunătate, restul e deja altceva.

Mă opresc aici nu înainte de a mă întreba și eu, ca și alții de fapt : Europa, încotro ?! Creștini, încotro ?!! Îl vindem pe blândul Isus unei lumi de brute, fie că poarta haina ortodoxiei, catolicismului sau altei credințe ?!

?!?!

Bună dimineața prieteni ! De ceva timp mă bântuie rușinea că nu am mai scris nimic pe aici, că nu am mai intrat să citesc frumoasele voastre povești dar astăzi, încă înainte de a deschide larg ochii aveam în subconștient o idee neclară că gata, forțez timpul și scriu că s-a umplut neuronul și dă pe afară! Ei bine, o știre se pare mai veche dar pe care n-am citit-o până azi a rupt vraja absenței mele aici și a lăsat pentru altă dată gândurile zilnice pe care îmi propusesem să le scriu. (Acum dacă ar fi să mă întorc la anii de școală, ar trebui să-mi motivez pauza și să vă spun că am fost plecată la Herculane la o întâlnire cu prieteni de pe un site comun unde activez, că m-am înscris la SuperBlog și rezolvarea primelor teme m-a prins mai mult …emoțional 😶 , etc. ).

Spuneam că m-am înscris la SuperBlog cu blogul meu Sufletdeturist.ro. Una din probe cerea să-ți creionezi visul unei case active cu consum zero energie. După 1/2 noapte de chef și un drum de 400 km destul de aglomerat și de radar-at, scriu totuși visul meu. Aveam să spun acolo că mi-aș dori o casă activă în care unele comenzi să fie făcute cu puterea gândului :

Aș vrea o casă care să nu fie dependentă de telefon, de telecomandă, de butoane, vreau implementat ceva mic, cel mult  cât un vârf de ac și care să-mi traducă gândurile corelate ADN-ului meu, doar gândurile. Nu amprentă, nu voce, nu grupă de sânge ! Gândurile nu mi le poate fura nimeni. Încă !!  Deci comenzile casei să fie gândurile mele: adică vreau să dau drumul la televizor, gândul meu acționează acel cip care deschide televizorul; vreau să deschid ușa casei, gândul meu acționează asupra cipului când ajung la mică distanță de ușă și aceasta se deschide fără clasicele chei. 

Toate bune și frumoase – bravo mie, ce idee grozavă 😄 !! No, azi dimineață văd întâmplător un articolaș pe un site de știință cum că aceste implanturi de cipuri există, momentan cu scop medical, cam 100000 de oameni le au dar că în viitorul foarte, foarte apropiat vor fi ceva obișnuit ! Desigur că m-am plimbat prin tot felul de articole, unele mai înfricoșătoare decât altele și am aflat că :

Implanturile neuronale, numite, de asemenea, implanturi cerebrale, sunt dispozitive medicale concepute pentru a fi plasate sub craniul, pe suprafata  creierului. Adesea la fel de mici ca o aspirina, implanturile utilizează electrozi metalici subtiri pentru a „asculta” activitatea creierului si, in unele cazuri, pentru a stimula activitatea creierului. Adaptate la activitatea dintre neuroni, un implant neural poate in  esenta, „asculta” activitatea creierului si apoi ii poate „vorbi” direct.

Daca perspectiva va nelinisteste, ati fi surprins sa aflati ca instalarea unui implant neural este relativ simpla si rapida. Sub anestezie, se face o incizie in scalp, se foreaza in craniu, iar dispozitivul este plasat pe suprafata creierului./ Wall Street Journal

Și îmi dă publicația o temă de gândire care sigur deja macină pe mulți:

Cu toate acestea, cu toate „beneficiile” potențiale pe care o astfel de tehnologie le-ar putea aduce, exista, de asemenea, potențialul de mare tiranie. Gandeste-te la asta. Ce crezi ca ar putea face guvernele lumii  in cazul in care aproape toată lumea ar avea un implant cerebral care iti citește gândurile, conectat la Internet? Ar putea fi folosite aceste implanturi pentru a ne controla si a ne manipula? Acestea sunt lucruri înfricoșătoare care trebuiesc luate in considerare .

Păcat de dorința mea de a avea o casă ultra inteligentă pentru un om leneș care nu vrea nici măcar o telecomandă să mai folosească ! După ce am citit articolul despre cip și după ce mi-am băgat nasul mai adânc în problema asta, mă macină întrebări grele: oare am deja un cip pe creier 🙄 ?! Că prea se potriviră lucrurile 😂!! Dacă am, cum mă controlează azi în țara mea ?!

Triumful iubirii, 1 martie !

1 martie. Află semnificaţia mărţişorului   534
https://www.youtube.com/watch?v=wupWEjYurwQ

Am trecut cu bine, zic eu, de Dragobete iar în sufletul nostru deja e primăvară căci mâine e 1 martie cel vesel! Pentru bărbați primăvara cam golește chimirul, mai ales dacă a fost prea modernă și a început cu Valentine’s Day, a continuat cu Dragobetele românesc modernizat și el pe bani buni la restaurant sau mai sigur la mall pe motiv că pădurile au cam dispărut! Mereu, din copilărie mi-a plăcut mărțișorul, cum altfel când anii mei tineri s-au petrecut în Muntenia și la granița cu Moldova, locurile tradiționale ale vestitorului. Păcat că nu m-am născut în Bucovina, era mult mai practic să leg eu mărțișorul la mâna bărbaților și așa să rămână și ei cu ceva bănuți, că de, vine și 8 martie, o zi care totuși nu-mi place, o poveste urâtă din chiar nașterea ei de peste Nistru sau, așa cum scria cineva, ziua când femeia devine bărbat ! Dar asta e altă poveste, știută  de puțini, acceptată de și mai puțini, din aceleași motive cunoscute, măria sa banul!!

Important este pentru noi românii că prima dovadă a existenței simbolului primăverii, culorile alb-roșu, s-au găsit pe pământ românesc. La noi zicem că este cel mai frumos și bănuim că aici s-a păstrat cât mai aproape de obiceiul antic. Pentru că pe teritoriul țării noastre a fost găsit primul obiect asemănător cu mărțișorul, pietre colorate în rosu și alb, la Schela Cladovei în Mehedinți, acolo unde se bănuiește că a fost cea mai veche civilizație a Europei, cam 8000 -10.000 de ani în urmă.

Deși mărțișorul este un simbol al tuturor etniilor balcanice dar și al rușilor, noi avem cea mai veche dovadă. După 8 milenii de existență pe parcursul cărora s-au schimbat obiceiurile și legendele, iată că simbolul primăverii, al renașterii, al anului nou trac, încă rezistă, mai puțin ca talisman și magie pozitivă pentru om și natură, mai mult ca producător de bani pentru unii. Dar important, e viu!

Și după o viață atât de lungă, mărțișorul a căpătat multe legende, multe obiceiuri de dăruire și purtare, a fost înzestrat cu multe puteri magice. Nu le putem ști sau povesti pe toate dar unele chiar au rezistat timpului și dovedesc lumii stabilitatea noastră pe acest pământ și ne atestă ca veritabili urmași ai marii familii tracice.

Păi să ne amintim doar că Dochia, fiica lui Decebal, avea obiceiul să meargă pe munte la păscut oile și să toarcă pe drum. Fiind înzestrată cu puteri supranaturale, la fiecare sfârșit de iarnă ea torcea două fire, unul alb și unul roșu care se împleteau magic în funia vieții, simbolul pe care-l găsim și azi în cusăturile și tricotajele populare, tâmplăria caselor și bisericilor, chiar pe pâinea pentru sufletul morților. Funia sau ciclul nesfârșit al vieții împletit de Dochia simbolizează unitatea contrariilor, viață/moarte, primăvară / iarnă, feminin/ masculin și este el singur cel mai puternic talisman. Se spune că baba Dochia a găsit chiar un bănuț de argint pe munte pe care l-a găurit și la legat cu cele două fire toarse de ea. Așa a apărut primul mărțișor, numele primindu-l tot în zilele acelea ale ocupației romane când se sărbătorea Matronalia, adică ziua zeului Marte, cel ce patrona războiul, natura, agricultura și venirea primăverii. Atunci, la Idele lui Marte se porneau de către romani campaniile militare, așa că firul alb mai simboliza și victoria, și reînnoirea iar cel roșu vitalitatea militarilor și sângele eroilor.

Altă legendă povestește că Baba Dochia, transformată din frumoasa și buna fiică a lui Decebal într-o bătrână rea, urâtă care-și chinuia nora și o trimitea la râu cu un ghem de lână neagră să-l spele până se făcea alb, este convinsă că nora ei are un iubit, pe Mărțișor, tânărul frumos în care a apărut Zeul cel mare și a ajutat la albirea lânii. Pleacă pe munte să-l caute pe Mărțișor, să-l pedepsească dar moare după 9 sau12 zile, înghețată. Firul negru împletit cu cel alb, a existat în cultura dacică și el simboliza pământul reavăn de primăvară și se purta primăvara la mână.

De mulți ani, așa cum amintea prin sec. XVIII un membru al familiei Golescu în prima scriere despre obiceiul mărțișorului, la noi fetele și copiii primeau mărțișoare cu semnificații aparte. În Bucovina însă, era invers, fetele împleteau două șnururi pe care le legau la mână bărbaților necăsătoriți ca să-i apere de necazuri căci primăvara erau multe munci grele pe câmp, în pădure și la vânătoare. Obiceiul s-a păstrat și azi, poate mai mult pentru hazul lui. Nici Maramureșul istoric nu se lasă mai prejos. Sunt sate unde fetele confecționează mărțișoare din lână pe care de 1 martie le prind de clopul flăcăilor care le poartă până la înflorirea mălinilor. Este o datină care se respectă și azi.

După cum constatați, frumusețea renașterii naturii și lupta dintre cele două surori, Iarna și Primăvara, sunt animate de prezența babelor, moșilor, tinerilor, soarelui. Existența babelor în calendarul nostru popular nu reprezintă unicitate în obiceiurile popoarelor dar se zice că restul europenilor nu au legende așa frumoase ca ale noastre. Babele noastre sunt studiate de mari folcloriști europeni care le-au așezat în panteonul umanității, fiind asemănătoare Mamei Pământului, Geea ori Mamei fără Vârstă, Zeița Rădăcinii din cultura indiană și multor alte zeițe responsabile cu reînnoirea plantelor și schimbarea anotimpurilor. Toate se supun aceluiași principiu universal feminin, urmând un ciclu ce se repetă după fiecare patru anotimpuri, adică tinerețea plină de viață a primăverii cu fiorii dragostei, căldura iubirii vara când totul se scaldă în căldura zeului soare, apoi toamna cu frumusețea dar și primele ei spaime, urmată de teribila iarnă care transformă definitiv și urât femeia într-o babă rea, aprigă dar o bună tămăduitoare și uneori sfătuitoare. Baba Dochia, prin toate legendele ei, unică și fascinantă spun străinii cercetători, revine la noi în fiecare an cu tot bagajul ei interesant. Baba dacilor cum a numit-o și Călinescu, Baba Dochia, face parte din „cele 4 mituri fundamentale care au modelat cultura și spiritualitatea românească” alături de Miorița, Meșterul Manole și Zburătorul.

Și cum nici o babă oricât ar fi ea de puternică nu poate stăpâni singură, au apărut și Moșii, împreună ei au avut, poate din vremuri ante dacice, din vremea pelasgilor cum pretinde Hașdeu, rolul de străbuni, părinți, sfătuitori, vraci, intermediari între zeitate și pământean, chiar rolul de a domoli babele prin blândețe și înțelepciune masculină. Că apoi s-a suprapus tradiția celor 40 de pahare pentru a cinsti Mucenicii din Sevasta, asta este o altă combinație a înfruntării zeului Bacchus cu credința creștină.

Mărțișor cu puteri magice, tămăduitoare, ocrotitoare, alături de babe și moși, peste care de departe tronează Baba Dochia, avem o cultură multimilenară care ne atestă stabilitatea pe aceste pământuri, apartenența la interesanta și încă nedezvăluita total cultură tracică cu influențele celtice, slavone și câte vor mai fi fost.

Am primit deja mărțișorul ritualic, șnurul împletit din firul alb și cel roșu cu un bănuț simbolic de argint, pe care-l voi purta la mâna stângă până când Dochia va îngheța, apoi voi lega șnurul de o crenguță să-și împlinească magia lui milenară iar bănuțul, tot după tradiție, va fi dat pe vin roșu, pâine de grâu curat și brânză albă.

După ce dacii s-au pierdut puțin printre soldații din toată lumea imperiului, aduși aici cu legiunile romane care păzeau mănoasele noastre pământuri și munții auriferi, bănuțul de argint a fost înlocuit cu alte simboluri: potcoava, unul din simbolurile lui Marte care ferea purtătorul de vrăjitoarele zeului Saturn dar și fierul din care era făcută, semn în mitologia romană al forței; trifoiul celtic pe care-l foloseau druizii în ritualuri sacre, fiecare frunză având un rol magic pentru sănătate, dragoste, faimă și bogăție. Mai târziu legendele creștine spuneau că  trifoiul cu patru foi  este singurul lucru pe care l-a luat Eva când a plecat din Rai. Isteață Eva de atunci! Mămăruța sau buburuza, simbolul fertilității și maternității cu vechi tradiții locale, apoi ancora speranței, cheia care deschide ușile norocului și viitorului frumos, coșarul care purifică prin foc și multe altele. Poate îmi voi adăuga și eu pe funia vieții, alături de argintul dacic și bufnița grecească a zeiței Atena, simbolul dual al rațiunii și al vieții lungi plină de înțelepciune. Sper să-și îndeplinească tainele!

Și ca la orice sărbătoare păgână petrecută cu mare bucurie, conducătorii creștini au suprapus o alta cu un nume care dă de bănuit, Sf. muceniță Evdochia. Cert este că sărbătoarea veche, tracă, a rămas triumfătoare peste cea creștină, indiferentă la trecerea timpului.

Am început să fim veseli și calzi la suflet odată cu Dragobete, cel „beat de iubire”, continuăm cu Mărțișor, cu babele cele năzbâtioase și terminăm serbările începutului renașterii cu șugubeții Moși și vinul roșu, pita și brânza luate pe bănuțul dacic. Vă doresc să aveți o primăvară bogată, plină de multe călătorii frumoase și așa cum spunea cândva Victor Hugo, nu uitați :

  Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului !

(text propriu republicat, foto pixabay)

Promovarea turismului românesc, handicap sau prostie ?!

Aseară am descoperit un articol semnat de Liviu Iancu pe Profit.ro  referitor la participarea României la Târgul de Turism de la Los Angeles . Inițial n-am vrut să cred, să accept ce e scris acolo, apoi mi-am adus aminte că fac parte dintre acei români care au ales cândva să rămână aici pentru că are o țară frumoasă, bogată natural, că e locul unde s-a născut, că….multe altele. Mare prostie ! Atunci credeam că este adevărată acea vorbă din bătrâni Ubi patria, ibi bene !   Cât m-am înșelat ! Pentru a-ți fi bine în patria ta trebuie să nu gândești logic, să nu ai milă, să nu ai cultură, să nu ai teamă, să nu te preocupe soarta generețiilor viitoare, să nu apreciezi moștenirea străbună, Trebuie să fii capabil să te îndobitocești pe zi ce trece, să accepți toată mizeria servită cu zâmbetul pe buze de cei mai nepricepuți și rău voitori oameni ai zilelor noastre, politicienii !!

Azi sunt revoltată doar privind o poză de la un târg de turism așa de important, Standul României la Târgul de Turism de la Los Angeles !!  Nu pot crede că patru oameni, salariați ai statului român, plătiți din banii noștri, și-au făcut o mică vacanță la Los Angeles, sub masca unor nevinovați și neajutorați !! Acum nu că sunt naivă ! Oricum se plimbau cu cazare, masă, transport asigurate din bani publici. Dar să te duci chiar așa, mai nud decât o statuie antică la un așa târg ?! De ce n-au stat acasă ?? Oare dacă acel stand ar fi fost dat pe mâna unor agenții mici dar harnice, unor posesori de site-uri sau bloguri de travel, credeți că arăta mai de plâns decât Vinerea Mare ?!?! Nu, fiți siguri că n-ar fi strălucit acoperit cu foiță de aur dar ar fi avut culoare, ar fi avut suflet, viață și toate astea ar fi grăit vizitatorilor, în suflet, românește, cu albastru Deltei Dunării, cu crestele Făgărașului, Bucegilor, pădurii Baciu, cu tainele legendare ale Ceahlăului, cu mormintele urieșilor din Muntenia și Argeș, cu ciudatele cruci de la Săpânța, cu tainele și legendele Corvinilor și Bisercii Negre, cu pricesnele Densușului și Sanctuarul Urșilor și de ce nu, cu miturile atât de neromânești ale lui Dracula dar care prind atât de bine la americani. Și câte ar mai fi fost de spus pentru a le dirija gândurile, visele, planurile turiștilor americani !!

N-are rost să mai spun nimic, nu ajută, nu repară, nu rezolvă dobitocia dar și reaua voință, că de profesionalism chiar cu minus nu pot zice nimic ! Vă invit doar să citiți acel articol și, aceia dintre voi care ați fost la TTR București să faceți o comparație.

https://www.profit.ro/povesti-cu-profit/turism/foto-doliul-din-turismul-romanesc-etalat-la-los-angeles-

sau

https://www.dcnews.ro/targ-de-turism-l-a-standul-romaniei-jalnic-

Inițial am scris acest articol pentru blogul meu de turism https://sufletdeturist.ro/ dar mi-am dat seama că nu-mi doresc o pată neagră, dureroasă, pe blogul meu de suflet. Zișii noștri pofesioniști în promovarea turismului nu pot sta alături nici măcar de harnicii bulgari, asta ca să nu vorbim și de alții mai săraci ca noi dar care se luptă din toate puterile să se ridice cât pot de sus și de repede pentru a umple o vistierie care acum are ca izvor sănătos în toată lumea, turismul internațional !!

Cap de Primăvară, hai mai repede !

Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui dar trebuie să tragi bine cu urechea ca să o auzi și trebuie un gram de iubire ca să o înțelegi.   Nicolae Iorga

Ne-am plictisit de iarna care nici de data asta n-a fost grea așa că acum îl așteptăm cu drag pe cel ce ne deschide porțile primăverii, Dragobete. O sărbătoare a neamului nostru, autentică, cândva zgomotoasă și puternică, azi sfioasă și tăcută ce nu îndrăznește să ne îndemne la bucurie, umbrită fiind acum de prea puternicul ei frate, Sf. Valentin.   De fapt, o sărbătoare locală umbrită doar de dictatorii de azi și din totdeauna, banul, comerțul, emanciparea. Dar ce este oare Dragobetele și cine a fost Sf. Valentin? Dragobete, un flăcău frumos de legendă, un fel de semizeu trac ce și-a petrecut sute de ani viața misterioasă prin sufletele fetelor și flăcăilor de pe pământurile noastre iar Valentin, un pământean, preot în Roma sec. III se pare, în anii persecuției creștinilor, preot ce a avut îndrăzneala de a cununa tinerii soldați și a le ocroti familiile, fapt interzis de împărații Romei. Pedeapsa supremă, decapitarea, a venit după ce a cununat un creștin cu o păgână. Cum ultimele lui fapte s-au petrecut în timpul sărbătorilor romane ale purificării, după sacrificiile către zeul Februus, Valentin a rămas în inima tinerilor ca un martir sacrificat pe altarul dragostei și al familiei. Se spune că înainte de a fi decapitat, a scris pe un petec de pânză o urare către fiica paznicului închisorii, de care se îndrăgostise, Pentru Valentina mea  pe care a semnat-o De la Valentinul tău și acela a fost primul mesaj de iubire desenat cu inimioare și floricele. Legendele lui sunt multe, majoritatea sunt frumoase și emoționante că doar povestesc despre partea nevăzută, neînțeleasă a sufletului omenesc, greu de explicat, dragostea dintre un bărbat și o femeie. De-a lungul secolelor Valentin a fost canonizat, sărbătorit și în același timp hulit de biserică, cântat de marii scriitori precum Shakespeare prin glasul Opheliei, a fost o sărbătoare a popoarelor europene și a migrat peste ocean. Azi a ajuns pușculița comercianților mari și mici. Oare a fost cu adevărat un susținător al iubirii dintre un bărbat și o femeie, a luptat el pentru sfânta familie? Nu vom ști niciodată adevărul. Dar sărbătoarea Sf. Valentin rămâne, fie de o acceptăm sau nu aici, pe pământurile noastre unde a domnit zeul dragostei autohtone, un flăcău frumos, cum altfel decât ca în povești, așa cum sunt toți feciorii legendari ai românilor,  Dragobete!

Legendele lui Dragobete sunt atât de multe încât cu greu poți alege una să fie cea mai frumoasă. Am să vă povestesc o legendă ardelenească, cea care mie mi-a plăcut cel mai mult.

Se spune că în vremurile războaielor lui Decebal cu Traian, la poalele unui munte trăia singură într-o colibă, o prea frumoasă ciobăniță, o fată cu părul bălai, cu ten alb de zână și cu ochii precum cerul senin de vară. Pe frumoasa cu buze precum fragii copți o vroia de soție împăratul Traian dar era greu de prins, doar era fata regelui Decebal, Dochia. Într-o noapte când Dochia a rămas cu oile pe malul unui lac, în timp ce dormea,  Duhul Muntelui  transformat în ceață a iubit-o cu patimă. Rodul acelei nopți a fost un prunc frumos, născut pe 24 februarie, pe care ursitoarele l-au numit Dragomir. Și ce ursitoare a avut copilul: zâna Primăvara ce i-a dăruit iubirea, florile proaspete și tinerețea veșnică; apoi zâna Vara i-a dăruit focul iubirii adevărate și împlinite, Toamna i-a dăruit un fluier cu care să bucure sufletele oamenilor. Zâna Iarna a îmbrăcat copilul cu un costum asemeni bunicului Decebal, culoarea albă strălucitoare, un costum ce se mărea odată cu băiatul și mereu rămânea curat. Mijlocul l-a încins cu un brâu roșu de lână, culoarea dragostei și a sângelui. Ajuns flăcău, Dragomir vrăjea toate fetele cu sărutul lui nepământean, cu privirea ochilor verzi ca iarba crudă și cu pletele lui negre fluturând în vânt. Oamenii l-au numit Dragobete, nu se mai știe dacă dacii ori slavii. Pentru o vreme a fost ucenic la tatăl lui, în inima muntelui, unde a învățat lucruri nepermise muritorilor de rând, tainele naturii, plantele de leac, vocabularul păsărilor și mai ales cum să facă oamenii să se iubească. Așa se face că a ajuns să vegheze renașterea naturii și perpetuarea speciilor prin iubire, să pătrundă în visele flăcăilor și să-i învețe cum să cucerească fetele. Ei, dar nici el, misteriosul jumătate om și jumătate înger, nu se putea opri de a iubi cu patimă frumoasele satelor fie de erau singure, fie că erau măritate !!.

Dochia n-a avut alt iubit și asta a făcut-o rea în singurătatea sufletului ei. Așa că ea n-a înțeles că și falnicul ei flăcău, mijlocitorul iubirilor, tânjea după o dragoste unică, tocmai el cel care era maestrul iubirii. Dar l-a ajutat și pe el fratele ursitoarelor, cel care l-a sfătuit cum să pună firele roșii în pomii din livadă și să o păcălească pe Dochia, astfel ca o fată frumoasă să-i devină iubită. Cea mai frumoasă fată a ajuns în brațele lui Dragobete și s-au cununat cu ajutorul zânelor. Ca să-i ferească de furia Dochiei care nu-și dorea o noră, i-au trimis să locuiască la poarta Timpului și să aibă grijă de tineri și natură primăvara, de rostul păsărilor, când totul renaște la viață veselă. De atunci zilele dinainte de 1 martie se numesc dragobetele, adică zilele când se face curățenie în curți și case, se prind fire roșii în pomi să prindă rod bogat, se hrănesc păsările. Atunci tinerii satelor pleacă în pădure să aducă florile magice ale primăverii și în jocul renașterii naturii, băieții își aleg iubitele pe care le sărută apoi în fața întregului sat sub vraja Dragobete pupă fetele, astfel fiind pecetluită logodna, chiar dacă părinții nu sunt mulțumiți de aleasă.

Învinsă de durerea iubirii ei neîmplinite și mânioasă pe iubirea și logodna fiului, Dochia și-a îmbrăcat cele nouă cojoace și a plecat de nebună pe munte să-l caute. Negăsind fiul, s-a retras la Duhul muntelui –  spun bătrânii că ar fi Ceahlăul – și acolo s-a transformat în stâncă pentru a rămâne pe vecie cu cel care i-a dăruit falnicul flăcău Dragobete, cel adorat de toți muritorii, bărbați, femei, păsări, flori.

Legenda mai spune că după câteva sute de ani, Dragobete supărat că oamenii s-au înrăit, s-a retras în măruntaiele muntelui, la tatăl său. Din dragoste pentru oameni, a rugat-o pe Maica Domnului să-l transforme în ceva folositor pământenilor dar să le amintească acestora în fiecare primăvară că iubirea răzbate dincolo de orice greutate, că dincolo de zbaterea și clocotul ei este viața cea adevărată și fără iubire viețuitoarele mor. Și așa, în fiecare primăvară, apare o plantă de leac și de magia iubirii și care rezistă sub zăpada și gerul furiilor Dochiei. Năvalnic, îi spune , după porecla lui Dragobete, Năvalnicul ! Un hoțoman / De mângâieri și sărutări.  Un hoțoman pentru că sucea și mințile femeilor măritate 😂, că de, orice petrecere dă și-n belele !! Planta de năvalnic o culeg fetele și o poartă în secret la sân pentru a avea noroc în dragoste.                             Cât adevăr e în vorbele lui Ionel Teodoreanu:

Dragostea arde dar lipsa ei usucă !  

Ziua Sf. Valentin din lumea catolică și Dragobetele nostru strămoșesc, două sărbători care, fiecare într-un anume fel proslăvesc fiorul iubirii tuturor ființelor pământene, de fapt taina perpetuării, sunt una blamată, cealaltă uitată. Creștineasca sărbătoare a Sf. Valentin din 14 februarie a fost scoasă din calendarele catolicilor acum 49 de ani din diverse motive și rămâne în accepția publicului doar o sărbătoare comercială, păgână. În schimb Dragobete este o sărbătoare păgână, nu ortodoxă, de peste veacuri moștenire de la traci și slavi și ar fi deosebit de frumoasă dacă noi i-am reda puțin magia, universalitatea de altă dată, dacă am avea curajul să ne dovedim nouă și lumii că iubirea este cel mai frumos dar cu care au fost înzestrate ființele în ziua când Divinitatea a suflat peste lutul creației! Că biserica ortodoxă a suprapus o altă sărbătoare proprie peste aceasta, e un fapt obișnuit în creștinarea popoarelor și în folosirea credinței ca instrument al statului. Farmecul Dragobetelui însă e unic. Să nu uităm în aceste zilele de Dragobete care încep curând că nimic nu este mai frumos decât iubirea și respectul, că trebuie să acceptăm că suntem diferiți ca exprimare dar în suflet avem același fel de trăiri, toate unite de iubire. Și totuși mi-ar place să văd că la noi Dragobete este cântat, chemat, slăvit, cui oare nu-i place să facă un legământ de iubire printr-un sărut? Și-mi place că românii cândva nu aveau nevoie de hârtii, inimioare, daruri scumpe, ei sărbătoreau natura din care erau parte, ofereau florile proaspăt spălate de zăpada zânelor și, sfioși sau nu, pupau fetele dragi. Doar așa se striga prin sate, Dragobete pupă fetele ! (… și femeile 😉!!!) Sărutați-vă iubitele și dovediți lumii că tradițiile noastre nu mor.

Cei însurați, aveți grijă de neveste, nu le supărați de Dragobete căci aveți parte de ghinioane, pagubă și ceartă acasă tot anul ! Vraja asta n-a pierit și nici să nu vă faceți vise că o păcăliți ! Iar voi, fete și neveste, stați prin preajma bărbaților cu veselie, dacă-i ocoliți de Dragobete, veți fi peste an singure și ursuze. Așa spun legendele noastre românești și trebuie să le credeți, să vă fie teamă de ele 😊 ! Mai ales acum când Cap de Primăvară, Dragobete,  vă dă târcoale !!

Eu voi face exact așa cum spune tradiția: măritată fiind, mă voi ocupa de păsările din ogradă și le voi da să mănânce înainte de a mă vedea Dragobete sau  cum îi mai zice, Logodnicul Păsărilor !! Am multe, un stol de vrăbii care toată iarna mă așteptau pe gard  să le dau cerealele și acum îmi cântă zilnic melodioasele triluri ale perpetuării ! Sunt primele care împlinesc taina Dragobetelui !!

O viață fără sărbătoare e ca un drum lung fără popasuri !  / Democrit